Se spune că românul din toate timpurile a fost creştin. În astfel de condiţii, din vremuri ancestrale, el a încercat să-şi exteriorizeze acest sentiment, desenând şi cioplind în piatră reprezentări imagistice sugerând divinitatea, mai ales în peşteri, ce se constituiau în adevărate lăcaşuri de cult. Însă tradiţia spune că Evanghelistul Luca ar fi pictat primele trei icoane ale Fecioarei Maria, din cele 12 realizate în total. La noi în ţară există cel puţin trei asemenea icoane celebre.Aceste trei icoane erau de tipul “Milostiva “. Cea mai veche însă mărturie pe care o avem cu privire la icoanele pictate de sfântul Luca datează din secolul VI.
Au apărut şi o serie de legende despre originea anumitor icoane. Istoricul bisericii Eusebiu de Cezareea ( 263-339 d.H.) vorbeşte în cartea sa Istoria ecleziastică despre faptul că se vorbea în vremea sa despre o icoană care îl reprezenta pe Iisus şi care, se spunea, că a fost pictată chiar de El, după înălţarea Sa la cer şi trimisă pe Pământ prin intermediul apostolului Tadeu regelui Abgar al Edessei, cetate din Siria, care dorise să-l vadă pe Iisus, despre care auzise multe lucruri.
Am făcut această mică introducere cu scopul vădit de a sublinia că iconografia a apărut odată cu creştinismul.Mircea Eliade scria despre icoană că aceasta “reactualizeză miraculosul illud tempus, când Hristos, Fecioara şi Apostolii trăiau printre oameni.”
În cultura românească motivul icoanei a pătruns o dată cu Umanismul românesc abia spre sfârşitul secolului XVI, odată cu primii cărturari, cunoscători ai limbilor greaca şi latina, alături de voievozii români care au susţinut ridicarea de adevărate monumente religioase în stil renascentist şi sprijinirea primelor tipărituri. Astfel cronicarii scriu şi amintesc în cronicile lor despre icoanele pictate în bisericile ctitorite de domnitori. Astfe în “Predoslovie .“ , Grigore Ureche aminteşte de folosul icoanei purtătoare de noroace.
Biserica ortodoxă română a constuit prin mânăstirile sale în secolele XIV-XVI, ca Vodiţa, Tismana, Prislop, Cozia, Călimăneşti, Bistriţa, Dealul, Govora, Voroneţ, Suceviţa, şi altele, centre de cultură unde călugării depuneau o harnică muncă de copiere a textelor slavoneşti şi mai târziu cele româneşti, fie religioase, fie pravile, în care era vorba despre icoane ca simbol şi imagine a întemeietorilor creştinismului planetar. Tot în aceste lăcaşuri de cult s-a dezvoltat, printre altele, pictura acestor icoane.Un exemplu elocvent este mănăstirea Nicula.
O cronică s-a alcătuit după anul 1481, la curtea lui Ştefan cel Mare care prezenta evenimentele de la 1457 înainte, şi în care este vorba de unele icoane din mănăstirile moldovei.
Cărţile tipărite de Coresi, bucurându-se de o largă răspândire, au impus graiul popular vorbit în Ţara Românească şi în sudul Ardealului ca mijloc de exprimare cărturărească. Acestea au făcut vorbire de icoane şi le-a impus ca simbol al creştinismului în lăcaşurile de cult.Mai întâi în mânăstiri şi apoi în parohii.
În 1643 vede lumina tiparului în Moldova “Carte românească de învăţătură “a mitropolitului Varlaam. În prefaţa Cazaniei se afirmă ideea originii comune a Românilor, în care ne-a transmis în imagini artistice- aspecte din viaţa societăţi moldoveneşti din satele şi târgurile de pe atunci, inclusiv lăcaşuri de cult cu icoane, care contribuie mult la ridicarea valorii literare a lucrării.
În “Psaltirea în versuri a lui Dosoftei “ de la 1678, prima operă în versuri, de mari proporţii, operă tradusă după modelul polon al lui Jan Kochanovscki, tipărită în Polonia la Uniev la 1673, se face vorbire şi de icoană: “Viersul de psalmi să nu fie vană/Cu bucium de corn de bour/ să vorovescă ca o icoană/Să răsune până`n nour “.
Grigore Ureche în cronica sa “Domnii ţării Moldovei şi viaţa lor “dă o mare extindere în cronica sa domnitorului Ştefan cel Mare.Figura sa ne este prezentată ca un simbol al luptei pentru eliberare, dar şi despre ctitoriile mânăstirilor pictate cu icoane comandate de domnitor şi soaţa sa.
În secolul XVIII cultura română a luat o amploare mai mare prin lucrările lui Dimitrie Cantemir şi Ion Neculce. Dar nu trebuie uitat nici Ilia care a ilustrat cu icoane Cazania lui Varlaam. Despre icoane face vorbire şi Ion Neculce în “Letopiseţul Ţării Moldovei dela Dabija Voievod până la domnia lui Ioan Mavrocordat “, dar şi în “O samă de cuvinte “în care îl zugrăveşte pe Ştefan cel Mare ca iubitor de sabie şi icoană, iar Ion Neculce în “Letopiseţul Ţării Moldovei “, povesteşte evenimentele trăite dintre anii 1661-1743, continuând cronica lui Miron Costin. În această cronică ilustrează momentul în care Dumitraşcu Vodă, Cantacuzino şi o seamă de boieri cer şi obţin să fie lăsate pentru iernat hoardele tătăreşti.Printre elementele de satiră socială şi de umor descoperim şi amintiri despre lăcaşuri de cult împodobite de sfintele icoane.
Dimitrie Cantemir în”Hronicul vechimii a Romano–Moldo–Vlahilor “(1718) el dezbate problema unităţii şi originii comune a poporului român.Lucrarea cuprinde şi pasaje interesante din punct de vedere literar şi religios, mai ales când autorul vorbeşte cu dragoste despre popor, creştinismul acestuia, patrie şi lăcaşurile de cult cu colorate fresce.
Mai târziu în literatură motivul icoanei a luat şi o conotaţie reprezentativă pentru un lucru iubit şi îndrăgit. Astfel Nichifor Crainic a demonstrat că Eminescu a fost un poet creştin şi că Icoana Maicii Domnului l-a inspirit, dedicându-i câteva poezii.Crainic a găsit o soluţie adoptată şi de Edgar Papu care afirmă că temele romantice sunt un “adăstrat “ al creaţiei eminesciene, dar fiind un “duh “ creştin, care poate ieşi la iveală după o atentă filtrare a operei acestuia. Sensul icoanei s-a folosit în a reda dragostea de mamă, “ icoană sfântă“. Opera eminesciană, creştinismul şi simbolul Icoanei nu apare în chip autonom, ci ca parte a unei problematici considerate mai largă, anume identitatea naţională, creştinismul neamului românesc şi valorile tradiţionale ale naţiunii.( Vezi poezia Rugăciune, etc.)
În publicistica lui Eminescu descoperim multe articole în care face vorbire despre icoană.Astfel, în articolul “Iconarii D-lui Beldiman “,publicat în “România liberă “, XII, nr.3351, 13/ 25 noiembrie 1888, p.1, face pledoarie pentru sprijinirea ioconarilor din partea Ministerului Culturii.
Alexandru Vlahuţă în poezia “La icoană “ ilustrează viaţa chinuită de muncă a femeii de la ţară care, după atâta istovire, pleacă pe jos cu copilul în braţe care istovit de atâta drum a murit.Femeia nebună de durere, observă această nenorocire chiar în faţa icoanei sfinte. Era, deja, nebună şi blestema icoana.
Mai târziu Ion Pillat în poezia “ Sfârşit de toamnă“ vorbeşte de icoana ancestrală ce străbate veacurile:”Icoana tăinuită ce farmec straniu are!/ Tăcută o şterge veacul, dar tot mai blândă pare/ Cu faţa ei asemeni iubirii ce-a trecut.“
Mihai Sadoveanu în”Baltagul “se subliniază faptul că Victoria înainte de a pleca să-l caute pe Nichifor se roagă la icoana Sfânta Ana. Şi Arghezii scrie un volum de articole, în 1929, intitulat”Icoane de lemn “. Titlu ce sugerează frumuseţea şi sfinţenia tabletelor din această culegere de tablete.
Poetul şi prozatorul Alexandru Iacobescu, colaborator al revistei Ramuri, din 1914-1943, publică în 1926 volumul“Icoane şi privelişti “ şi “Icoane din Bosfor “, volume care ilustrează atmosfera prin descrieri plastice.Icoana este văzută ca o imagine frumoasă şi sfântă, inclusiv realitatea este percepută prin simbolistica icoanei.
Vasile Voiculescu spune într-un eseu al său că ”icoanele sunt roadele contemplării”.
Eroul liric sorescian pledează pentru icoana sfântă a femeii în faţa lui Dumnezeu. Aşa cum spuneam, mulţi scriitori români folosesc icoana ca termen de comparaţie sau simbol al sfinţeniei şi frumuseţii.
Am expus doar câteva exemple care jalonează o întreagă perioadă din istoria literaturii române în care motivul icoanei a fost abordat de poeţi şi scriitori, în majoritatea cazurilor, în spiritual creştin-ortodox.
——————————
Al. Florin ŢENE
27 ianuarie 2020