Se frânge-n arbori agățați de lună
singurătatea unei păsări
ce-n tăcutul omăt de rugină
trezește-n mine această toamnă
de-o frunză a clipei un infinit înlănțuit
și-n corabia rătăcitorului cer
nori profețesc în bulbi de somn
și-n fumul curgând pe-un umăr de vis
iederă arsă-n uitarea din ziduri
destramă geamuri în galbene mătănii
iar despărțirea descătușată-n sânge
adună-n palme căderea de stele
ce-n țipăt de toamnă
pe tâmpla de aur a țărânii
te scrie cu glas de piatră
pe tine, memorie a unei zodii damnate
șerpuind în cochilia de-aramă
a unui crepuscul difuz.
—————————–
Alice PUIU, octombrie 2019
Imagine Angela Betta Casale