Vise pierdute
Și-n toamna ce revarsă
din amurguri corăbii
ascult plecarea din mine cum țipă
cu glas desfrunzit de veri rănite
o albă îmbrățișare a somnului
peste păsări brumate
doar un ecou
ce-și despletește ploaia
în tăcerea unei umbre
și trupul e-o tristețe
ce-aprinde pe coline
chipuri de ceară
prin fumul crucilor uitate
un chip îmi încrustează-n palmă
o constelație de semne
alt chip m-aruncă-n zbaterea orei
rostogolite peste câmpul de ceruri
îngălbenite-n altar
de cuvinte nerostite
iar pe-acest țărm de cenușă
și oarbe gânduri
în sufletu-mi atins
de-un zbor mâhnit de ape
rătăcesc chipuri
printre ramuri de frig
vise pierdute
în legănarea morții din frunze.
—————————–
Alice PUIU, octombrie 2019
Pictura – „Solitudine” de Armand Guillaumin