Principalul motiv pentru care, an de an, revin în România, este cel de a putea fi la Borloveni în jur de douăzeci de zile.
Pentru mine, Borloveniul și Valea Almăjului nu sunt simplu un „loc”, locul strămoșilor mei, locul unde sunt mormintele lor, locul unde am învățat principalele noțiuni despre lume și, atâta cât am putut și m-am priceput, diferența dintre bine și rău. Pentru mine Borloveniul este un tărâm special, care stă între lumea văzută și cea nevăzută, un tărâm în care se mai văd urmele și aromă, ,,Raiului în care ne-a vrut Dumnezeu”.
În Borloveni, în casa strămoșilor mei, mai aflu duhul lor, prezența lor care, foarte adesea, nu am îndoială, este fizică, atmosfera vie a unei lumi care a fost cu mai multă rânduială și, categoric, cu mai multă frică de Dumnezeu și chiar prezența, se mai simte vie, prezenta unei Împărațîi care a avut mai multe părți bune decât rele și care ar fi putut să facă actuala clipă istorică mult mai cu rost.
Vremea petrecută în Borloveni este vreme cu folos și un dar pe care mi-l face Dumnezeu, mie celui dintâi dintre păcătoși, nu știu de ce.
În Borloveni mă trezesc foarte devreme, de multe ori mai înainte de patru dimineață. Probabil ține de ceasul meu interior care încă lâncezește după fusul orar din USA.Oricum acest lucru este o împrejurare fericită.
După ce fac ordinea dimineții si a curățeniei, cu mine și camera în care dorm, ies pe gangul superb al Casei Boldea (casa strămoșilor mei.). În zilele reci mă trezesc un ceas mai devreme și, în vreme ce fac focul, las ferestrele deschise ca să intre aerul rece și fără egal al nopții. Apoi, vreo trei sferturi de oră, ațipesc ascultând misterul focului care duduie și trozenetul lemnelor de fag în enorma sobă de teracotă a camerei.
Acest „gang”, de care am pomenit, înconjoară întreagă latura de răsărit a vastei case. În realitate este parte din casă, având însă arcade deschise spre exterior. În fața lor se întinde grădina casei, azi într-o dezordine fermecătoare, care se continuă cu pădurea de cultură, tot a casei, și urcă pe o întreagă coasta, „crac” în grai local, care și poartă numele, „cracul Boldea”. Practic gangul se deschide spre „pustie”, nu mai sunt case și doar la marginea grădinii se află cimitirul casei și apoi cel al satului, „mortaria”. Însăși această apropiere, casă, pustie, cimitir, este simbolică și îndeamnă la reflecție.
La ora aceea, atâta de timpurie, de fapt este încă noapte deplină. Pe cer strălucesc stelele, care par foarte apropiate și luna, care atunci când este „plină” luminează direct aprins. Graiul și șoapta pădurii sunt ale nopții, cu totul diferite de cele ale zilei. Mult mai misterios, mai liber, mai răspicat și de fapt mai amenințător este duhul nopții. Se aude circulația animalelor mici, lătrat de vulpi și glasuri ale păsărilor de noapte. La ora respectivă temperatura este încă mai ridicată puțin, apropiată de cea a serii. Apoi începe răspicatul dialog între „ciuvici”, bufnițe. Sunt strigăte modelate și răspunsuri pe măsură. Asta se întâmplă spre ora cinci sau ceva, puțin, mai târziu. Tot atunci temperatura scade brusc, valul de aer rece al pădurii se coboară și cu el negura. Tot atunci se aud glasurile cocoșilor și lătraturi de câini. Iar după șase, încet, încet lumina zilei se strecoară. Diminețile fiind, de regulă foarte senine, se zăresc, printre vârfurile pinilor seculari care domină creasta, vag,razele soarelui. Încet, fără șovăială, soarele se înalță. Întotdeauna caut să îi urmăresc apariția cu ochii deschiși, până în clipa în care ochii mi se umplu de lacrimi. Atunci soarele a răsărit. Este un moment care zgudiue, copleșește. Apariția lui face mai mult decât să înceapă ziua, el ne luminează și gândurile și curăță mohoreală nopții.
Parafrazând pe misticul bulgar Omraam Mikhael Aivanahov, se poate spune că, așa cum soarele se înalță asupra lumii, la fel Soarele bunătății, toleranței, răbdării, nădejdii, credinței și dragostei să se înalțe în inimile noastre; pentru Împărăția, dreptatea și slava lui Dumnezeu.
Răsăritul soarelui în Borloveni mereu vestește că o zi nouă începe și cu ea ar trebui să se nască ceva frumos. Este o călătorie care se repetă mereu și o făgăduință care nu va avea sfârșit.
——————————
Alexandru NEMOIANU, istoric
The Romanian American Heritage Center
Jackson, Michigan, SUA
7 octombrie 2019