Florica PATAN: Cântarea iubirii – Eseu hristic

     

Existența este o căutare neîntreruptă pe un drum care să dea un sens, un răspuns  întrebărilor de conștiință, iar poetul este un pendul pe aripa rugăciunii sale, și ființează printre dureri, el fiind însăși lumina, esența vieții, în înțelesul ei de cunoaștere și cuprindere a nemărginirii, acel spațiu al sacralității, în sensul dat de Mircea Eliade. Omul care se roagă pătrunde în spațiul metafizic al sacralității și dă strălucire și speranță sufletului însetat de absolut, aduce acea sclipire lumii în care viețuim și căreia încercăm să-i înțelegem taina, iar glasul se înalță ca un sunet de clopot bisericesc ce ne cheamă pe toți la rugăciune:

Mai am o rugă, Doamne, curată si fierbinte:
pune-mi iertare-n suflet și dragoste-n cuvinte!

     Poemul este un eseu hristic despre viață și fragilitatea ei, despre existența ca dar sfânt primit „din mila și-ngăduința Ta”, Creatorul nostru, despre starea de singurătate și ideea de finitudine, ca realitate dezolantă a existenței noastre.

    Partea I ilustrează neliniștile sufletului care cere divinității iertare și dragoste, cu durere și nevoia de binecuvântare, în viața „prea iute curgătoare”: Ajută firii mele/și dă-mi puterea tainei

    Cu un destin sinusoidal, care cunoaște cădere și-nălțare, omul își înalță ruga spre cer și transcende clipa străină a durerilor existențialiste cu cernit „memento mori” din sufletu-i cu preafiravă lumină: Mi-e sufletul lumină că vine de la Tine,/ pe drumuri troienite de grea singurătate.

    Partea a II-a aduce mulțumiri înălțate Domnului, lanțurile grele ale tăcerilor se rup, răzbate deznădejdea argheziană de-a putea manifesta credința „simt că nu am cuvinte, nici suflet să te strig”, și însingurat și în păcat, trupul pare îngenunchiat pe vecie: Spre-a-ți mulțumi, privirea, cu teamă, se ridică,/ și glasul meu uitarea țărânii o despică.

    Teama, îndoiala sunt depășite iubirea vreau s-o strig, iar îndepărtarea de divinitate este resimțită tragic,  tăcerile mistuitoare crucifică Ființa, ori o îngenunchează, o transpun în starea sau ipostaza celui ce se roagă pe genunchi și pe coate, cu mătănii doveditoare ale pioșeniei și umilinței față de Creatotul și izbăvitorul nostru.

    Condiția umană de muritor conferă celui care se roagă, Eului ce se face auzit, și căruia îi corespundem cu toții,  fiorul tragic al morții, și simt câteodată , cât de aproape sunt/ de liniștea țărânii.

     Timpul și Iubirea creștină sunt percepții ale necesității de a cânta lumina credinței, bucuria,  de a primi binecuvântarea, un strop din Slava Ta: Nu teama, nu-ndoiala…Iubirea vreau s-o strig.

     Și din nou cereri pe care sufletul le știe îngăduite ca un drum presărat cu milostiviri spre cererea cea mare, aceea a iubirii divine coborâtoare peste cel creat din iubire, totul ca un flux neîntrerupt divinitate-om și, din nou, divinitate: Coboară peste mine în tainică lucrare / cuvinte de iubire, de pace și-ndurare.Te rog  ( … )/ eu, cel pierdut prin firea păcatului lumesc,/ să spun, în dulce cântec, ce tainic Te iubesc

     Partea a III-a face referire la poemul-rugă definit ca o cântare a bucuriei spre lumină și construit pe dualități antagonice, recunoscute simbolic în lume: arșiță și ploaie, sânge și sudoare, îngenunchere și zbor spre veșnicie, temporalitate și atemporalitate, liniște și dor, roua, așteptarea și clipa regăsirii, lacrimă și uitare, durere dar și speranță, Lumina și Cuvântul din cerurile Tale, precum și roua, lacrimă de iubire a Ceului și lacrima de iubire a omului

     Conștiința creștină găsește suficiente elemente care o definesc în relația cu Dumnezeu, niciodată suficiente însă: Sunt doar un om pe care-l încearcă și-l frământă/ Lumina și Cuvântul din cerurile Tale/ pe care-n mare milă mi le așterni în Cale…/ pentru că resimte acut o anume ruptură, ca o pierdere a paradisului/că de-mi ridic privirea, supusă și pierdută,/mă simt uitat și singur. Nici cerul nu m-ajută./ Dacă-mi îngrop privirea, sfioasă, în pământ,/mă tulbur și mai tare, și nu știu cine sunt.(…)/îngenuncheat, în rugă, mă-ntreb, pierdut: Ce sunt?

     Citind acest eseu hristic avem percepția unei rugăciuni rostite într-un singur glas, o Cântare a Cântărilor ajunsă la noi ca o rugă înălțată divinității pornită dintr-un suflet adevărat, sincer și cu durere. Este un poem-rugăciune izvorât dintr-o limpede conștiință creștină în care „eu” se poate transpune simplu și firesc în „noi” toți:

și dă-mi puterea tainei, să cred că pot rosti
cuvintele lăsate să te putem iubi

     Vocea care rostește această rugă înălțată lui Hristos dezvăluie gândurile, temerea sau bucuria,  îndoiala sau ce are omul mai sfânt în sine, în adâncul sufletului pe care, iată, ni-l dezvăluie, permițându-ne să ne reflectăm în modelul său și să ne regăsim, să rezonăm… Pentru că aceasta este condiția umană, suntem proiectați de Creatorul nostru întru iubire, așadar întru cunoaștere și comuniune, cu o sete de nestăvilit de absolut. Poemul este o „cântare a iubirii” în sensul ei cel mai înalt, amintind de modelul mai vechi al Canticum Canticorum, Cântarea Cântărilor, iubirea omului religios față de Dumnezeu în ipostaza cea mai înaltă și pură a sentimentului ce-l înalță pe hommo religiossus în spațiul sacru al existenței sale (Mircea Eliade).

     Poemul-rugăciune este structurat după modelul unei rugăciuni scrise pe care părintele o citește în altar, între liturghie și vecernie, și comportă o adresare Instanțelor divine Construct liric al acestei rugăciuni este înălțat prin prin transcendere a clipei prezente. Fragilitatea ființei umane, faptul că eul este mereu supus ideii propriului sfîrșit, a distrugerii ca ființă, este percepută  ca urmare a faptului că existența înseamnă efort propriu. De aici sentimentul de angoasă față de finitudinea vieții și omul începe să aibă acut sentimentul singurătății și al morții. El accede la bucuria eliberării prin rugăciune, la sentimentul cel mai înalt al iubirii pentru Dumnezeu, în mod voit, conștient de propria libertate de angajare în propriul destin.

Cântarea iubirii

 Emil Almășan

Mai am o rugă, Doamne, curată si fierbinte:

pune-mi iertare-n suflet și dragoste-n cuvinte!

 

Ajută firii mele, aceasta trecătoare,

să fie când durere, când binecuvântare

și dă-mi puterea tainei, să cred că pot rosti

cuvintele lăsate să te putem iubi

 

Știu, fără țărm e timpul ce mi se-așterne-n cale,

și ruga mea s-ajungă la cerurile tale

va trebui tăcerea și teama să le-mbrace

în tainice cuvinte, că bratele-mi sărace,

întinse către Tine, găsi-vor alinare

doar de vor ști să fie cădere și-nălțare

 

Mi-e sufletul lumină că vine de la Tine,

în el sunt nopti amare si dimineți senine.

Văd clipa cum se scurge, prin trupul meu, străină,

îngenunchindu-mi tâmpla pe lespezi mari de vină.

Mă doare înserarea și dimineața doare

că-n ele văd viața prea iute curgătoare,

și văd că pe sub bolta la care se închină

sufletul meu e-o biată, preafiravă lumină.

Doar câteodată,-n mine simt inima cum bate

pe drumuri troienite de grea singurătate.

Tăcută, se întoarce și plânsă, deseori,

că n-are somn prin noapte, nici liniște în zori.

De multe ori e-un viscol prin care latră norii

în pieptul meu un ultim, cernit „memento mori”,

să nu uit că viața ce picură în ea

e tot un strop din mila și-ngăduiala Ta

 

Spre-a-ți mulțumi, privirea, cu teamă, se ridică,

și glasul meu uitarea țărânii o despică.

Simt că în preaplecatul și ostenitul trup

ca lanțurile grele tăcerile se rup.

Strâng pumnii și adesea mă doare și se frânge

unghia încordată, în carne, până-n sânge.

În gândul meu coboară nămeți, străini, de frig,

simt că nu am cuvinte, nici suflet să te strig.

Însingurat de vremuri, de lacrimi și păcat,

mi-e trupul, de-o vecie, rămas îngenuncheat.

 

Nu teama, nu-ndoiala…Iubirea vreau s-o strig,

dar depărtări de gheață în suflet mi se-nfig.

Cuvintele-mi sunt crucea de secetă, pe care

m-au ridicat în cuie tăceri mistuitoare.

Mi s-au zdrelit genunchii, și coatele mă dor.

De-ți cer iertare-i numai că sunt un muritor,

și simt, câteodată, cât de aproape sunt

de liniștea țărânii…

Dă-mi zile cât să cânt

lumina, bucuria ce-n mine pot urca

doar de pogori, asupra-mi, un strop din Slava Ta

 

Însuflețește slova, curată, ce se-ntâmplă,

cu dragoste, să-mi urce în inimă și-n tâmplă.

Coboară peste mine în tainică lucrare

cuvinte de iubire, de pace și-ndurare.

Te rog, cu sfiiciune, pentru o clipă doar

dă glas tăcerii mele, să pot, fără hotar,

eu, cel pierdut prin firea păcatului lumesc,

să spun, în dulce cântec, ce tainic Te iubesc

 

E numai bucurie cântarea ce răsună

spre-a-și împlini lumina…

În versul ei se-adună

și arșiță, și ploaie, și sânge, și sudoare,

tot ce mă îngenunche și tot ce vrea să zboare,

tot ce e veșnicie și tot ce-i trecător

în versul meu se-adună în liniște și dor…

Sunt, rând pe rând, durere, dar și speranță-n glas,

sunt drumul cel din urmă, dar sunt și primul pas

pe care, cu sfială, l-am așezat în mers,

sunt gura ce sărută, sunt palma care-a șters

întâiul strop de rouă ce s-a pornit la plâns,

sunt așteptarea care în suflete s-a strâns,

sunt mâna care face un semn spre depărtare,

sunt clipa regăsirii, sunt lacrimă, uitare

 

Cu-acestea toate glasul și inima-mi Te cântă…

Sunt doar un om pe care-l încearcă și-l frământă

Lumina și Cuvântul din cerurile Tale

pe care-n mare milă mi le așterni în Cale…

Și eu sunt doar o clipă, un ne-nsemnat hrisov

de lacrimi și-ndurare, un ultim, singur Iov,

lăsat sub triste vremuri, cu sufletul să bată

la poarta veșniciei de piatră, încuiată

 

Până voi fi cenușa ce-ncape într-o mână,

mă rog aceste gânduri din mine să rămână,

că de-mi ridic privirea, supusă și pierdută,

mă simt uitat și singur. Nici cerul nu m-ajută.

Dacă-mi îngrop privirea, sfioasă, în pământ,

mă tulbur și mai tare, și nu știu cine sunt.

C-așa e rostul firii lăsate pe pământ –

să fim câte-o fărâmă din toate câte sunt

cu grijă rânduite în clipa care moare

odată cu țărâna ce-a cutezat să zboare

 

Acesta-i Omul, Doamne… Acesta sunt și eu.

Acesta-i visul cărui îi spunem Dumnezeu.

Sunt stropul de durere prin care zilnic sânger

și zborul ce mă poartă cu aripi largi de înger.

Dar, mai ales, sunt ruga din lacrimile mele,

ce-și caută iertarea prin liniștea din stele…

 

Și de n-aș fi lumina și dragostea ce-o cânt,

îngenuncheat, în rugă, mă-ntreb, pierdut: Ce sunt?

Emil Almășan

 

—————————-

Prof. Florica PATAN

Alba Iulia

2 octombrie 2019

 

Lasă un răspuns