Victor RAVINI: Prea mulți își bat joc de ciobani

Guvernul francez își bate joc de ciobanii francezi. Administrația franceză le interzice transhumanța chiar și de pe un munte pe alt munte vecin, sub diferite pretexte și le impune tot felul de norme absurde și restricții, numai ca să îi bage în faliment. Oile franceze sunt duse la ecarisaj, ca să le transforme în conserve pentru pisici și se importă cu avionul oi congelate din Australia și Noua Zeelandă. Probabil că cineva profită din asta. Și cine profită din faptul că sute de ciobani și agricultori francezi ajunși la disperare se sinucid în fiecare an, iar familiile lor sunt expropriate și rămân pe drumuri, cu datorii financiare rămase pe seama urmașilor? Dar numai în Franța se duce o politică dușmănoasă împotriva țăranilor? O fi ura orășenilor față de țărani un fenomen european? De unde vine ura orășenilor noștri față de ciobanul din Miorița? De ce a devenit politic corect să își bată joc toți nătărăii de Miorița, de Eminescu și de toate valorile noastre culturale? Știu birocrații mai bine decât știe ciobanul, de câți câini are el nevoie să se apere de lupi, de urși și de hoți? În ce scop li se impune ciobanilor noștri să rămână stânele fără câinii necesari? În ce scop se iau toate măsurile necesare pentru ca toată țara noatră și toată Europa să devină o stână fără câini? După cum bine a arătat Ion Creangă, Prostia omenească e fără limite. Dacă prostie este, sau poate că dușmănia împotriva țăranilor pornește de la interese suprastatale, care or fi acelea. Țăranul, din orice țară ar fi, este talpa țării și a națiunii sale. Iar acum directiva e ca toate țările și națiunile să dispară. Strategia este de a începe cu a distruge talpa fiecărei țări, iar apoi se aplică tactica etapelor destructive, teoretizată și practicată de Lenin, aplicată acum în capitalismul sălbatic.

Miorița este giuvaerul cel mai de preț din moștenirea rămasă de la străbunii noștri. Cele peste două mii de variante ale Mioriței sunt tot atâtea giuvaeruri poetice, cum nicio altă țară nu mai are așa ceva. Miorița, în varianta publicată de Vasile Alecsandri, a influențat favorabil opinia marilor puteri, care au fost de acord ca românii să aibă un stat național, când s-a făcut Unirea de la 1859. Asta a deranjat nostalgiile imperialiste ale dușmanilor tradiționali ai României. Și încă le mai deranjează.

Mulți savanți români au citit Miorița cu ochelari străini, depreciativi și cu o inexplicabilă superficialitate. În apărarea lor, nu cred că erau răuvoitori sau vânduți, ci doar neatenți sau neserioși. Nu au luat în seamă cuvinte esențiale din versurile Mioriței. Nu și-au dat seama că ne-au băgat pe gât o doctrină falsă, dușmănoasă individului și națiunii. Unii savanți luminați au răspândit întuneric, fără să își dea seama de răul pe care ni-l făceau. Nu au înțeles despre ce este vorba în Miorița și au tras concluzia greșită că ciobanul nostru e ucis, e resemnat și pesimist. Savanți de bună credință nu au observat că nimic din Miorița nu este realitate, ci fantezie poetică. Nu și-au dat seama că totul în Miorița e simbol cu sensuri multiple, pe cât de profunde, pe atât de înălțătoare. Dar cine mai e dispus azi să citească cum trebuie o poezie înălțătoare? În orice caz nu oamenii corecți politic, care urăsc identitatea noastră culturală și care fac jocul vrăjmașilor României.

Varianta publicată de Alecsandri nu este concludentă și nici suficientă pentru a înțelege Miorița. Cercetătorul Adrian Fochi a spus că, pentru a înțelege Miorița, trebuie să pornim de la toate variantele ei. De ce s-au mărginit savanții la varianta lui Alecsandri? Textul notat de Alecu Russo a mai și fost modificat de Alecsandri, așa că nu prezintă garanția autenticității. Rareori savanții au mai luat în seamă vreo altă variantă, adesea neautentică sau nicidecum variantă a Mioriței, ci simplă poezie pastorală. Să fie asta o dovadă că nu au mai citit nicio altă variantă a Mioriței? Cu riscul că mă repet, e necesar să repet unele adevăruri deja spuse de mine sau de alții, atâta timp cât minciunile și atacurile împotriva Mioriței se repetă. Și voi repeta adevărurile până când minciunile vor înceta. Iată cum au fost neglijate câteva cuvinte cheie din Miorița:

Talleyrand a întrebat-o pe celebra scriitoare Adelaïde Filleul, care este optimismul absolut. Ea a răspuns: „A își începe testamentul astfel: Dac-o fi să mor…” (Commencer ainsi son testament: Si par hasard je meurs…). La fel își începe ciobanul din Miorița testamentul: Dacă o fi să mor. Cercetarea anterioară nu a băgat în seamă conjuncția condițională dacă și ne-a îndoctrinat că Miorița ar fi relatarea unei crime murdare, adevărate.

Scoțianul Victor Turner analizează deosebirea dintre realitatea cotidiană și viața oglindită în teatru sau în ritualuri. În realitatea cotidiană omul face ceva (works), iar în teatru și ritualuri joacă (plays). Acțiunea adevărată este la modul indicativ. Cea neadevărată e la conjunctiv sau condițional, moduri prezumtive. Pornind de la Turner, eu clasific 973 de variante ale Mioriţei, după modul verbului referitor la omorul ciobanului:

– verbul e la modul prezumtiv – omorul nu a avut loc

– ciobanul poruncește la modul imperativ să fie ucis – omorul nu se efectuează

– rapsodul vorbește de omor la indicativ trecut – faptul e împlinit.

Această clasificare concordă cu ce spune Dumitru Caracostea, care respinge istoricitatea acțiunii din poezie; cu Vicor Kernbach, care se îndoiește că Mioriţa ar fi o poveste despre un omor îngrozitor; cu Alexandru Amzulescu, care spune că moartea ciobanului poate fi o moarte rituală simbolică, un rit de inițiere pentru ciobani și cu Ion Filipciuc, care afirmă că „Ciobanul din Miorița nu este o victimă, ci un ales, un sol, un reprezentant al comunității.”

Într-o variantă, doi ciobani îl vor omorî cu securi și cu topoară și cu bolovani de moară. În alta, îl vor ucide cu nouă topoare. De ce așa multe obiecte ucigătoare? În Baltagul lui Sadoveanu era suficient un singur baltag, dar acolo e o ucidere adevărată. În Miorița nu poate fi vorba de o ucidere reală. Moartea și îngroparea ciobanului sunt scene de teatru popular, cu sensuri simbolice sacre.

Numărul de 9 topoare din poezie coincide cu numărul de 9 topoare de bronz descoperite lângă Iași de către Cezar Cioran în 2015. „Acestea erau așezate în cerc, ca niște raze solare, ceea ce sugerează o dispunere cu o semnificație ritualică, masculină” afirmă Senica Țurcanu, arheolog și șefă a Muzeului de istorie a Moldovei. Uneori, ciobanul cere să fie ucis la răsăritul soarelui, la amiază și la apus. Vrea să fie îngropat de trei ori, în diferite locuri. Niciun etnolog n-a mai întâlnit un asemenea obicei de înmormântare. Numai la teatru sau într-un ritual simbolic poate cineva să fie ucis de trei ori și îngropat de trei ori, în trei locuri, în aceeași zi. Variantele din primele două categorii se încheie cu vorbele ciobanului. Textul nu relatează uciderea lui, ci viziunea lui poetică, despre ceva ce nu se întâmplă.

În câteva variante, omorul este la indicativ trecut, însă ciobanul e reînviat de mama lui. Asemănarea cu alți eroi mitologici, din alte culturi la fel de vechi, este evidentă. Moartea simbolică are loc și în jocul călușarilor, moment eliminat din spectacolele de azi. Cercetătorii, care au făcut comparații cu mituri din alte culturi sau cu Călușul, au fost discreditați.

În Miorița este vorba de o moarte simbolică a ciobanului, la fel cum vorbește apostolul Pavel, din Biblie, când zice că el moare în fiecare zi, pentru a se uni cu Dumnezeu și recomandă credincioșilor să facă și ei la fel. Ciobanul moare simbolic pentru a se uni cu zeitatea feminină din cer și care, în alte variante, apare pe munte ca o fată cu simboluri solare. Ea este apariția (hierofania) unei divinități, iar nu o nimfomană, cum s-a crezut în unanimitate. E vorba de o hierogamie, adică unirea sufletului omului cu o divinitate, o stare de fericire, cu senzația de nemurire și că timpul s-a oprit în loc. Ciobanul a reușit ceea ce nu a reușit Gilgamesh, nici Dante Aligheri și nici Faust al lui Goethe. Moartea și nunta cosmică a ciobanului nostru nu pot fi termenii unei singure alegorii, cum s-a crezut, tot în unanimitate, în baza unei clasificări greșite și a unei definiții defectuoase, ci sunt termenii concreți a două alegorii diferite. Am explicat asta pe larg în Miorița – Izvorul nemuririi.

George Călinescu și încă alții susțin că Miorița este un mit. Mircea Eliade îi ignoră pe toți, inclusiv pe Călinescu, și exclude că Miorița ar fi un mit. Eliade acceptă interpretarea juridică a lui Fochi și a filozofului marxist-leninist Pavel Apostol (fost Pál Erdös). Romulus Vulcănescu susține că ciobanul e condamnat la moarte pe drept sau pe nedrept, pentru unsprezece crime. Totodată recunoaște că nu a găsit în text dovezile. Logica lui nu se încheagă. Dovada lui că ciobanul a încălcat legile este că legile citate de el există. Cum poate existența legilor să fie dovada că cineva le-a încălcat?

Până chiar și Ovid Densusianu a crezut că lege din variantele Mioriței are sens juridic. El, un mare lingvist, cât și alte celebrități universitare, nu s-au gândit să caute în orice dicționar român-român și să vadă că lege are două sensuri. Sensul nr. 1 este religios și e mai vechi. Sensul nr. 2 este juridic și e mai nou. Dicționarele mai ample arată cu citate că în cultura populară, orală, lege este atestat numai cu sens religios și niciodată cu sens juridic. Așadar, cauza și scopul uciderii în Miorița nu pot să fie juridice, ci religioase. Caracostea și Constantin Noica au arătat că lege din Miorița nu poate avea sens juridic, nu reglează relații sociale, ci are sensul de nomos (lege ce reglează relația omului cu cosmosul) la fel ca în greaca veche, dar nu au fost luați în seamă.

Mioara îi spune să-și cheme un câne, cel mai bărbătesc și cel mai frățesc. Deci cel mai… dintre mai mulți. El are câini mai bărbați, la plural, și spune: Să-mi aud câinii. De ce să-și cheme numai un câine și nu toți câinii? Nici cel mai viteaz câine nu poate face față la doi adversari. Nu cheamă câinele ca să-l apere, ci e vorba de altceva. O mioară năzdrăvană nu poate vorbi despre un câine adevărat. Cine a mai pomenit vreo operă literară în care animale fabuloase vorbesc cu, sau despre, animale reale? Dialogul ciobanului cu mioara este un monolog interior. Mioara e alter-egoul său. Ea poate simboliza partea feminină din sufletul omenesc, pe care C. G. Jung o numește Anima, iar câinele simbolizează Animus, partea masculină.

Cele mai vechi și mai bine păstrate variante ale Mioriței sunt colinde. De la o casă la alta, ciobanul din Miorița primește numele bărbatului care e nădejdea familiei și astfel devine personaj în text. Dacă în Miorița ar fi o ucidere adevărată, ce familie i-ar mai fi primit pe colindători să le ureze moartea bărbatului care e capul familiei? Ar fi azmuțit câinii pe ei. Savanții nu au înțeles ceea ce orice țăran analfabet și cu palmele crăpate înțelegea.

Cercetători, pe care îi respect, au exclus cele mai frumoase și mai emoționante versuri din Miorița. Ei știau mai bine decât oricine că știința nu le dă voie să modifice textul cercetat. Ei pângăresc cea mai luminoasă creație a folclorului nostru și înjosesc identitatea noastră națională, de care le-o fi rușine. În toată bibliografia la Miorița nu am găsit cuvântul țăran. Unora le e rușine că ne tragem din țărani sau din ciobani. Sunt cele mai onorabile meserii, la temelia oricărei civilizații și fără de care nu putem mânca. Eliade evită cuvântul cioban și zice păstor, ceea ce pentru Miorița este inadecvat, deoarece acest cuvânt a pătruns în română cu sensul de conducător religios și abia în vremuri moderne a fost extins de către orășeni la sensul de cioban.

Ciobanul nu e o persoană concretă, ci un personaj literar, un exponent al bunătății și perfecțiunii omului în general, un erou din mitologia pre-creștină a ciobanilor. Confundarea mitologiei arhaice cu realitatea de la tribunale (cum au făcut O. Densusianu și alții) a dus la regretabila răstălmăcire a poemului. Savanți, pentru care am tot respectul, au refuzat cu inexplicabilă îndârjire să accepte că totul în Miorița e simbol, cu multiple înțelesuri abstracte, luminoase și sublime. Tot ce e luminos și înălțător au văzut ca întunecos și tragic. Au tras concluzii aberante, jignitoare pentru demnitatea de român. Ne-au băgat pe gât o înțelegere pe dos a Mioriței, cum că ar fi vorba de o crimă murdară, ciobanul ar fi incapabil de acțiune, resemnat, fatalist și un laș, iar ca el am fi noi toți, întregul popor român.

Ni s-a spus de la niveluri înalte că Miorița trebuie aruncată la gunoi pentru că ar fi nocivă. Străbunii noștri nu puteau să ne lase moștenire un poem nociv. Nocive sunt teoriile unor celebrități prea mari ca să mai respecte vreun cadru teoretic și vreo metodologie de cercetare adecvată. Singura lor metodologie a fost părerismul. Nu s-au bazat pe nicio lucrare neutră de referință, ci doar și-au atacat rivalii. Au pus pe seama ciobanului și a tuturor românilor propriile lor frustrări, spaime, defecte de caracter și deruta lor existențială. Doctrina lor l-a făcut pe Nichita Stănescu să creadă că Miorița ar fi școala tristeții noastre naționale. Noi nu avem vreo tristețe națională, oricât de triști am fi câteodată. Nu Miorița este școala tristeții noastre naționale, ci școala interpretărilor tenebroase și păguboase.

Interpretările lipsite de logică din cercetarea anterioară pornesc de la o documentare insuficientă, definiții greșite și alte erori metodologice. S-a neglijat faptul că acțiunea din Miorița nu este concretă, ci este o visare. Miorița nu este o narațiune care povestește ceva ce s-ar fi întâmplat în realitate, într-un spațiu geografic. Totul se petrece în peisajul lăuntric, psihologic al ciobanului și este proiectat asupra peisajului exterior, geografic. Textul tuturor variantelor Mioriței amestecă imagini interne și imagini externe, cu aceeași măiestrie derutantă ca și la Dante, Petrarca, Omar Khayyam, Baudelaire sau alți scriitori, la care farmecul este că luăm abstracțiunea drept adevăr concret, ne trec fiorii și ne identificăm cu eroul principal. Baudelaire ne face să ne transpunem în situația unui albatros cu penele zmulse, iar savanții noștri nu s-au putut transpune în situația personajului principal din Miorița și l-au înțeles cum l-au înțeles. Au confundat sensul luminos al poemului cu o crimă murdară, iar înălțătoarea lui experiență sufletească cu resemnarea, pesimismul, lașitatea și ce li s-a mai părut lor.

Frumusețea peisajului geografic din Miorița simbolizează metaforic frumusețea sufletească a ciobanului. Peisajul mioritic îmbină peisajul geografic și cel sufletesc cu o desăvârșită măiestrie. Tot ce pare că s-ar petrece în jurul ciobanului se petrece de fapt în inima lui și se adresează inimii noastre. Miorița o receptăm cu inima. Mai depinde și cum o receptăm în cap.

Austriacul Leo Spitzer zicea că Miorița este „una dintre marile opere clasice ale literaturii universale.” Miorița folosește aceleași procedee literare și are același conținut de idei sublime, comparabile cu cele mai valoroase opere din literatura universală. Avem datoria să denunțăm totalitarismul din știință și să repunem Miorița pe piedestalul pe care au pus-o străinii încă de la început și de unde câțiva dintre erudiții noștri au trântit-o în noroiul rivalităților universitare. Miorița este moștenirea noastră nepieritoare și inalienabilă. Este conștiința noastră de noi înșine ca națiune și ca indivizi, e mândria noastră de români în lume. Transhumanța ciobanilor noștri și circulația Mioriței pe întreg teritoriul populat de români au contribuit mai mult decât orice alt factor la unificarea și la stabilitatea limbii române, cum nicio altă limbă nu mai e la fel de unitară și stabilă în timp. Miorița este izvorul nemuririi limbii române, al culturii românești și al eternității neamului nostru. Cui lăsăm Miorița și cum o lăsăm?

———————————————–

Victor RAVINI

Franța/Suedia

2 august 2019