Valentina TECLICI: Destăinuire prin Cuvânt

În PARNASUL românesc, Vasilica Grigoraş a intrat relativ târziu, cu paşi discreţi, subtili, dar siguri. Autoarea vine spre poezia modernă din sfera liricii de inspiraţie niponă, încununată de numeroase premii şi menţiuni primite de-a lungul anilor pentru esenţa şi imaginile strălucite create în senryu, gogyohka şi, în special, în tanka şi haikuurile publicate în limba română şi în ediţii bilingve (română-engleză).

Multiplele sale abordări sunt rezultanta firească a unei vaste acumulări cultural-literare, spirituale, pe care şi le-a interiorizat şi le-a acordat timpul necesar pentru decantare şi exprimare. În toate formele de exprimare descoperim faţete ale personalităţii sale, ale formării şi împlinirii, dar opera rămâne unitară în ansamblul său. Se desprinde setea de armonie, de lumină, de credinţă, de autodepăşire, de dăruire, ceea ce dă originalitate şi prestanţă scriiturii sale.

Emoţiile, sentimentele, trăirile şi ideile constituie materia primă prelucrată cu măiestrie, de data aceasta în volumul „O corabie la timp potrivit”, Editura PIM, Iaşi, 2018.

Cartea începe cu o destăinuire sinceră a poetei (motto). În opinia sa: Poezia este un monolog interior, o căutare de sine, o evadare din labirintul vieţii, e amintire şi visare. Este un mod de a sta de veghe, o cale de a te reinventa; te descoperi pe tine însuţi pentru a te dărui celorlalţi, spunând ceea ce nu ai îndrăzni să spui altfel… Este focul aprins de o scânteie divină. Este O CORABIE LA TIMP POTRIVIT.

Continuă firul confesiunii: „Scriu/ pentru că astfel/ sunt liberă/ de trecut şi viitor/ mă-mbrac în liniştea clipei/ şi-mbrăţişez chipul senin/ continui mişcarea minţii/ căpitan de echipă/ în maratonul vieţii/ dansez vals după vals/ pe clapele pianului/ încă verde al timpului/ şi cânt Odă bucuriei/ pentru tot ceea sunt.”(De ce scriu)

Poezia Vasilicăi Grigoraş este o călătorie în lumea sufletului, în lumea ideilor, dar şi în lumea reală. În opinia poetei, lacrima este utilă fiinţei umane pentru că ea ne ajută să ne eliberăm de trăirile negative: „Prin ceaţa vălurită/ mă-ntâmpină/ unde nesătule/ şi contradictorii,/ venite din direcţii diferite/ care-mi sfarmă şi seacă/ într-un glas unic/ dorul de comoara/ din sufletu-mi tremurând.// În dansul stropilor/ îmi deschid aripile/ cu dorinţa/ de a-mi recupera/ lacrima pierdută/ în somnul de veghe.”(Lacrima pierdută) Autoarea doreşte să-şi recupereze lacrima pierdută deoarece simte o imperioasă nevoie de reflectare şi înţelegere pentru a-şi interioriza nădejdea ca virtute: „cu pumnii plini de mătănii/ şi rugăciunile/ stropi de lumină/ mă lepăd de învelişul/ înţelesului de-altădată/ punându-mi nădejdea/ în cele ce vor veni/ dând glas înfiorării/ verdelui molatic al tufarilor/ cu scântei de licurici/ şi veselie de prunci.” (Nevoia de înţelepciune)

O pondere însemnată în volumul de faţă este poezia de dragoste: „O privighetoare fără nume/ trubadur celest/ la căderea serii/ în calde armonii/ îmi cântă doar mie/ despre dragoste./ Şi ţie, pentru că altfel/ polenul n-ar mai fecunda/ bucuria clipei.// O corabie la timp potrivit/ dragostea ta ancorează/ în inima mea.// Dragostea noastră” (O corabie la timp potrivit)  Întâlnim aici o lirică erotică de tip spiritualizat. Se adresează în primul rând sieşi şi Dumnezeului său interior. „Întâia-mi dragoste/ eşti Tu, Doamne!/ Te rog, pune pecetea Ta/ pe inima mea/ şi cu voia Ta,/ mântuieşte-mă!”( Întâia-mi dragoste)  Delicateţea şi duioşia sentimentelor se răsfrâng subtil asupra celorlalţi pregătiţi să înţeleagă şi să primească emoţia estetică. „Vino, iubite/ să ne plimbăm/ prin marele atelier/ al cunoaşterii,/ inspirând vraja/ aştrilor neadormiţi!” (Vino, iubite)

Vasilica Grigoraş închină un poem profund femeii, văzută ca un: „Sunet solemn de orgă/ or ton de vioară-n surdină,/ tablou în lumini şi umbre,/ filă de carte scrisă cu migală/ într-un alfabet indescifrabil.” (FEMEIA, făptură de taină adâncă) şi unul trist, dar înălţător, mamei: „Ne trezim dintr-un somn prelung/ împovăraţi de lucrurile nespuse la timp,/ conştientizând că suntem eroii negativi/ dintr-o poveste pe care doar EA/ a făcut-o cea mai frumoasă.” (Prea târziu, Mamă!)

În volumul „O corabie la timp potrivit” se observă o evoluţie ascendentă a autoarei pe scara poeziei. Cu pana-i cizelată prin cultivarea ideii poetice într-o aleasă exprimare intelectuală, poeta îşi descoperă vocea proprie, distinctă, echilibrată. Ea spune cât are de spus, acel sâmbure de adevăr: „deznod/ cifrul pulsului/ din miezul spiritului/ înlătur / funinginea din suflet/ şi inspir/ parfumul blând mirositor/ al crinilor imperiali” (Liberă de contract)

Vasilica Grigoraş este un poet interiorizat, un soliloc, un prieten loial, iubitor de oameni, de înţelegere şi de linişte, un spirit conciliant. Strigătul durerii, al revoltei interioare, dar şi al descătuşării vine din iubire:  „Stăpânită de lacrimi,/ îşi pipăie blând/ cicatricile nevindecate,/ printre suspine/ pune surdina gândurilor/ şi descoperă farul înalt/ din sinele său/ din care ţâşneşte/  şi se revarsă lumina.” (Agonie de noiembrie)

Autoarea este un bun observator, nu-i scapă nimic din ceea ce se întâmplă în jurul ei. Constată cu mâhnire că omenirea devine din ce în ce mai cangrenată, iar vremurile în care trăim devin din ce în ce mai turbulente. În aceste condiţii, se erijează în purtător de cuvânt al omului şi umanului: „Este musai/ să despicăm/ cu ascuţişul fin/ al privirii/ cu trezvia/ sufletului curat/ şi luciditatea/ laserului minţii/ labirinturile lumii/ de azi/ să citim/ îndărătul cuvintelor/ rostite cu inflexiuni/ cifrate ale vocii/ şi să descoperim/ în miezul faptelor/ măsluite/ şi derulate/ fără noimă/ oglinda pură/ a unor tertipuri/ aparent banale/ în realitate/ greşeli desăvârşite.” (Necesitate)

           Întâlnim în poezia din acest volum o muzică a sufletului care se îngemănează cu imagini de vis şi taine ale armoniei universale. O mişcare mereu generatoare de lumini noi, de note în cheie optimistă, de noi speranţe. Un echilibru al naturii, al spiritului şi al trupului într-un ritm care desăvârşeşte universul şi viaţa: „apăs clapele/ pianului interior/ chipul mi se-nseninează/ prind vigoare/ deschid/ jurnalul inimii/ pictez cu alb pe alb/ şi mă regăsesc/ în floarea de ierbar/ dialogând cu/ propriul orologiu// (…)mă îmbăt/ cu varietatea/ culorilor/ şi mă  simt/ binecuvântată/ de îmbrăţişarea/ curcubeului/ din anii de-altădată” (Pictând cu alb pe alb).

Caracterul intim, spontaneitatea şi accentul exprimării sunt caracteristici fireşti ale poeziei sale, la fel ca nuanţarea imaginilor prin discreţia cuvintelor. Interpretarea sublim-intelectuală a trăirilor reflectă gradul de sensibilitate al autoarei şi subliniază esenţa.  În viaţă sunt urcuşuri şi coborâşuri chiar şi în dragoste, iar autoarea iarăşi se destănuie, spunând-ne: Mă iau de mână ca pe un copil,/ mă rog şi sunt învăluită/ de avalanşe de lumină.// Vibraţia albastră mă-mpresoară,/ navighez în fluviul din ochii tăi,/ cu blândeţe inspir molecule/ din dragostea ta.// Începe procesul de revigorare/ respir adânc şi zbor, visez din nou.” (Respir adânc şi zbor)

            Poeziile Vasilicăi Grigoraş sunt active, ideile, imaginile sunt în mişcare, uneori jucăuşe, alteori ferme, în funcţie de mesajul pe care doreşte să-l transmită cititorului. Întâlnim aici imagini vizuale, auditive şi olfactive de mare intensitate şi putere de penetraţie în sufletul cititorului. Poezia sa se distinge printr-un lirism personal, un subiectivism aparte. Autoarea s-a construit pe sine etapă cu etapă, s-a rafinat spre a se înălţa treptat dar cert în creaţia sa poetică şi… se lasă descoperită încetul cu încetul de cei care au un gust fin pentru poezia profundă.

–––––––—————————-

Valentina TECLICI,

Noua Zeelandă, 30 mai 2019

Lasă un răspuns