La cuci
-în grai-
Ce s-auge-n Postu’ Mare
Așa, mare harmalaie?!
Duminică-i az’ în sat
Oare, ce s-o fi-ntîmplat?
Trec io podul, ies în cruci:
Tînări să jiucau la cuci*!
Șî mai mnici șî mai înalț’
Baceau lopta c-apucaț’:
Doi staceau între doi pari,
Alțî-n față sî-ntorceau,
Toager lopta o zvîrli
Mnihai cu bîta lovi.
Lopta pîn’ la nori ajiunsă,
Da’ Nelu iuce o prinsă.
Locu-acuma îl șcimbară
Mînile să înălțară
– Ilie, nu o lăsa! Doamne!
Pcică-n Valea li Ioane.
– Să dusă la… lucru rău!
– Scoace-o Petre, gin parău!
Ș-o tăiară doi mai mnici
S-o scoată gintră urzîci!
Da’ fugind să-mpegecară,
Pă cină* alunecară…
Cu leci* tăț’ îs vacaliț’*!
– Lasaț’ cucii, coborîț’!
Ai, calca-v-ar sarahoi
Acu’ pun cioca pa voi!
Strig-o babă oțarîtă
Ce trecea, propcită-n bîtă!
Regionalism – cuci – oină la țară; cină – noroi; leci – lut; vacaliț’ – murdari, înnoroiați.
Florii
Rămurele de sălcuță, de măslin chiar și de nuc
Fiecare zonă-aparte după obicei străbun,
Crenguțe abia-nmugurite la biserică le duc
Popa ca să le sfințească că românu-i creștin bun.
Rămurelele-s sfințite chiar în ziua de Florii
Când pe Domnul așteptară, să intre-n Ierusalim.
În mirosul de tămâie toți creștini, bătrâni, copii
Cu păcatele spălate ziua de Florii cinstim.
Le luăm cu noi acasă, le-așezăm după icoană
Și-n grădină și la șură, le punem și la fântână,
Că de leac ele sînt bune, ne feresc și de boscoane*,
Păstrăm obiceiul sfânt și așa o să rămână.
Săptămâna Mare
Îi Săptămâna Mare, Prier în calendar
Iar prunii-s încărcați cu flori dalbe, cituș*
O toacă bate-n deal, pe văi ecou-i clar
O mamă-și strânge doru-n mâinile căuș.
Și oile-s ciopor, păscînd neliniștite
Cu ochii umezi, știind ce-o să se-ntâmple.
Se-apleacă peste mal cu crengile-nverzite
O salcie ce plânge cu mâțișori pe tâmple.
Îi Săptămîna Mare, tot omu-acum postește,
Fasolea cea bătută la loc de cinste îi
Doar câte-un păcătos, la dulce, mai râvnește
-Ptiu!… Doamne, iartă-mă!… își zice-n sinea lui!
Iară în Joia Mare, ceara se topește
Se împistresc* la ouă ori se fierb cu ceapă
Se coace și colacul, fașâr* se pregătește
Să aibă creștinul după ce bea apă!
Ia foc cimitirul cu lumini aprinse
Bucuria-i mare: – Cristos a-nviat!
Cerul se deschide, doruri mai sunt stinse
Lumină-i în suflet: – Adevărat a-nviat!
Regionalisme – cituș – buchețel; împistresc – încondeiază; fașâr – drob din măruntaie de miel.
Joia Mare
Joia Mare îi zi sfântă, când cu hainile cernite
Merg creștinii la spovadă cu inimi-mpărtășite.
Este ziua-n care popa, din altar, crucea o scoate
La care să i se-nchine, spovediți fără păcate.
Cu gândul la cei plecați se dă la săraci pomană
Câte-un dărăbuț* de pită și-o gură de vin în cană.
Doisprezece evanghelii s citite-s când se-nserează
Cu luminile aprinse, creștinii îngenunchiază.
Limba clopotulu-i mută până-n noaptea de-nviere
De-acum toaca-i ține locul, bătută fiind cu putere.
Ouăle ce-s împistrite, fierte -n coji, roșu vopsite
Nu se strică niciodată, la-nviere sînt sfințite.
Și tot azi în Joie Mare nu poți lucra-n bătătură,
Să pârlui*, să coci colacii, să spargi bruși pe arătură.
Și-așa până Joia Verde când se-ncheie jurământul
Care l-a făcut străbunul făcând cruci, pupând pământul.
Prin Zarand doar se cunoaște, cum au făcut legământ
Iobagii în vremuri grele, ce nepoții l-au ținut.
S-au jurat că au să ție, joile ce o să vie
Dacă până la Rusalii rup jugul la iobăgie.
*Dărăbuț – bucățică; părlui – se albesc în pârlău pânzeturile.
Car împrumutat
-în grai-
Este-un obicei în sat
Păstă ani, el s-o pastrat.
Merg feciori pa însarat
Să-mprumuce car, gin sat!
Lemne-uscace ca s-adune
Pa carul gi fier, le-or pune!
Șî-l împing, da’ fără cal
La beserică, la geal!
Trag cloapăcele, trag tare
Să apringe focul mare!
A-nvierii-i noapcea sfîntă
Îngerii bucuroși cîntă…
Obiceiul s-o țînut
Ge cîn’ lumea s-o șciut,
Numa-odată s-o-ntîmplat
Că unu’ s-o mîniat
Pa feciorii cei gin sat
Cîn’ caru’ i l-or luat:
– Acum ați făcut-o lată
Eu vă dau în judecată!
Strînsără curaua bine
Caru’ veci ge îl placiră
Tri flacăi ge-a li Nistor
Ge-a li Bgirău, alt fecior
Cu-a li Gegera, gin sat…
Io cred c-or șî blastamat…
Inge s-o mai pomenit
Obicei, așa placit?!!!
În noaptea de Înviere
În noaptea de Înviere ieșeam cu moșu` Georgiuț
S-aprindem lumini la morți, în țâncerim* pe deluț.
Ardea focul vâlvătaie, cu spuză pe noi ningea
Pușcau pruncii cu carbid, toaca de-acu` amuțea.
Cu putere bătea popa în ușile de goron
Iar Cengiuț deschidea-ndată, să intre „Măritul Domn”.
Ne chema să luăm lumină iar în grai de clopot sfânt
Aveam bucurie-n suflet, biserica-nconjurând.
-„Hristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcând”
Răsunau vocile-n strană, Popa cânta, tămâind.
Sălta vesel printre jilțuri, mielu` mândru-mprimurit*
Ce-aștepta cu ochii umezi, trupu` să-i fie jertfit.
Lungă-era slujba-nvierii! Făcea cruci, moșu` smerit,
Eu, cu ochii pe icoane, așteptam să ia sfârșit.
Luam Paști, acas` să ducem, la acei fără putere
Să urce sus pe deluț, la slujba de Înviere.
-Cristos a-nviat! strigam eu, plină de ceară
-Gevărat a-nviat! Binețe în Primăvară!
*Regionalism – împrimurit – gătit cu panglici colorate.