N-AM RODIT A PRIMĂVARĂ, SĂ TOT NING CU IERNI ÎN OM
Prin clepsidre cern nisipuri, grele pietre sfărâmate,
Când îmi plânge coasta stângă, ce-mi ținea inima vie…
Rostul mi-e bezmetic iarăși, simt arterele trădate,
Agonia îmi pulsează într-un rest de poezie.
N-am știut să-mi leagăn pruncii înfășând minciuni la piept,
Mângâind dulcele nopții, adevărul le-am cântat.
De-or veni furtuni și umbre, ei să-și țină drumul drept,
Și din când în când s-asculte al părintelui oftat…
Nu am căutat prin cufăr avuții și rang înalt,
Am țesut din modestie orișice cuvânt rostit.
Mâna mi-e mereu întinsă spre durerea celuilalt,
Zămislită din iubire, în iubire m-am zidit.
Las o lacrimă pe bolta unui cer ce-mi plânge-amiezi,
Și pe gene scriu, cu norii, neputințele de om…
Parcă-i tot mai frig în oameni, și prin suflete zăpezi,
Cum să înfrunzești viața, dacă sevă nu e-n pom?
——————————–
Nicoleta GORDON (Many)