Da, Marin Sorescu n-a existat. A existat doar Unul căruia, în toiul unei nopți de iarnă geroase, începând să se dezghețe, i s-a luat ceața de pe ochi și, văzând întunericul și lumina pe pământ, a zărit și un Nume!
– Ce-ar fi, și-a zis, să mă îmbrac eu în el și El în mine, să văd lumea ce mai face, cum o mai duce cu viața, cu fericirea și uimirea, cu spaimele de moroi și cu altele de-alde- astea…
Astfel că, îmbolnăvindu-se rău de viață, s-a născut tocmai când începea să moară. Noaptea îl dureau luna și cu stelele, iar ziua, soarele, până răsărea iarba în calea oamenilor și i se deslușea adevărata căutare despre înțelesul încheieturilor lucrurilor.
Avea însă o altă viziune a viziunii lucrurilor despre care oamenii Bulzeștilor, ca peste tot pe meleagurile oltenești, nu știau prea multe, că trăiau toți cu spaima de strigoi, de moroi, cum li se mai zicea. Ba unii mai și damblageau de spaima lor, de nu-și mai reveneau toată viața. Ca Gligore Ăl Moale al Ioanei lui Bâzdâc, de-i flencăneau mâinile în toate părțile când mergea pe șușea. I se strâmbase și gura, așa, într-o parte, de nu înțelegeai nimic din ce vorbea. Fugeau toți de el ca de Ucigă-L Toaca. Îl lăsase și muierea și nici tac-su și sătenii nu-i mai răspundeau la „Bună-ziua”. De teamă să nu se molipsească de poceală. Și nici muierile prin sat nu mai făceau copii ca lumea, că-i lăpădau de la-nceput, de cum rămâneau grele, de frică să nu facă tot moroi.
Pe-aci, prin partea Bulzeștilor însă, ca peste tot pe meleagurile oltenești, era obiceiul ca oamenii să fie cunoscuți mai mult după porecle decât după numele lor de botez, iar muierile, ce să se mai obosească ele să-și țină minte numele ? Își ziceau simplu ele-ntre ele: Daică! Fă! , Țață! Lele,Tale! , de parcă se și mândreau cu astea ca de cine știe ce titluri de noblețe și mare faimă. Pe-aci însă, prin Bulzești, bântuia rău frica de moroi cu fel de fel de întâmplări de se zbârlea părul pe oameni când le-auzeau. Parcă le-aud și acum când se întâlneau muierile ciopor la cișmele să ia apă sau la Cooperativă să-și cumpere gaz și sare pe ouă, că bani n-aveau:
– Dar cu Mărin ăsta al Nicoliței, ce-o mai fi, fă, daică, fă, că nu-i de-a bună, zău , zicea Mița lui Urlatu din capul satului, din vale, că i-auzi, când l-a născut avea deja trei dinți din față și nici nu supsese bine colastra de la mumă-sa, că a și-nceput să meargă și să vorbească. Iar când i-au pus la trei zile de Ursitori, s-a dat jos noaptea din postavă și-a mâncat toți colăceii ursitorilor, unși cu miere și cu nucă, să le-mbuneze. Și-a băut și tot vinul din sticla de pe corlată de, când au venit Ăle Trei să-i facă rânduiala și-au văzut minunea, s-au spăriat de moarte și-au rrruuupt-o la fugă prin spatele cășii, prin budidăi până-n fundul curții , de era să le hărtănească și câinii, să rămână oamenii săracii, fără ursitori.
– Da, da, daică Ioană, cu Mărin ăsta al Nicoliței, nu-i deloc de-a bună, zău, nu-i de-a bună, că n-auziți ce face? zicea Floarea lui Urâtu, merge noaptea peste tot în toiul nopții din cimitirul din Dealul Liliecilor până-n vale la cișmele și nu se teme de moroi. O fi tot de-al lor, Daică Ioană că și țața Măria lui Fleancă zicea că a aflat de la Leana lui Bâlbâitul din capul satului din vale,că ,așa e … că de cum s-a născut, avea deja trei dinți din față și a și început să meargă și să vorbească. ..
Păi îți dai seama, Daică Ioană, nu-i de-a bună ,sigur e de-al Lor… de-al Ălora..de Ăia…că și țața Marița lui Crăcănatu zicea că și ea a auzit tot așa…
– Păi asta e de-a bună, fă țață Floare, zi și tu că ești mai bătrână și știi mai multe, e de-a bună ?! N-o fi și Ăsta tot de Ăla.. de -al Ălora… că mi-e și frică să le zic pe nume, de se-ncrețește carnea pe mine numai când mă gândesc…
– Daaa, fă Ioană, daaa, ai dreptate, fă, că nu-i de-a bună , zice și Marița lui Bădălău. C-ați auzit ce-a pățit și bietul popa Niță din sat când a vrut să-l boteze, a sărit jos din cazan și l-a apucat de barbă de era să crăpe inima în el, săracu ‘ ! Bine că nu l-a apucat de altceva! Ha,ha,ha,haaa, au izbucnit cu toate în râs.
– Nu râdeți, fă, nu vă râdeți, că i s-au înmuiat mâinile, scăpând crucea și busuiocul din mână și închinându-se și scuipând în toate părțile, a ruuupt-o la fugă prin altar în spatele bisericii, de n-a mai călcat prin biserică multă vreme să facă slujbe și botezuri. Și nici sătenii n-au mai venit. Ba, i-a mai și spus preotesei, că n-a avut de lucru să-i spună, de-i pierise și somnul , săraca femeie , că visa noaptea numai moroi. Degeaba lăsa ea lamba aprinsă că zeletea din somn , trezindu-se direct în capul oaselor. Holba ochii pe preotul de lângă ea când îl vedea sforăind cu gura căscată și cu barba și părul zbârlit în cap, zgâlțâindu-l mereu: Nițăăă, mă Nițăă mă, tu ești? ca să se convingă că nu e cumva tot moroi… Moroii ăștia băgaseră toată lumea în spărieți ,că umblau noaptea de-a valma printre cășile rărite ale oamenilor din cimitirul Liliecilor din Dealul Bulzeștilor până-n vale la cișmele. Muierile nu se mai duceau nici să aducă apă decât ziua. Cum se lăsa sara până se crăpa de ziuă în cântatul cocoșilor, stăteau închise în casă și nu se culcau până când nu stropeau toate intrările cu busuiocul și agheasmă de la Bobotează.
– Auzi Tale, daică Ioană și voi, fă, zice Ana lui Beșleagă, păi e lucru curat ăsta…e lucru curat?! Sau că, nu mai departe, ați auzit fă, că și azi-noapte, de Sâmbăta Morților, când s-a dus Anica lu` Zburlitu la cimitir cu noaptea-n cap ca să-și tămâie bărbatu’ cu cădelnița cu cărbunii aprinși și tămâie, hââit , a sărit un moroi pe ea și-a vrut s-o pună jos , să-i facă felul chiar pe mormântul lui bărba-su:
– Păi, vă dați seama voi ce-ar fi fost, să-i fi făcut ăla pocinogul, că ne-ar fi umplut satu’ de moroi și-ar fi fost vai de noi…Auzind-o chirăind și ălelalte s-au spăriat și ele și -au rupt-o la fugă buluc, împiedicându-se printre morminte și cruci, țipuindu-se toate cât le ținea gura, de să scoale morții din groapă, nu alta. Au lăsat acolo și colăceii cu sarmale, și cârnații fripți pe varză călită de te luau pe sus miroasele. A treia zi când s-au dus să le adune, n-au mai găsit nimic. Păi le-0 fi mâncat chiar bărba-su și de- a sărit pe ea ,nu s-o fi săturat de ea când trăia, fă Leană daică,zice Măria lui Chiompaliu !
Eiii, a fost bărbat-su, nu cred fă țață Mărie, nu cred nici în ruptul capului că pe ăla când l-au dezgropat de l-au găsit cu curu-n sus în scriu,i-au înfipt în inimă un țăruș aprins din foc și i-au făcut și moliftă cu popa…Ei, da, cine-a a fost,parcă mai contează, s-a băgat în vorbă Aurica lui Bondoc ! Bine că a scăpat săraca ! Păi a scăpat fă,a scăpat ,că tocmai atunci se crăpa de zâuă și auzind cocoșii satului cântând,moroiul a dispărut ,că ăsta le e obiceiul ,ei bântuie numai noaptea, după miezul nopții până-n cântatul cocoșilor spre zâuă și atunci dispar…Da, da, așa e fă, așa e că tot așa mi-au spus și ăi bătrâni ai mei,așa e, zice alta dintre ele, frecându-și părul zbârlit pe mâini. Da,da nu e de glumit fă cu moroiii ăștia, nu-i deloc de glumit, zău, zice alta, păi n-ați auzit nu mai departe dăunăzi ce-a pățit și Anica lui Speriatu, că tot de la un moroi de ăsta i s-a tras,c-a visat noaptea că-i suge sângele un moroi și-a lăpădat copilul în șase luni pân’ la ziuă, săraca și-a mai rămas și cu un sughiț și-o zbicitură din ochi și din gură când merge pe uliță, apărându-se cu amândouă mâinile în toate părțile de parcă o mușcă viespile…și când se întâlnește cu câte unul pe uliță ,îl apucă de tunică și, zbicindu-l, îl întreabă: mă, tu ești om sau ești de Ăia… de fug toți din calea ei. A fugit și bărbat-su de-acasă, fă Lele Ioană. Lasă fă, că nu e rău că mai vine și la tine să doarmă, că ești tânără și dorită, că tot ți-e plecat bărbatu’ la armată și ți-o fi și ție dor, glumește alta. Taci, fă, dracu’ din gură, că ne mai aude careva și ne ies vorbe, că dacă m-ar prinde bărbatu-meu cu vreunul ne-ar omorî p-amândoi, ar băga cuțâtu-n noi, că știi cum sunt oltenii, poți să le zici orice, dar nu și de mamă și muiere, că te omoară fără milă de păcat…Păi da fă, da, zice alta, numai dacă te prinde că ce, tu ești proastă să te prindă…olele, taci fă, taci Lele Ioană, nu mă mai îndemna la rele că dau de belele…
Da’ știți ce, fă, zice Ioana lui Bâzdâc, hai fă, să schimbăm apele astea din găleți, că se încălziră de când tot pălălăim și ia uite, începu să și picure, că văzui eu purceaua când plecai de acasă că aduna paie din bătătura și le căra în coteț și știți cum e, că asta nu ne minte niciodată, că tot după semne de-astea se ia și Topor ăla când ne anunță vremea în difuzoarele de pe perete și nu greșește niciodată….Da, fă daică, da, ai dreptate,zice alta și hai să mergem că nu potolii nici orătăniile prin bătătură, se culcă nemâncate, săracele ,mâine n-o să mai ouă niciuna ! Da, îîîuuu Doamne ia-mă, ce făcui că uitai să las focul mai moale când plecai de acasă și ia uite cum miroase,mi se prinse tot făsuiul în tuci pe foc la vatră pe pirostii…Ia uite cum miroase arsura pe toată valea, ce-i pun eu pe masă desară ălui meu când vine de la muncă, mă omoară ăla, mă omoră, nu alta…Îîîuuu că și mie, sare și alta cu gura și eu uitai laptele pe foc, îmi dete tot laptele pe foc, și de la mine miroase, ce mă fac, ce dau la copii să mănânce,îmi dă ăl meu cu oala în cap de nu mă văd…
Și tot așa se olicăiau care mai de care, de parcă venea potopul pe lume și-ți era mai mare mila și râsu’ de ele, c-o rupeau toate la fugă, care-ncotro locuiau cu gălețile în cap purtate pe oblanic…Ba unele, împiedicându-se grăbite de bolovani pe ulițe le mai și scăpau pe jos ! Când ajungeau acasă, numai ele aveau să știe ce pățau !
Cam astea erau discuțiile dintre muierile satului din Bulzești când se întâlneau toate ciopor de taină ! Era singura lor distracție și preocupare să afle ce și cum se mai întâmplase prin sat în zâua și noaptea trecută…Care cu care s-a mai îmbârligat,s-au păruit și -ncăierat, ce moroi și pe unde au mai apărut și câte și mai câte de de-alde-astea….Nimic nu le scăpa de ce era la gura lor…Ce să facă, săracele și ele,să se plictisească și să moară de urât…
Dar cele mai multe discuții însă, erau despre unele femei rele de cur, care, deși aveau bărbați, nu se mai săturau, fir’ar ale Pârdalnicului… de tăvălesc toate tarlalele de porumbi cu bărbații noștri, că de atunci nici nu se mai uită la noi, se culcă cu curu’ la noi, zicând că sunt obosiți de muncă, nu de hăndrăneală cu ele… S-a dus vestea de-astea până-n satele vecine, de peste deal la Vulpeni, că nu se mai satură, fir’ar ale iaca Cui ! Vin la ele și dup-acolo, când sunt în călduri…le amușinează…
– Ei, ce să facă și ele, săracele, că li s-a dat-o ca s-o dea, nu să meargă-n Rai cu ea, zice una deocheată, care și ea se spurca la bărbații altora.
Dar Mărin ăsta al Nicoliței nu lua în serios clevetelile muierilor din sat, că vorba aceea, „gura lumii numai pământul o astupă…” I se puneau tot felul de întrebări ,dar el n-avea timp de răspunsuri… de-abia de mai avea timp să-și răspundă lui însuși când rămânea singur cu El. C-avea alt destin! Văzând atâta lume fel de fel, se mira cum de mai crește iarba în calea oamenilor. Astfel că, îmbolnăvindu-se de moarte chiar din clipa în care se năștea, se trezea în fiecare dimineață cu o senzație de iarnă, văietându-se că i se punea mereu un junghi în norul de pe cer și că noaptea îl dureau luna și cu stelele, iar ziua soarele. Năzdrăvan fiind din fire, bântuit de insomnii, în zadar încerca el să convingă oamenii cu ieșirea prin cer, urcând ușor cu pianul slovelor setea muntelui de sare, pe scări solare, că altele erau secretele încheieturilor lucrurilor, deslușindu-i-se în desfășurarea lor sub cuibar rotit de lună plină arzând, că oamenii încăpățânați din fire tot în a treia țeapă sfârșeau cu toții.. Și pentru că toate astea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus simplu: Marin Sorescu.
Astfel fiind, spre uimirea neuimirii mele, născându-mă în același an, lună și zodie cu el și pentru că de mic copil și eu cochetam cu poezia, având prilejul să fiu contemporan cu el, l-am cunoscut de tânăr pe când la amândoi ne crescuse bine mustața și pofta de a scrie poezii, participând și eu, sporadic, mai târziu, și la cenaclul păstorit de el la Craiova. El însă, se afirmase deja zgomotos, nechezând ca un cal neîmblânzit printre dresori pe scena lumii literare, debutând cu cartea sa de poezii, simbolic intitulată, Singur printre poeți, parcă anticipa deja singularitatea valorii sale în literatura română și universală. Gândea enciclopedic, scria cum trăia și gândea cum scria, scria vulcanic, pe unde și oricând apuca, prin trenuri, prin avioane, prin hoteluri, nu ca Marin Preda, chinuit în camera sa de la Snagov, plină de tot felul de ciorne mâzgălite cu tot felul de adaosuri și intercalări. Când vroia să se destindă, Marin Sorescu picta. A obținut chiar și un premiu la vernisajul expoziției sale de la Paris. Pictura sa însă, cu gospodării țărănești, animale, păsări și chiar cu copii mucaliți, avea o tentă mai mult naivă, pastorală dar captivantă. Poezia însă, îl consacra. Scria ca să poată respira, trăi și muri, încet și prelung., înfruntând timpul, miasmele și moda vremurilor sale.
Căci, zicea Sorescu, „poezia este arta sincerității” și își respecta crezul în tot ce scria. Numai astfel avea să devină cel mai prolific și tradus scriitor în peste 60 de țări și cel mai premiat scriitor român din câți au existat vreodată. A obținut de șase ori premiul USR și multe alte importante premii naționale și internaționale. A fost membru al Academiei Române și al multor alte academii din străinătate. I s-a conferit și premiul Herder și a fost și nominalizat pentru premiul Nobel. Dar, lucrat subversiv la Ambasada Suediei de propriii lui colegi de breaslă, inclusiv de Grupul celor 13, aparent pretinși prieteni, nu l-a obținut. Însă afirmarea lui ca scriitor nu a încetat spre gloria pe care a cucerit-o. Era sincer, profund și convingător în poezii ( La lilieci, Moartea Ceasului, Sărbători itinerante, Astfel, Apă vie / Apă Moartă, Descântoteca, Suflete bun la toate și Singur printre Poeți , cum și-a intitulat și unul din primele sale volume de parodii) . Toate fiind tipărite în tiraje imense și de repetate ori.
Dar Marin Sorescu era și un existențialist necruțător, vitriolant în piesele sale ( Iona, Paracliserul, Matca, Există Nervi și nu numai). Era acid și necruțător și în critica literară. Ba chiar exagerat ( Ușor cu pianul pe scări ) și multele sale eseuri critice în care nu recunoștea ca scriitori adevărați pe mai nimeni. Nici chiar pe mulți dintre marii scriitori deja afirmați : Marin Preda, Ștefan Augustin Doinaș, Ana Blandiana, Nichita Stănescu etc.
În proză s-a dovedit a fi deopotrivă un veritabil observator existențialist ( Trei dinți din față, Viziunea vizuinii, Stare de Destin), scrieri care toate i-au marcat un triumf real și cu totul aparte în opera soresciană, situându-l printre cei mai prolifici, traduși și premiați scriitori români în țară și în străinătate ( în peste 60 de țări).
Stilul său unic și inconfundabil de-a vedea și reda lumea satului ,dar și pe cea a dramei existenței umane a epocii sale l-au făcut unic și irepetabil, ba chiar nemuritor în lumea scrisului căci, chiar dacă „omul nu e decât om și atât”, cum zicea, prin trecerea sa prin lume, opera sa rămâne să-l trăiască în continuare, confirmându-l astfel și pe marele scriitor columbian Gabriel Garcia Marquez, premiat Nobel, care zicea că „omul nu moare odată cu dispariția sa fizică , ci odată cu uitarea lui”.
Ca om, așa cum și eu l-am cunoscut, Marin Sorescu părea blajin și jovial, plăcut și dispus la orice dialog. În realitate însă era dictatorial, acid, ironic, inflexibil, histrionic și exclusivist, ținând mult la părerile sale. Ceea ce avea să-i aducă gloria de mai târziu, dar și căderea în dizgrația multor scriitori contemporani lui, pe care-i critica, ignora sau pur și simplu, îi sfida. Nu se împăca nici chiar cu propriii lui colegi de redacție. Dar asta nu-l împiedica să rămână el însuși, unic și irepetabil. Nu recunoștea aproape pe nimeni dintre scriitorii contemporani lui ca fiind scriitori adevărați, deși aceștia erau deja afirmați și recunoscuți în lumea literară. Se lupta corp la corp, la „baionetă” cu mai toți. Nu-i plăcea și nu se temea de nimeni. Nici de « Cel mai iubit dintre pământeni » , nici de demonicul Înger Blond, nici de îndrăznețul Propietar de Poduri ce sta de vorbă cu Marx ,exilat pe o boabă de piper, hrănindu-se cu lapte din țâță de cometă, fluierând prin biserici și trăgând sfinții de barbă. Și nu se temea nici chiar de Mistrețul cu Colți de Argint… sau de oricare nou-venit ce îndrăznea să bată la porțile Olimpului. Îi desființa din start, motiv pentru care nici eu, participând la unele ședințe de cenaclu de-al său, n-am îndrăznit să citesc vreo poezie de-a mea, de teamă să nu fiu răstignit pe fiecare cuvânt, cum se obișnuia cu mai toți. Drept care am și renunțat să mai frecventez astfel de întâlniri care de obicei se terminau cu chefuri crunte la restaurante, pe seama debutanților. Adevăratele întâlniri însă, de dezmăț bahic, se țineau la locuința scriitorului Dan Ion Vlad de pe strada Sfinții Apostoli din Craiova, colț cu Sărarilor, la care am participat și eu de multe ori, ca „prieten de gașcă”. Acolo însă, nu se citeau poezii și nu se discuta nici literatură. Beam până ne făceam mangă, cuci și alte păsări, discutând verzi și uscate, de obicei bârfe, până ni se împleticea limba-n gură, de nu mai știam nici cum ne cheamă. Din cei care veneau la Dan Ion Vlad, îmi amintesc pe Tavi Lohon, Dan Fruntelată, Hinoveanu, navetistul calafetean ,Chifu, Firănescu și atât îmi mai aduc aminte, că a trecut prea multă vreme de atunci, peste o jumătate de secol. Și bineînțeles, îmi amintesc cu plăcere și respect despre amfitrioana casei, Viorica, soția lui Dan, profesoară de matematici, care făcea cu brio oficiile de gazdă, răsfâțându-ne cu tot felul de cornulețe, sărățele, plăcintuțe și diverse foetaje, ca să meargă băutura, până ne făceam praf și pulbere.
Pe Marin Sorescu nu l-am văzut pe acolo decât de două ori, venea ultimul, trăgea două- trei tării tăcând ,cine știe la ce se gândea și pleca primul. Știa el de ce. Noi ziceam că se ținea mare și , în realitate, și era. Într-una din seri, mi-aduc aminte că Dan a vrut să ne citească din recenta sa carte ( de fapt prima și ultima), Valea cu Pești, o proză ușoară și siropoasă despre o aventură amoroasă a lui petrecută în concediu în vara aceluiași an, acolo la Valea cu Pești. Dar cine-l mai asculta ! Îl persiflam toți cu tot felul de ironii hazoase, noi fiind prea ocupați de norociri zgomotoase și toasturi bahice. De obicei ne prindea dimineața în cântatul cocoșilor din curțile vecinilor, când mahmuri de –abia, de-abia ne mai zăream unul pe celălalt prin fumul gros de țigară de-l tăiai cu cuțitul. Unii cântau răgușit printre râgâieli, fiecare pe limba lui, cu frânturi de cuvinte bolborosite de parcă vorbeau în alte limbi, alții moțăiau în scaune, alții sforăiau obosiți de atâta băutură și pupături, noi între noi, că nu știu de ce dracu’ ne-apuca dorul și dragostea unii de alții , de scriitori ce eram… Toți fac așa când se îmbată, de ce dracu’, numai ei știu. Că în rest se dușmănesc sau nici măcar nu se cunosc. Spre dimineață când ne trezeam mahmuri, chemam câte un taxi să ne ducă pe fiecare la cuibul “căsniciei” noastre, că pe picioare nu era chip să mai fi ajuns. Când însă rămâneam fără bani pe la cârciumi, scormonind prin buzunare ultimii bani pentru încă un pahar, plecam pe jos, bălăngănindu-ne în toate părțile, de nu ne mai ajungea strada cât era de largă. Noroc că pe vremea aceea nu erau atâtea mașini să circule ca acum , că ne-ar fi făcut zob.
De Dan Ion Vlad mi-aduc aminte că nu-i lipsea umbrela de la el, nici în plină zi cu soare. Nu că se ferea de ploaie sau de soare, ci pentru că, beat fiind de obicei, mergea cu umbrela închisă vertical, ținând-o drept în față, la vreo 30-40 cm, ca s-o țină drept în mers. Dar tot strâmb o cotea. Eu, care mai mult noroceam decât beam, mi-amintesc că toate astea mă distrau de minune. Poate că și de-asta Marin Sorescu nu se prea amesteca cu de-alde noi, că-și pierdea vremea ! Când să mai și scrie atât de mult și să mai și umble prin toată lumea ?
Dar, pentru că și eu eram deja demult bolnav de scris, m-am hotărât la îndemnul prietenilor mei de pahar, Dan Ion Vlad și Tavi Lohon, să-i prezint Șefului o culegere cu vreo sută și ceva de poeme, frumos legate între niște coperte roșii, cartonate. Astfel că, fie ce-o fi, mi-am zis, mi-am luat inima în dinți și într-o dimineață de toamnă târzie, pe la ora 11, m-am prezentat la el, la redacție. Stătea la birou, îmbrăcat într-un costum gri-vărgat, cu cravată, creionându-și narcisist propriul chip pe-o coală de hârtie. A dat să-mi zâmbească discret pe sub mustață, dar s-a reținut.
– Da, măi,mi-a zis , ți-ai mai adus aminte și tu să mai scrii , văzându-mă cu „minunea” aia în mâini. I l-am dat, l-a răsfoit, citind ici-colo frânturi de poeme și privindu-mă drept și lung în față, mi-a spus :
– N-am timp acum să citesc mai mult ca să-mi dau cu părerea, dar îl dau celor de la Poezie să-l citească și să-și dea ei mai întâi cu părerea !
Asta a fost tot și am plecat. N-am mai dat pe acolo niciodată, mai ales că prietenul meu Dan, ori de câte ori ne întâlneam și-l întrebam de manuscris, îmi spunea că „nici ei nu au avut timp să-l discute, dar că e în lecturarea unei colege”, i-am și uitat numele. Astfel că, dându-mi seama că drumul spre Golgota literară este greu și anevoios, mi-am luat grija de la soarta manuscrisului predat. Asta până într-o zi, când prietenul meu Dan mi-a restituit manuscrisul dactilografiat, dar mâzgălit cu multe observații și adăugiri la versurile mele, de nici nu-mi mai recunoșteam deloc „talentul”. Întrebându-l pe Dan ce e cu adăugirile alea, mi-a spus că observațiile adăugate erau chiar ale Șefului, adică ale lui Marin Sorescu. Mă îndoiesc însă și acum că erau ale lui. Numai de mine nu avea timp Marin Sorescu să se ocupe printre frecventele lui deplasări și întâlniri prin țară și mai ales în străinătate la tot felul de colocvii și premieri. Păstrez însă și acum manuscrisul pentru posteritate, cu adăugirile și corecturile în cauză. Dacă și aceia vor mai avea timp și chef de cine am fost noi cândva, în zvârcolelile și confuziile aberante care vor continua și atunci…
Cu exemplarul doi însă al aceluiași manuscris aveam să mă prezint mai târziu la Zaharia Stancu, președintele Uniunii Scriitorilor pe țară, când l-am cunoscut tot atunci și pe Traian Iancu, secretar al Comitetului de Partid pe Uniune și Șeful Trezoreriei Uniunii Scriitorilor, că poet nu prea era după elucubrațiile politice pe care le publica. Tot atunci l-am cunoscut și pe Ștefan Augustin Doinaș, care aștepta și el să intre la Zaharia Stancu. Intrând și eu, m-a surprins biroul său mic ca încăpere, cu fotografia Ălui Mare însă înrămată pe peretele din spate, ca să-l vadă oricine care intra în biroul său,unde nu se mai afla decât un telefon negru cu mai multe butoane. M-a ascultat, mi-a răsfoit manuscrisul, citind în diagonală câte ceva și l-a chemat pe Traian Iancu, căruia m-a dat în primire cu indicația să mă sprijine eventual spre publicare la Cartea Românească, condusă de Marin Preda , lucru care însă nu s-a mai întâmplat întrucât am renunțat la observația lui „Tata Iancu „, cum îi ziceau toți, căci, răsfoind manuscrisul fără ca să citească ceva, mi-a zis:
– Mmmda, nu e rău , dar mai trebuie lucrat și la început trebuia să scrii și tu ceva cu Tovarășul Secretar General și abnegația muncii socialiste…
Acesta însă, ținând cont de recomandarea lui Zaharia Stancu ca să fiu sprijinit,negăsindu-l pe Marin Preda, a vorbit cu Iacob de la Cartea Românească, care era director administrativ și nu avea nimic comun cu literatura. Dar ,văzându-mă în compania lui Augustin Doinaș ,mi-a acordat și mie un avans bănesc pentru deplasare și documentare împreună cu acesta și Ion Sofia Manolescu la Șantierul Naval Cristea Nicolae din Galați, să preamărim abnegația muncii socialiste a celor de acolo. Tot aci, în acea împrejurare, avea să mi se întâmple și aventura aia nenorocită cu Gety, o fetișcană de tractir cu marinarii, despre care am povestit în primul meu volum al cărții „Oameni, valori, destine”.
Văzând că la Marin Sorescu n-am prea avut succes, neprimind niciun răspuns în afara manuscrisului meu mâzgălit de cine știe cine, m-am prezentat cu încă un exemplar al manuscrisului meu la Sfinxul criticii literare de pe atunci, Eugen Barbu, la îndemnul prietenului meu Florin Piersic, care, izbit de asemănarea mea fizică cu acesta, m-a convins să merg la el. Dar și Eugen Barbu, primindu-mă cu răceală și emfază la redacția revistei sale Săptămâna și neprimind niciun răspuns nici de la redacția lui, am renunțat să mai insist în recunoașterea pretinsului meu talent literar. Ce mai, nimeni nu avea timp de mine! Nici Marin Sorescu, nici Eugen Barbu, nici ” Tata Iancu „de la Uniune, mă rog, nimeni, toți erau ocupați cu de-ale lor! Dar de scris tot nu m-am lăsat! Că scrisul este boală grea și ancestrală, cine o are, nu mai scapă de ea ! Nici Cenaclul lui Marin Sorescu nu l-am mai frecventat, că și pe-aci nimeni nu avea timp de mine. Doar colegii de chefuri și băutură mă iubeau la nebunie. Eu însă, după decesul lui Dan Ion Vlad, că nici nu putea termina altfel, am rupt-o definitiv și cu toți ceilalți , că-mi pierdeam vremea cu ei și nici nu-mi plăcea să beau ca ei, până rămâneau chiori.
Cu Marin Sorescu însă, aveam să mă reîntâlnesc mult mai târziu, după Revoluție, pe când el era Ministrul Culturii și eu editor, depinzând de el să dea aprobări pentru cotele de hârtie de la Fabrica de hârtie Letea Bacău editurilor nou înființate după Revoluție, printre care eu am fost fondatorul primei edituri post revoluționare, Tribuna, din februarie 1990 și al ziarelor Tribuna Olteniei, Tribuna Democrației și Magazin Divertisment.
L-am găsit la biroul său de lucru din complexul Casei Scânteii și nu la Ministerul Culturii, stând la birou, fără haină și cravată, descheiat la cămașă. Îl durea pe el undeva de protocolul ținutei de ministru. L-a chemat pe Hegheduș, Directorul General de Resort cu cotele de hârtie și am obținut repartiție pentru o mare cantitate de hârtie, nu mai puțin 10 tone de la Letea Bacău. Tot atunci Marin Sorescu m-a întrebat ce-am mai scris, dacă mi-am terminat romanul autobiografic despre care îi povestisem cândva. ”Mai nimic”, i-am răspuns. Fișe răzlețe de lucru.. ”Acum fac ziare și editez cărți la editura mea”. M-a felicitat, urând-mi succes și am plecat, fiecare văzându- și de- ale lui.
Marin Sorescu însă nu a stat mult Ministru al Culturii, unde numai de scris nu mai avea el timp, absorbit de probleme administrative de minister. Ba chiar, prin culise, circula o vorbă pe atunci, cum că ”dintr-un scriitor bun, de mare renume, politicienii făcuseră un ministru prost”. Singura mea legătură de atunci, ca scriitor, cu Marin Sorescu avea să fie doar prin toate cărțile publicate de el în tiraje imense, nelipsându-mi niciuna. Pur și simplu cărțile lui mă fascinau.
Luați fiecare de valurile vieții, nu ne-am mai văzut până în toamna anului 1996 când, aflându-mă cu ocazia efectuării unor teste de alergie la Spitalul de Alergologie de pe șoseaua Vitan- Bârzești din București, unde era și el internat, l-am observat plimbându-se în halatul de spital pe trotuarul din lungul spitalului. Ieșise parcă să mai vadă lumea, ce mai face, cum o mai duce cu viața, cu fericirea și uimirea. Dar de abia își mai căra trupul, aproape târându-și picioarele. Era ca o umbră mergătoare spre Ieșirea prin Cer, pe care o scrisese cândva. M-am jenat să merg la el în starea aceea deplorabilă în care se afla, chiar dacă am aflat ulterior că pe cei care se mirau de cât de rău arăta, tot el îi încuraja zicând: Nu-i nimic cum arăt acum, că săptămâna trecută arătam și mai rău și că dacă e să mi se întâmple ceva, n-o să mi se mai întâmple altădată… Îl parafraza astfel pe Shakespeare. Deși atât de bolnav, mai avea totuși puterea să și glumească. Dar deși atunci, pe moment, l-am evitat, la ieșirea din spital însă, dând nas în nas, nu l-am mai putut ocoli. Era atât de slab și palid , de mă și miram cum de se mai ținea pe picioare. Văzându-mă, l-am salutat și m-a întrebat cu voce stinsă ce fac pe-aci, de parcă-mi vorbea de pe altă lume. N-am vorbit despre boală. Mi-a spus doar că nu se simte bine cu ficatul și că e aci pentru niște analize și perfuzii.
Da, asta era. Avea cancer la ficat, în fază terminală. Nimic nu-l mai putea salva. Mai ales că, pe vremea aceea în România, încă nu se prea știa de tratarea cu interferon, celule stem, transplanturi și alte tratamente, practicate deja în străinătate. Astfel că, în dimineața geroasă a zilei de 8 decembrie 1996, simțind că-l cuprinde o ”senzație de iarnă grea” și că ”prea-l dureau norii, luna, stelele și soarele pe cer!” și toate organele din regiunea corpului său, amintindu-și că ”omul nu e decât om și-atât” și că începuse să moară chiar din clipa în care se născuse, a hotărât să-și facă ieșirea prin cer spre alte sfere pământene și celeste.
Nu mai putea nici să scrie. Poezia nu l-a părăsit însă până-n ultima clipă din viața sa. Ultimele sale câteva zeci de poezii și poeme le-a dictat soției sale pe patul de spital. Acestea aveau să fie tipărite în viitoarea sa ultimă carte , Puntea, simbolic intitulată astfel. Era Puntea trecerii sale în veșnicie ! N-a luat cu el decât amintirea ”Craiovei văzută din car”, de pe dealul Șimnicului de Sus, când maică-sa îl ducea cu carul la Craiova să-i facă poze și să-l școlească . Să-l facă Domn.. Ne-a lăsat însă în urmă o operă vastă, unică și irepetabilă în poezie, proză, eseuri și dramaturgie. Cum să-l uităm și să nu-l prețuim?! Și totuși, Marin Sorescu, un scriitor imens, unic și irepetabil, este azi aproape uitat.
Va putea oare vreodată posteritatea să-l « revendice » cu întreaga sa valoare pe acest mare, unic și irepetabil scriitor al literaturii noastre naționale și universale?!
Notă:
Parodiindu-l pe Marin Sorescu în acest eseu cu titlurile propiilor sale cărți și versuri, nu am riscat să-l ”plagiez”. E o metodă literară care întrucâtva îmi aparține, vrând să pun cititorul în legătură directă cu opera și valoarea sa.
—————————-
Valeriu CÎMPEANU
14 decembrie, 2018