Să ne fie rușine!
Cu umeri striviți de ale uitărilor cruci,
strămoșii ne privesc de după uluci,
cu oasele albe-nflorite în crini,
simțindu-se-n glia străbună străini,
năluci mirosind a flori de iacint
îsi tânguie dorul în fluier de-argint…
Îi văd curcubeie, vara când plouă,
și urma sfințită de-a zorilor rouă
le simt respirația în abur, pe râu,
și foamea le-o simt în bobul de grâu,
si lacrim-ascunsă în strugurii roșii…
strămoșii,
dresori ce-nvățat-au cocoșii
să cânte ori de câte ori sunt trădați
ori în scrieri îngălbenite de vremuri uitați,
veșnic călare, neadaptați,
plimbându-și în memoria noastră amurgul,
într-o mână cu sabia, într-alta cu plugul,
strămoșii aceștia ce par de prisos
semănând în durerile lor cu Cristos,
refuzând ostentativ sărutarea de moaște
ar trebui răstigniți în ziua de Paște
că prea lângă noi par îngeri ori sfinți
și prea nu mai știu să rabde cuminți,
ba nici nu se lasă scuipați de mișei…
Agățați-i în funii… pe ruguri cu ei!
Strămoșii aceștia cu putere de taur
ce nu pupă mâini cu inele de aur
si nici morți nu știu a sta în genunchi,
răstigniți benevol în al stejarilor trunchi,
năluci sărutând roua de pe ghizdei…
Ce să facem cu ei?
Noi, piticii gângavi de invidie roși,
ce nicicând nu vom fi peste vremuri strămoși,
viermi târându-ne triști, frați de cruce cu tina
robi cu lanțu-nvățați ce vor stinge lumina,
neputând a visa la mai mult si mai bine
doar o șansă avem:
Să ne fie rușine!
———————–—————–
Nicu GAVRILOVICI
27 noiembrie, 2018