Atâtea măști căzute
Atâtea măști căzute
zădărnicesc chemări
și mușc atunci din noaptea
încremenită-n mine
și sufocarea crește…
Am să deschid fereastra,
să îmi culeagă toamna
căințele uscate.
Nu vezi cum se agață
cu atâta încleștare
și iadul îndoielii cum face și desface
în dimensiuni mărunte
distanța dintre noi…
de nu pot defini speranța de himere
și fiecare pas, de-l vrut-am înainte,
mă duce înapoi,
să îmi culeg din urmă neliniști și noroi?
Nu vreau o altă față sub tăinuiri să aflu
și nu mai am putere o hățișul să-l croiesc.
Ești tu…
sau chipul măsluit?
——————————–
Agafia DRĂGAN
3 noiembrie, 2018