VOINȚA, DORINȚA ȘI CREDINȚA
Din pântecul mamei, dureri pe lume m-au adus…
Dureri și sânge de-atunci, mă-nsotesc până acum…
Am crescut, ani peste ani, pe spate mi s-au suprapus,
Dar în marsupiul veșniciei, embrion sunt, necompus
Și sacul amniacal, să-l părăsesc, nu vreau nicicum,
Sigur adăpost, oricând și oricum…
VOINȚA mi-o trimit, să facă ceva ture pe împrejur,
Să-mi spună cum e lumea și ce-ntâlnește pe afară…
Să fie-atentă-i strig, pe unde-și pune talpa, o conjur,
Că nu știi ce hiene, șerpi, pândesc prin buruieni, în jur,
Așteptând să mi-o atace sau să mi-o prindă-n gheară
Vreun uliu, în cale să-i răsară…
Dar ea, nu dă importanță, nici gând să mă asculte…
Desculță-naintează, ca o adolescentă-mbujorată…
Să culeagă miere și nectar din flori, zâmbete multe,
Lăstarele speranței, gnoză din lujerii științelor oculte,
Să-mi aducă vestea bună, să nu mai fiu îngrijorată,
Că-i bine-n lume-adevărată…
Mi-e teamă, când uneori, uită să se-ntoarcă VOINȚA,
Mi-e teamă că NEPUTINȚA, să nu cumva s-o prindă…
Dar, din colțul meu, o văd mână-n mână cu DORINȚA
Și, prin desișurile vieții, întâlniră-n drum CREDINȚA,
Braț la braț încercând o lume-ntreagă să cuprindă,
Ca-napoi venind, lumina să aprindă…
Și-ncet-încet, ca un copil plăpând, să îmi îndrume pașii,
Pe stiutele cărări numai de ele, fără obstacole și frână…
Fără să mă-nspăimânte la răscruci zmei fioroși și uriașii,
Ca să nu caut pântecul mamei ascunzându-mă ca lașii,
Vrând să ajung și eu să sorb din Apa Vieții, din fântână,
Ca vieții mele să îi fiu stăpână…
SMARAGDE ȘI GRANATE…
De ce să râd, când mie tocmai-mi vine-a plânge ?
Hohote, nu alta, când plânsu-mi gâlgâie în gât ?
Lacrimile nu-mi sunt diafane, ci picături de sânge,
Pe-obrazu-mi împietrit, cu ridurile ce vor a-l frânge…
De ce să-mi râdă sufletul, când îi posac și mohorât,
Când năpasta, ca furtun-a coborât ?
De ce să mai vorbesc, când nimeni nu m-aude,
De parcă singur-aș vorbi, la copac sau la perete?
De ce când să glumesc, ies adevăruri dure, crude
Și voi, oare de ce-mi vorbiți, când vorbele vi-s nude,
Crezând că-mi spuneți cine știe ce filozofii, secrete,
Din celea ce vântul șterge cu burete ?
De ce chipurile trezindu-mă, ochii îmi rămân lipiți
Și-mi pare că privesc genuni sau, poate-i nălucire ?
Sunt zori de zi, dar noapte-mi văd, de negură răpiți,
Într-o lume deformată, cenușie, cu norii ei cârpiți,
Fără să descopăr pe-undeva, vreo dâră de lucire,
De parcă aș merge-n buimăcire ?
De ce exist aici, dacă-n finale simt că nu trăiesc,
Ci-mi târâi picioarele-ncolo-ncoace, ca molâie ?
Îmi tot caut locu-n lume, dar parcă nu-l găsesc
Și printre voi îs doar o umbră și timpu-mi irosesc,
Mă scol, mă culc și iară… nici n-am de căpătâie,
S-a rupt velință, n-ajunge la călcâie…
Și de simt că nu trăiesc, cum pot spune că exist ?
Ce fac, când nimic nu fac și-s brațele-mpreunate ?
Cu pleoapa tremurândă, lacrima căzută peste Crist,
Aud cum îmi șoptește, El, să nu mă las și să insist,
Că, de-oi înlătura din cale, valul apelor înverșunate,
Găsi-voi speranțe, ca smaragde și granate…
Motto : Din plin trăiește-ți viața, fără de pregete
Că-n lamentări, se scurge printre degete…
——————————————-
Anna-Nora ROTARU
Atena, Grecia
17 octombrie, 2018