DRUMUL MEU
Drumul meu,
spre drum se-ndreaptă,
drumul să-l îmbrățișeze,
drumul meu,
nu se mai plânge că îl dor
cărările,
urcă
spre izvorul viu,
mirul
să-l înmiresmeze,
urcă-n lăstărișul vieții,
nu-l mai dor
urcările.
Drumul meu,
spre codrul veșnic,
urcă,
marginea să-și scalde,
drumul meu,
râde cu zorii,
zorile îi bat în zid,
scutul vrea ca să și-l spargă,
vrea
spre zilele mai calde,
drumul meu,
uitat în brumă,
bate-n ușă,
să-i deschid.
Drumul meu,
cu drumu-n brațe,
se îmbracă-n lăstărișuri,
infinitul îl așteaptă,
stă
pe-o bancă lângă poartă,
greu i-a fost,
ușor îi este,
a trecut peste hățișuri,
contopit cu-un singur drum,
se rescrie iar
în soartă.
Drumul meu,
în mine bate,
bate ca nebunul,
bate-n scoarța de mesteacăn,
ramuri
să-nfrunzească,
bate-n clipa efemeră,
bate-n scară,
cerne drumu-ntr-unul,
drumul meu cu drumul urcă,
casa
să-și trezească.
Drumul meu,
lumina-și vede,
luminează-n soare,
din petalele-i cărunte naște învieri,
drumul meu,
urcă spre munte,
muntele-i cărare,
drumul meu,
cu drumu-n brațe,
zboară peste seri.
Drumul meu, în drum se-mbracă, iarna să nu-l doară,
din nămeți își face cruce, crucea-i e balsamul,
drumul meu, drum și-a găsit, pe un drum de seară,
drumul meu, drumul își vede, într-un drum cu drumul.
—————————
Silvia URLIH
14 octombrie, 2018