Spiritul meu de beduin rătăcitor m-a condus spre ţărmurile însorite ale Mediteranei. De când eram copil visam să ating, să văd acele locuri în care s-a născut Mântuitorul. Israelul l-am perceput ca o ţară a contrastelor, care m-a fascinat de la prima vedere. Pe o fâşie de pământ, situată pe malul estic al Mării Mediterane, de-a lungul timpului s-au intersectat un număr mare de popoare şi culturi. Pe o suprafaţă de 22.072 km2 trăiesc peste 8,723 milioane de suflete, din care peste 70% sunt evrei, iar restul arabi, aparţinând mai multor confesiuni religioase: mozaici, musulmani, creştini, druzi .  

 Un sentiment de déjà vu mă stăpânea, reminiscenţe din alte veţi ieşeau la suprafaţă, uimindu-mă.  

La tot pasul, trecutul vorbea din ruine vechi de milenii. De la aeroportul de pe „Colina primăverii”- Tel Aviv, care este cel mai mare oraş din Israel, puternic centru economic şi cultural, ne-am îndreptat spre Haifa. Prima oprire a fost la Cezareea, care a devenit oraş şi port prosper în timpul lui Irod cel Mare. Era reşedinţa oficială a prefecţilor şi legaţilor imperiali romani în Iudeea, devenită colonie romană. Oraşul deţinea un port, un palat, un templu închinat Romei, un amfiteatru şi un apeduct.  O tablă din piatră găsită de arheologi conţine numele lui Pilat, cel care l-a predat pe Iisus evreilor, pentru a-l crucifica. Cornelius, un centurion roman din Cezareea, a fost botezat de apostolul Petre. El a fost primul roman care a intrat în comunitatea discipolilor lui Iisus. Filip a adus creştinismul în această cetate, iar mai târziu a găzduit pe Pavel şi tovarăşii săi de călătorie. Pavel a debarcat în Cezarea când s-a întors din a doua şi a treia călătorie misionară. Festus l-a trimis pe Pavel în lanţuri, pe o corabie, din Cezareea la Roma, după ce a stat 2 ani închis în acest oraş. Populaţia la începutul secolului I era formată din greci, iudei şi samariteni, o comunitate creştină din vremea apostolică. Cezareea s-a bucurat de renume în întreaga lume creştină, mai ales datorită bibliotecii creştine, care a făcut din acest oraş un centru cultural al vremii. Cel care a adus o contribuţie însemnată a fost Origen care preda filozofia şi teologia în Şcoala din Cezareea. Oraşul a decăzut în timpul invaziei perşilor sasanizi, în prima jumătate a secolului al VII-lea. În anii 1199-1264 oraşul cunoaşte o înflorire odată cu venirea cruciaţilor, care au fortificat cetatea şi au amenajat un nou port. În această perioadă se ridică o biserică creştină dedicată Sfântului Petru pe ruinele unei vechi biserici bizantine.  O legendă spune că aici cavalerii cruciaţi au descoperit Sfântul Graal.  În anul 1265 Cezareea a fost cucerită de mameluci, iar în 1291 a fost aproape rasă.

 Am admirat solitudinea mării, a ruinelor şi spectacolul pe care-l da soarele apunând, gândindu-mă la amorei, canaaneieni, evrei, asirieni, filisteni, egipteni, fenicieni, babilonieni, perşi, greci, romani, arabi, cruciaţi, mameluci, turci, englezi, nemţi… care au ajuns de-a lungul timpului în aceste ţinuturi şi au dispărut la fel ca soarele în nori. Totul trece, totul piere! Viaţa noastră pe Terra e doar o excursie, va veni o zi în care ne vom întoarce la adevărata noastră casă.  

 Solitudinea ruinelor, geamătul valurilor Mediteranei, spectacolul multicolor al frumoaselor grădini, urmele trecutului care răsar de peste tot, mărturisesc despre miracole extraordinare, petrecute aici.  Marea părea o oglindă a cerului, în care soarele se cobora încet într-o cromatică multicoloră, când am părăsit Cezareea şi m-am îndreptat spre nord-estul Israelului. În depărtare se zărea Muntele Carmel care veghează neclintit marea, la o înălţime de 525,4 m. La poalele muntelui se află oraşul Haifa, al treilea ca mărime din Israel, un important port şi centru economic. Muntele este plin de verdeaţă, peşteri şi izvoare. Muntele Carmel a devenit un simbol al libertăţii şi e sinonim cu frumuseţea. Profeţii au comparat Carmelul cu Ţara Făgăduită. Dacă oamenii rămân fideli Domnului atunci pământul va fi roditor, dacă nu ascultă Cuvântul, atunci ţara se va transforma în pustiu. În vremea regelui Ahab, oamenii se închinau la un idol şi îi persecutau pe cei ce credeau în Dumnezeu. Sfântul Ilie le-a prorocit că vor fi pedepsiţi pentru faptele lor şi nu va mai ploua. Trei ani de zile nu a plouat. Pe acest munte, Sfântul Ilie a spus poporului să se hotărască pe care divinitate vor să o slujească şi îi propune regelui să facă o încercare pentru a vedea care este adevăratul Dumnezeu. Este ridicat un jertfelnic, iar preoţii lui Baal implorau zeul să aprindă rugul, care nu s-a aprins. Când Sfântul Ilie s-a rugat, focul s-a coborât din cer, statuia lui Baal s-a făcut fărâme, iar poporul a trecut la credinţa în Dumnezeu. În vărful muntelui se găseşte biserica Stella Maris, dedicată Fecioarei Maria, care adăposteşte centrul mondial al Ordinului Carmeliţilor şi grota care l-a adăpostit pe Sfăntul Ilie. Ordinul Carmelitan s-a născut pe Muntele Carmel la începutul secolului al XII. Un grup de pustnici trăiau în rugăciune, în peșterile din munte meditând ziua și noaptea la legea Domnului, în spiritul Profetului Ilie care spunea : “Viu este Domnul, în fața căruia stau” şi “Ard de zel pentru Domnul Dumnezeu Sabaot”. În secol XVI, Tereza de Avila, împreună cu Ioan al Crucii, au început o reformă pentru a reveni la rugăciunea continuă, menţionând că rugăciunea este chiar iubirea. Ea scria: “Trebuie să ne retragem în noi înșine, chiar și în mijlocul lucrului, și să ne amintim, din când în când, de Oaspetele pe care îl avem în noi, convingându-ne că, pentru a vorbi cu El, nu trebuie să deschidem gura” (Drumul desăvârșirii). Pe locul în care se găseşte biserica actuală, în urmă cu câteva secole a fost un aşezământ monahal care a fost cucerit de Napoleon şi transformat în spital. Mai târziu locul a fost cucerit de turci şi toţi călugării omorâți. În cinstea lor s-a ridicat o piramidă în faţa mânăstirii. Mânăstirea actuală, cu aspect de fortăreţă a fost construită în anul 1836, iar în timpul celor două războaie mondiale a fost ocupată de armata britanică, de armata israeliană şi înapoiată Ordinului.

Mânăstirea Steaua Mării este foarte frumoasă, încântă prin picturile cupolei, prin statuia Fecioarei şi a Sfântului Ilie. 

Haifa este cel mai mare port din Israel, un punct nodal al comerţului maritim cu gaze şi petrol din zona Golfului Persic, care a fost dat spre administrare unei companii chineze de stat pană în anul 2046. Oraşul Haifa este renumit pentru cea mai frumoasă, spectaculoasă şi unică grădină din lume. Grădina Baha’i este considerată cea de-a opta minune a lumii şi a fost înscrisă în patrimoniul UNESCO. Este amenajată în trepte pe versantul nordic al muntelui Carmel, pe o suprafaţă de 200.000 de mp şi oferă o panoramă încântătoare spre Marea Mediterană. Este formată din 18 terase, dispuse în 9 cercuri concentrice, cu o simetrie perfectă înconjoară Templul care este împodobit cu un dom aurit. Templul, supranumit biserica tuturor religiilor are o înălţime de 40 metri şi 9 faţade, ilustrând 9 dintre religiile lumii, aici fiind centru mondial al religiei Baha’i. În Templu se găsesc rămăşiţele profetului Bab, fondatorul acestei noi religii care vizează constituirea unei comunităţi mondiale fără clase, cu o limbă şi o conducere universală. Mirza Ali Mahomed- profetul Bab s-a născut la Siraz, în sudul Persiei, la 20 octombrie 1819. Rămas orfan a fost crescut de un frate al mamei sale, în cadrul unei comunităţii şiite, unde s-a remarcat prin talentul şi darul său oratoric. La varsta de 25 de ani, el spunea că „Dumnezeu l-a ales pentru menirea de Bab”(„poarta de acces la Dumnezeu„). El ar fi cel în care au apărut din nou Moise şi Iisus, fiind încarnarea tuturor profeţilor. A susţinut fraternizarea tuturor oamenilor, egalitatea femeilor cu bărbaţii, desfiinţarea voalurilor cu care femeile îşi acopereau faţa, abolirea circumciziunii, interzicerea bârfei şi calomniei, a relaţiilor extraconjugale, a jocurilor de noroc şi a utilizării fără scop medical a drogurilor şi alcoolului.…Steaua cu 9 colţuri este unul din simbolurile acestei credinţe.  După uciderea profetului împreună cu ucenicul său credincios, Mollah Mahommed Ali, în anul 1849, la Tabrez, în noua religie s-a produs o schismă. O grupare conservatoare condusă de Mirza Yahya şi o grupare mai mare condusă Mirza Husein Ali – Baha Ullah care și-a propus transformarea islamului într-o religie universală. El a fost un apologet înfocat al profetului. A fost închis de două ori din cauza credinţei sale, iar în 1852 guvernul turc l-a exilat. Abdul Baha, fiul cel mare îi urmează, preluând conducerea bahaismului, subliniind caracterul umanitar şi pacifist al doctrinei mişcării, face cunoscută doctrina în Occident şi în S.U.A. Americanca Martha Root a fost una dintre cele mai entuziaste misionare a noii doctrine, călătorind în diferite ţări de pe toate continentele, reuşind să convertească la noua credinţă bahai şi pe regina Maria a României, în anul 1926. În lume există peste 6.000.000 de credincioşi pe toate continentele. Conform doctrinei, Dumnezeu este lumină şi iubire şi este inaccesibil lumii. Toţi oamenii sunt creaţia lui Dumnezeu, fiecare trebuie să iubească pe toţi semenii săi, fără nici o discriminare legată de naţiune, confesiune, clasă socială sau rasă. Nu există decât un singur Dumnezeu şi o singură familie umană, care trebuie să trăiască în armonie şi pace universală. Abdul Baha se adresa omenirii astfel: „Sunteţi toţi roadele aceluiaşi arbore. Nu sunt doi arbori, unul al milostivirii dumnezieşti şi celălalt al lui Satan. Trebuie, aşadar, să avem cea mai desăvârşită iubire unii faţă de alţii, să privim şi să recunoaştem în fiecare un popor al lui Dumnezeu. De aceea, toate guvernele din lume, printr-o învoială obştească, trebuie să hotărască dezarmarea simultan. N -ar fi de nici un folos dacă unul ar depune armele şi altul ar refuza s-o facă. Toate naţiunile din lume trebuie să se înţeleagă asupra acestui punct de o însemnătate absolută, astfel ca să poată abandona toţi deodată ucigătoarele arme ale măcelurilor omeneşti„. În această religie se spune că Iisus Hristos a revelat cuvântul lui Dumnezeu şi este înscris în seria marilor întemeietori de religii alături de: Moise, Zoroastru, Buddha, Mahomed.  „A fi bahá’í înseamnă, pur și simplu, să iubești întreaga lume; să iubești omenirea și să încerci să o slujești; să trudești pentru pace și fraternitate universală. ”  (ABDU’L-BAHÁ)

Cerul îşi pusese mantia de stele când am părăsit Muntele Carmel. Am admirat frumoasa panoramă a orașului Haifa, şi ne-am îndreptat spre Nazareth, localitatea Fecioarei Maria, unde am fost cazaţi la un hotel al unui khibbuţ. La răsăritul soarelui am plecat spre Cana Galileei, un sat frumos şi curat, înaintând printre coline pietroase şi văi plantate cu pini şi curmali. În depărtare se zăreau câteva turle de biserici ce străluceau în lumina soarelui. Am intrat în biserica ortodoxă, unde, în naos, de o parte şi de alta, erau două vase mari din piatră. Ghidul ne-a explicat că sunt vasele originale, din cele şase care au fost umplute cu apă la nunta din Cana Galileei. Aici a săvârşit Domnul Iisus prima minune, transformând apa în vin, a binecuvântat şi cinstit familia. Nunta din Cana simbolizează unirea omului cu Dumnezeu. Ne întoarcem în Nazareth, locul copilăriei lui Iisus Hristos şi vizităm biserica Sf. Gavriil, construită deasupra izvorului Fecioarei Maria şi biserica catolică Buna-Vestire care adăposteşte grota în care Fecioara Maria a fost înştiinţată de Arhanghelul Gavriil că va naşte pe Iisus. Nazarethul este un oraş construit pe coline, aglomerat, cu multe străzi, străduţe. Mai poate fi numit şi oraşul florilor, fiindcă peste tot sunt flori, curmali şi chiparoşi. Emoţii mă cuprind, ştiind că aici au trăit, s-au rugat, Ioachim şi Ana, pentru a fi binecuvântaţi cu un copil. Ruga lor a fost ascultată, născându-se Fecioara Maria care a copilărit în aceste locuri până la vârsta de trei ani, când a fost dusă la templu din Ierusalim. Tot în Nazareth s-a logodit Fecioara cu Iosif şi de aici au plecat la Betleem. După întoarcerea din Egipt au locuit împreună cu Iisus până la vârsta de 30 ani. Părăsim Nazarethul care ne îmbia să-i cunoaştem trecutul şi ne îndreptăm spre Tabor, muntele cel sfânt al lui Dumnezeu. În drumul nostru întâlnim câmpii întinse, cultivate cu cereale, culturi de citrice şi banane. În depărtare se zăreşte muntele Schimbării la faţă care se înalţă solitar, înconjurat de sate şi culturi de tot felul, având o înălţime de 588 m. Muntele Tabor este un deal aflat în capătul estic al Văii Jezreel, în regiunea Galileea de Jos. Aflat la 9 kilometri est de Nazaret şi la doar 17 kilometri vest de Marea Galileei. Am urcat muntele în spirală, şi am rămas uimiţi de plantaţiile de măslini, pini, portocali şi curmali pe toţi versanţii. În pădurile seculare ale Taborului a stat în pustnicie şapte ani, Melhisedec, împăratul Salemului, care l-ar fi întâmpinat pe Avraam cu pâine şi vin când se întorcea de la luptă. În pădurile şi peşterile Taborului s-au nevoit sute de călugări creştini de-a lungul timpului. Unii au ajuns să vadă şi să simtă energiile necreate, lumina dumnezeirii.  Iisus era perceput de oameni ca un învăţător şi prooroc sărac, îmbrăcat în cămaşa de in, dar în Tabor se arată ucenicilor ca Fiu al lui Dumnezeu, “îmbrăcat în veşmânt alb ca zăpada” şi “strălucind ca soarele”. Pe muntele Tabor, Iisus le-a descoperit ucenicilor importanţa rugăciunii în linişte, care îmbracă omul în lumină şi dă forţă sufletului. Pe Tabor sunt două mânăstiri, una franciscană şi o frumoasă mânăstire ortodoxă construită în secolul XIX de doi călugări moldoveni, Irinarh Roseti şi Nectarie Banul. Aici m-am simţit mai aproape de îngeri, privind cerul senin, cîmpiile Galileleii şi marea Tiberiadei.  Contemplarea nu a durat mult pentru că am pornit spre muntele Fericirilor, numit si Muntele Eremos care se află pe malul nord-vestic al lacului Kinneret (Marea Galileii).  

Frumoasa Biserică a Muntelui Fericirilor a fost construită între anii 1936 si 1938, în stil bizantin, după un plan al faimosului arhitect italian, Antonio Barluzzi. Fiecare fereastră a tavanului în formă de octogon ne aminteşte câte o Fericire. Clădirea are un furnir de marmură şi un mozaic de aur în dom, fiind înconjurată de o grădină superbă, cu multe flori, trandafiri, arbuşti înfloriţi în toate culorile, ficuşi, palmieri, curmali, chiparoşi, cu vedere spre Marea Galilee. Aici a predicat Iisus faimoasele învăţături creştine.

„Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor.  

Fericiți cei ce plâng, că aceia se vor mângâia.  

 Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul.  

 Fericiți cei ce flămânzesc și însetează de dreptate, că aceia se vor sătura.  

 Fericiți cei milostivi, că aceia se vor milui.  

 Fericiți cei curați cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu.  

 Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema.  

 Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, că a lor este împărăția cerurilor.  

Fericiți veți fi voi când vă vor ocărâ și vă vor prigoni și vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, mințind din pricina Mea.  

Bucurați-vă și vă veseliți, că plata voastră multă este în ceruri.”  

                                    *

Dormisem bine, fără vise, la hotel Paradis din Betleem. Când am deschis ochii, privirea mi-a rămas pe floarea sângerie a unui frumos crin imperial, care trona într-un ghiveci pe măsuţa maronie de la oglindă. Am deschis fereastra, dorind să admir răsăritul soarelui. De obicei mă trezesc dimineaţa devreme, dar acum fusesem trezită de vocea muezinului care chema credincioșii, din vârful minaretului, la rugăciune. Soarele nu răsărise încă, iar peste stradă erau locuinţe ale palestinienilor care aveau pe toate acoperişurile instalaţii de apă. După un duş şi un schimb de impresii cu colega de cameră, am coborât la micul dejun, care a fost destul de variat şi bogat. Palestinienii sunt foarte atenţi şi amabili cu turiştii. Mulţi cunosc limba engleza, iar surpriza a fost mare când am auzit vorbind româneşte pe mulți comercianţi, care-şi vindeau produsele la preţuri modice. Casele erau curate, iar oamenii liniştiţi, deschişi, frumoşi. Am părăsit Betleemul, nu înainte de a vizita un magazin de icoane, unde am făcut cumpărături simbolice pentru cei dragi şi ne-am îndreptat spre centrul lumii, cum este numit Ierusalimul.  

Ierusalimul se găseşte în munţii Iudeii, la 30 km de râul Iordan şi Marea Moartă şi la 60 km de Marea Mediterană. Când priveşti de pe Muntele Măslinilor, Ierusalimul Vechi, care este înconjurat cu un zid înalt cu mai multe porţi, îţi apare în raza vizuală o cupolă aurită, denumită Cupola Stâncii. Aceasta este situată pe muntele Templului, loc sfânt pentru arabi, dar şi pentru evrei. Între Ierusalimul Vechi care seamănă cu o cetate şi Muntele Măslinilor care este spre răsărit este Valea Chedron, unde se găseşte un cimitir enorm. Pe Muntele Măslinilor în partea de vest este grădina Ghetsimani, locul unde Domnul s-a rugat. Ierusalimul este oraşul cel mai vizitat din lume, fiind centrul mondial a trei religii: Creștinism, Islam și Iudaism. Pentru musulmani este al III-lea loc sfânt după Meca şi Medina, locul unde Mahomed s-a înălţat la cer, pentru evrei este locul unde slava lui Dumnezeu s-a coborât în Templul lui Solomon, iar pentru creştini este oraşul lui Iisus, unde a fost crucificat şi a înviat. Dacă pentru creştini Mormântul Sfânt este cel mai sacru loc din Ierusalim, pentru evrei este Zidul Plângerii, ce a rămas din al doilelea templu.  Istoria Ierusalimului se pierde în negura timpului. Prin jurul anului 1006 î.Hr. Ierusalimul a fost cucerit de împăratul David, care-l înconjoară cu ziduri şi construieşte pe Sion o fortăreaţă militară numită Turnul lui David. Fiul lui David, Solomon, în anul 962 î.Hr. a construit un frumos templu. Ierusalimul va fi cucerit şi templu distrus de Nabucodonosor în anul 586 î.Hr. şi evreii duşi în robie babiloniană. După 70 de ani, evreii construiesc cel de-al II lea templu sub conducerea lui Zorobabel. Prin secolul al II lea î.Hr. oraşul este pustiit de Antioh Epifanul, împăratul Siriei, care devastează şi templu, care este refăcut mai târziu de fraţii Macabei. După câţiva ani Ierusalimul devine colonie romană. Irod cel Mare reînnoieşte, reface templul şi consolidează zidurile Ierusalimului. În acest templu a stat Fecioara Maria 12 ani, aici preotul Zaharia a aflat că va avea un fiu, pe Ioan Botezătorul. Aici a fost adus Iisus la 8 zile, la 40zile şi la 12 ani când a uimit pe bătrâni cu înţelepciunea Sa. În acest templu a făcut minuni, a vindecat, a mustrat pe farisei şi cărturari, a izgonit şi răsturnat mesele celor ce făceau negoţ zicând: “Casa Mea, casă de rugăciune se va chema pentru toate neamurile. Iar voi aţi făcut-o peşteră de tîlhari”. În anul 70 romanii distrug templu, iar în anul 132 Ierusalimul este distrus de către romani în întregime, în urma unei răscoale. Adrian începe reconstruirea Ierusalimului şi îi schimbă numele în Aelia Capitolina. După anul 330 Constantin cel Mare zideşte mai multe biserici creştine, începând cu Biserica Sfântului Mormânt. În anul 614 perşi cuceresc şi distrug Ierusalimul, iar în anul 628 e recucerit de bizantini, ca în anul 637 să fie cucerit de arabi, pentru aproape cinci secole. În anul 1099 este cucerit de cruciaţi, care stăpânesc timp de 88 de ani, până în anul 1187când e cucerit de sultanul Saladin al Egiptului. Ierusalimul e sub stăpânire arabă până în anul 1516 când este cucerit de imperiul otoman condus de Soliman Magnificul. Acesta a înconjurat oraşul cu puternice ziduri de apărare, care se găsesc şi astazi în bună stare. În anul 1917, Ierusalimul trece sub mandat britanic, până la 14 mai 1948, când se înfiinţează statul Israel. Ierusalimul vechi seamănă cu o cetate medievală, înconjurată de ziduri groase. Sunt 7 porţi de acces: Poarta Damascului, Poarta Nouă, Poarta lui Irod, Poarta Jaffa, Poarta Sionului, Rabinilor, care duce la zidul Plângerii şi Poarta Sfântului Ştefan sau Poarta Leilor. Mai este Poarta de Aur care este zidită şi duce la Moscheea lui Omar. Se spune că această poartă va fi deschisă la sfârşitul veacurilor, când va trece Mesia prin ea. În Ierusalimul Vechi sunt patru cartiere distincte: grec, armean, musulman și  evreiesc. Biserica Sfântului Mormânt se găseşte în cartierul grec. Cel mai mare este cartierul musulman, pe platoul muntelui Moria, unde Avram adusese jertfă pe fiul său Issac. Pe acest munte se afla odinioară templul lui Solomon. Astăzi se găseşte Moscheea lui Omar care a fost construită între anii 688-692, în formă octogonală. În apropiere, prin secolul al VIII-lea a fost zidită o altă moschee mare şi frumoasă, numită Moscheea El-Aqsa, pe ruinele celui de-al II lea templu.  O vizită la Ierusalim este un dar pentru sufletul omului, care încearcă să înţeleagă istoria Creştinismului, Islamului şi Iudaismului. Toate trei, religii monoteiste şi legate între ele printr-un fir nevăzut. Gândindu-mă la aceste religii, le pot asemăna cu trei surori, care se ceartă între ele pentru moştenire sau iubirea tatălui. Acelaşi Creator ne-a creat pe toţi, indiferent de religie sau rasă, toţi suntem egali în faţa Lui şi fiecare e unic şi frumos în felul său. Dacă ne-am elibera de ataşamente, de credinţe oarbe, de dogme, şi am privii obiectiv, din exterior, ca şi cum nici nu am face parte din rasa umană, atunci încrâncenarea, duşmănia, războaiele, tot ce se întâmplă rău în lume, ni s-ar părea un joc absurd. Un joc al unor fiinţe care gândesc ca în epoca de piatră. Eu sunt creştină, tu eşti musulman, el e iudeu, ea e budistă …., fiecare cu credinţa sa. Toţi suntem egali în faţa cerului şi a morţii. Iisus s-a jertfit pentru noi, învăţându-ne iubirea de oameni, Mohamed ne-a învățat venerarea lui Dumnezeu, iar Buda detaşarea de această lume, dar omenirea nu pune în practică învăţăturile acestora, ci trăieşte în viaţa de zi cu zi după propriile reguli.  Cât de frumos spunea Ibn Arabi :  „Inima mea poate fi orice: o pajiște pentru gazele, o mânăstire pentru călugări creştini, un templu pentru idoli, Ka’ba pelerinului, tablele Torei și cartea Coranului. Eu cred în religia dragostei, oriunde s-ar îndrepta caravanele sale, căci dragostea este religia și credința mea.”  

Aceste trei religii au multe în comun. Începând cu Avraam care este considerat părintele creştinilor, evreilor şi musulmanilor, continuând cu credinţa în profeţi, cu credinţa în existenţa îngerilor, a Raiului, a Iadului, a Judecăţii de Apoi şi a învierii. Dar sunt şi diferenţe. Iudaismul afirmă că Legea Divină nu se schimbă, nu recunoaşte Noul Testament şi nici pe Iisus. Religia iudaică pune accent pe îndeplinirea poruncilor divine, pe respectarea Torei şi spune că sufletul omului este pur.  

În schimb, Islamul îl recunoaşte pe Iisus, dar ca profet şi respectă pe Fecioara Maria, mama lui Iisus. Islamul afirmă că Iisus a fost conceput în mod miraculos datorită voinței lui Dumnezeu: “O, oameni ai Cărţii ! Nu întreceţi măsura în credinţa voastră! Nu spuneţi despre Dumnezeu decât Adevărul ! Da, Cristos ! Iisus, fiul Mariei, este trimisul lui Dumnezeu, Cuvântul Lui pe care l-a aruncat Mariei, un Duh de la El„Sura 4 :171  

 Anul trecut am fost la Efes, în Turcia, la casa Fecioarei Maria, unde am văzut musulmani rugându-se Fecioarei. Pentru creştini Cartea Sfântă este Biblia, pentru musulmani Coranul, pentrut evrei Tora. Creştinii se roagă în biserici, musulmanii în moschei şi evreii în sinagogi. Cea mai tânără religie din cele trei este Islamul, care a fost fondată de către profetul Muhammad în sec. al VII-lea prin intermediul îngerului Gabriel.  Muhammad, întemeietorul Islamului a zis : “Eu nu sunt decât un om asemenea vouă şi mi s-a dezvăluit că Dumnezeul vostru este Dumnezeu Unul, iar cel care nădăjduieşte în întâlnirea cu Dumnezeul său trebuie să săvârşească fapte bune şi să nu alăture pe nimeni în închinăciunea sa către Domnul său„ Sura 18:11

  Cei cinci stâlpi ai islamului sunt: mărturisirea de credinţă, rugăciunea, dania anuală obligatorie, pelerinajul la Mecca, postul din luna Ramadan. Principiile Islamului: credința în Allah, credința în îngerii Săi, credința în Cărțile Sale, credința în mesagerii Săi, credința în Ziua Judecății, credința în al-Qadar(predestinare)  

Poruncile în Islam:  

 „ Să nu-I asociați Lui nimic; să fiți buni cu părinții; să nu-i omorâți pe copiii voștri de teama sărăciei, căci Noi vă vom da cele de trai atât vouă cât și lor; nu vă apropiați de cele rușinoase, nici cele care se văd, nici cele care sunt ascunse; nu ucideți sufletul pe care l-a oprit Allah!”

  „Și să nu vă apropiați de averea orfanului, decât cu ceea ce ați putea s-o faceți și mai bună, până când el nu ajunge la maturitate; și împliniți măsurarea și cântărirea cu dreptate! Căci Noi nu impunem unui suflet decât atât cât poate el. Iar când spuneți ceva, fiți drepți, chiar când este vorba de o rudă apropiată și țineți-vă legământul față de Allah!”

 În Iudaism sunt 613 porunci și13 principii :  

 ”1. Cred că Dumnezeu este Creatorul şi Conducătorul întregii lumi.  

 2. Cred că Dumnezeu este unic şi nu există nici o altă unitate sau unicitate care să se asemene cu a Lui.  

 3. Cred că Dumnezeu nu are corp şi nici o descriere de ordin fizic care I s-ar putea asocia.  

 4. Cred că Dumnezeu este veşnic, că El există de dinainte de a exista lumea şi va continua să existe după ce aceasta se va sfârşi.  

 5. Cred că rugăciunile şi preamărirea trebuie îndreptate doar către Dumnezeu, şi nu către oricine sau orice altceva.  

 6. Cred că toate cuvintele profeţilor sunt adevărate.  

 7. Cred că Moise este cel mai important dintre profeţi, că nivelul său de profeţie nu a fost şi nu va fi atins niciodată de către nimeni altcineva.  

 8. Cred în faptul că Tora a constituit obiectul Revelaţiei divine la Muntele Sinai şi că Tora pe care o avem astăzi este aceeaşi cu cea primită de la Dumnezeu atunci.  

 9. Cred că Tora nu va fi niciodată schimbată de către Dumnezeu sau înlocuită cu o altă învăţătură.  

 10. Cred că Dumnezeu este atotştiutor.  

 11. Cred că Dumnezeu oferă răsplată şi pedeapsă în funcţie de modul în care oamenii Îi respectă poruncile.  

 12. Cred că Mesia va veni şi chiar dacă întârzie îl aştept în fiecare zi.  

 13.Cred că morţii vor fi înviaţi în Era Mesianică. ”

 Poruncile în creştinism:  

 ”Eu sunt Domnul Dumnezeul Tău; să nu ai alți dumnezei afară de Mine.  

 Să nu-ți faci chip cioplit, nici altă asemănare, nici să te închini lor.  

 Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deșert.  

 Adu-ți aminte de ziua Domnului și o cinstește.  

 Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca bine să-ți fie și mulți ani să trăiești pe pământ.

  Să nu ucizi.  

 Să nu fii desfrânat.  

Să nu furi.  

Să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău.  

Să nu poftești nimic din ce este al aproapelui tău. ”

 Isus s-a născut și a propovăduit în credința iudaică, iar primii apostoli au fost evrei. Religia creștină s-a răspândit în lume prin contribuția apostolilor și a primilor creștini din rândul evreilor, dar şi a altor popoare .  

 În Creştinism se spune că Dumnezeu a dat o lege evreilor, Legea lui Moise -”Vechiul Testament”, pe care a schimbat-o cu ”Noul Testament”, prin jertfa lui Iisus. În religia creștină se pune accent pe credinţa în Iisus, în Sfânta Treime şi Maica Domnului. Se consideră că oamenii vin în lume cu păcatul originar şi de aceea se botează. Iisus a zis: “Nu cel ce îmi zice Mie Doamne, Doamne, va intra în Împărăţia lui Dumnezeu, ci cel ce face voia Tatălui Meu celui din ceruri.”  

 Creştinismul, Islamul şi Iudaismul afirmă că vor pace în lume. Dacă le citeşti doctrinele te minunezi şi te întrebi : De ce Pământul nu este un rai? Cine e vinovată de crime, de războaie, politica sau religia popoarelor lumii? Un subiect de meditaţie. În viaţa de zi cu zi oamenii nu respectă cuvintele revelate de Dumnezeu prin Moise, Iisus sau Muhammad, ci trăiesc după legile făcute de oameni.  Muhammad a profeţit:  

 ”Ceasul nu va veni până când nu veţi vedea zece semne: fumul, falsul Mesiah, Bestia, soarele ce va răsări de la Vest, coborârea lui Isus fiul Mariei; YaGog şi Magog şi trei cutremure (despicături de pământ)- unul din Est, unul din Vest , şi unul din Arabia, şi ultimul este un foc care va porni din Yemen şi-i va alunga pe oameni către locul de adunare.”  

 „Profeţii sunt fraţi, mamele lor sunt diferite, însă religia lor este una singură. Iar eu sunt cel mai apropiat dintre oameni de Isus, fiul Mariei, căci între mine şi el nu a fost niciun alt profet. Şi el(Isus) va pogorî, iar când îl veţi vedea, o să-l cunoaşteţi:el este un bărbat de înălţime mijlocie, alb-roşcat, cu două straie pe el; ………iar Mesia, îl va nimici pe AntiCrist şi va rămâne pe pământ 40 de ani………”  

 ” Și al șaselea înger și-a vărsat cupa peste râul cel mare, peste Eufrat, și apa lui a secat ca să fie gătită calea’mpăraților de la Soare-Răsare. (Apocalipsa Sfântului Ioan) 16:12

 Soarele asfinţise când am ajuns la Zidul Plângerii, loc sacru pentru evrei. Un zid lung de 30 m, înalt de 12 m, construit din blocuri uriaşe de piatră.  Turiştii scriau dorinţe pe bileţele şi le puneau prin crăpăturile zidului. În curtea interioară erau zeci de iudei, îmbrăcaţi în haine lungi şi negre care se rugau lui Iahve, cu faţa spre zid. Luna răsărise şi razele-i de argint ne mângâiau feţele când ne îndreptam din nou spre Betleem, locul naşterii lui Iisus.             

                                  *

 Ţara Sfântă este o fâşie de pământ dintre Sinai şi muntele Hermon, Mediterană şi Iordan, care exercită o atracţie irezistibilă asupra sufletului dornic de cunoaştere. După ce ai păşit pe acest teritoriu cu o istorie zbuciumată, inima tânjeşte să-l revadă iar şi iar. Fără să vrei te îndrăgosteşti. Oare de ce ? Ce are special această ţară ? Ce voce tainică te cheamă în aceste locuri ? Ce vrei să descoperi aici? Întrebări pe care mi le pun când ne îndreptăm spre Marea Galileii. În drumul nostru întâlnim dealuri, câmpii şi văi bogate în recolte de grâu, porumb, plantaţii de citrice, turme de oi, de capre, de vaci, crescătorii de peşte. Israelul este pe locul I în lume la producţia de lapte. O ţară micuţă, cu un pământ sterp, ce întrece statele din Europa şi America. Începe să se adeverească ce scrie în Biblie? Ţara unde curge lapte şi miere? Terenurile cultivate şi irigate aparţin unor khibbutz-uri, unele înfiinţate în 1923 de evreii emigranţi din Rusia, altele în 1934 de evreii emigranți din Germania, iar altele de emigranţi evrei veniţi din toată lumea. Se adevereşte ce a profeţit Isaia? Deşertul se va transforma într-o grădină a Edenului? Da. Profeţia e pe cale să se împlinească, deşertul începe să înflorească. Lacul Tiberiada numit Marea Galileei sau Lacul Kinneret se descoperă în toată splendoarea sa, aflându-se la vest de Înălţimile Golan. Priveam albastrul cerului care se oglindea în marea străvezie, a cărei istorie este veche şi plină de miracole. Aici Iisus i-a îndemnat pe Simon Petru, pe fratele lui, Andrei, pe Iacov şi Ioan să devină „pescari de oameni„. După miracolul înmulțiri pâinii și a peștilor, Mântuitorul le-a poruncit discipolilor să se îndrepte spre Capernaum. O furtună s-a iscat, speriindu-i de moarte, iar Iisus a ajuns la ei mergând pe apă, domolind vântul și liniștind valurile. Facem o croazieră pe Marea Galileii şi câteva pâlcuri de chiparoşi de pe mal ne ajută să distingem cetăţile Capernaum, Magdala şi Betsaida de pe vremea Mântuitorului. Capernaum este situat pe malul nordic al Mării Galileii la intersecţia unor drumuri comerciale. În această zonă romanii au construit clădiri publice, depozite, băi publice. Capernaum este locul în care Iisus a săvîrşit cele mai multe minuni: a vindecat pe soacra lui Petru, pe slujitorul sutaşului, pe paraliticul al cărui pat a fost coborât prin acoperiş, pe omul cu mâna uscată, a înviat-o pe fiica lui Iair, a izgonit multe spirite rele…Am vizitat ruinele sinagogii unde a predicat şi a casei unde a fost vindecată soacra lui Sf. Petru. În ciuda minunilor înfăptuite, oamenii l-au respins. De aceea Iisus a blestemat oraşul, care în tip decade în ruină şi ajunge nelocuit. În apropiere se află Tabgha-locul care aminteşte de minunea înmulţirii a 5 pâini şi doi peşti cu care au fost hrăniţi peste 5000 de oameni. Coborâm pe Valea Iordanului şi ne oprim în locul unde a fost botezat Mântuitorul de către Sf. Ioan-Botezătorul.

 Iordanul izvorăşte din muntele Hermon şi se varsă în Marea Moartă, fiind graniţă naturală cu Iordania, numit şi ”râul care coboară”. El este principala sursă de apă dulce pentru Israel şi Iordania. În acest loc s-a arătat Sfântul Duh în chip de porumbel deasupra lui Iisus şi a vorbit Tatăl: „Tu eşti Fiul Meu iubit, întru Tine am binevoit.”Aici a propovăduit Ioan Botezătorul, a vorbit mulţimii de venirea lui Hristos, a mustrat pe cărturari şi farisei, a mângâiat pe săraci şi a botezat mulţimile în apele Iordanului. Iisus Hristos a spus că „între cei născuţi din femei, nimeni nu este mai mare decât Ioan; dar cel mai mic în împărăţia lui Dumnezeu este mai mare decât el.” De la Iordan a plecat Domnul în pustiu, unde a postit 40 de zile. De-a lungul timpului, în pustiul Iordanului, care se întinde pe ambele laturi ale râului Iordan, s-au nevoit  mulţi sihaştri români. În anul 1933 Patriarhia Română a cumpărat un teren de 10.000 mp şi a construit un schit românesc cu hramul Sf. Ioan Botezătorul. Se spune că Schitul Românesc de la Iordan ar fi construit pe locul în care evreii au trecut Iordanul în Ţara Sfântă, când au venit din Egipt cu Chivotul Legii. Tot în această zonă Maria Egipteanca s-a nevoit, iar Ilie a fost înălţat la ceruri în carul de foc.  În anul 1947 a fost numit egumen şi a condus acest schit timp de 6 ani Sf. Ioan Iacob de la Neamţ. În anul 1970 schitul românesc a fost închis, împreună cu alte 7 biserici creştine, fiind în zona de conflict militară israeliano-arab. Schitul a fost avariat în urma bombardamentelor din anul 1967 şi terenul minat. La 3 km. de Iordan se înalţă spre cer, Mânăstirea Sf. Gherasim, o adevărată cetate, cu ziduri înalte de culoare roşiatică. A fost întemeiată de Sf. Gherasim, în secolul al IV-lea, în pustietatea Iordanului, unde a trăit, fiind ajutat de un leu pe care l-a salvat şi îmblânzit. Se spune că după ce a murit Sf. Gherasim a murit şi leul pe mormântul sfântului. Aici ar fi poposit şi Maica Domnului cu pruncul Iisus şi dreptul Iosif când fugeau în Egipt.  Ne îndreptăm spre Hozeva, o vale adâncă, prăpăstioasă, plină de peşteri, locuite de sihaştri. Impunătoare şi solitară, zidită pe peretele abrupt al muntelui, deasupra pârâului Horat, se înalţă măreaţă, Mânăstirea Sf. Gheorghe Hozevitul, care adăposteşte moaştele Sf. Ioan Iacob de la Neamţ. Peisajul pare de pe altă planetă, care încântă dar şi înfricoşează sufletul omului. Văzând acele abisuri, acele prăpăstii şi muntele care se ridică ca un zid spre cer, presărat cu peşteri, în care au locuit oameni, rămâi uimit de rezistenţa şi credinţa acelor pustnici, pe care nu poţi decât să-i admiri. Aici a stat în pustnicie 3 ani Sf. Ilie. Tot într-o peşteră din acest loc s-a rugat şi Ana, mama Fecioarei Maria, pentru a avea un copil. Fascinantă a fost viaţa Sf.Ioan Iacob Hozevitul, un român din părţile Moldovei, orfan de mic, crescut de bunică şi de un unchi care mai avea 6 copii. După ce a absolvit liceul, fiind şef de promoţie, s-a călugărit. În Mânăstirea Neamţ era bibliotecar şi infirmier. Câteva luni a stat şi la Mânăstirea Turnu din Rm. Vâlcea. Cuprins de dragostea pentru Dumnezeu a ajuns în Israel, dorind să vadă locurile unde a trăit Domnul. În anul 1936 s-a stabilit la Mânastirea Sf. Sava, unde era numit de către arabi „doctorul mânăstirii„. În anul 1947 este hirotonit preot şi conduce schitul românesc de la Iordan până în anul 1952, când se mută la Mânăstirea Sf. Gheorghe din Hozeva. În anul 1953 părăseşte mânăstirea şi trăieşte ca sihastru în peştera Sfânta Ana din pustiul Hozevei, la care se ajunge foarte greu, pe o scară, fiind la o înălţime de peste 20 m. Sfântul şi-a ştiut ziua morţii pe care o scrisese pe peretele peşterii. A murit pe 5 august 1960, la vârsta de 47 de ani şi este cel mai nou sfânt din toată lumea creştină. Mormântul său a fost descoperit de un călugăr grec din America, care a avut un vis în care Sf. Ioan îl chema la el. În vara anului 1980, la 28 iulie a fost descoperit mormântul său de acest călugăr, cu ajutorul călugărilor de la mânăstirea Sf. Gheorghe, în peştera din valea Hozevei şi a fost proslăvit ca sfânt. Patriarhia Ierusalimului a proclamat pe 31 ianuarie 2016, canonizarea Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ. Se spune că cei care s-au opus canonizării sale au murit toţi într-un an de zile. Sfântul Ioan Iacob a lăsat multe scrieri filozofice, poezii şi a tradus multe teste din limba greacă . La mulţi ani după moartea sa scrierile sale au fost publicate, în ţară, dar mai ales peste hotare. În ultimii ani au fost zidite şi biserici în cinstea sa. Când am citit despre viaţa Sf. Ioan Iacob Hozevitul, am realizat cât de greu se ajunge la sfinţenie, cât trebuie să rabde şi să pătimească un suflet, cât de puternic trebuie să fii, atât psihic cât şi fizic. De când mă ştiu am avut o profundă admiraţie pentru acești oameni, care cred că au venit special în această lume, ca exemplu, pentru noi, muritorii de rând. Bunicul spunea că de nu ar fi aceşti pustnici ascunşi prin cine ştie ce grote, care să se roage neâncetat, omenirea ar fi dispărut de mult. Uitând de sine, jertfindu-se, ţin pământul pe umerii lor.  

O mărturisire a Sfântului Ioan Iacob Hozevitul  

 “Iubiții mei frați și surori în Domnul  

 Pentru dragostea lui Hristos, care ne apropie duhovniceşte pe cei risipiţi şi nemângâiaţi părinteşte, pe cei oropsiţi (cari suntem de o credinţă şi un cin), vă rog eu mult păcătosul şi nevrednicul vostru frate, să mă îngăduiţi a vă face o mică mărturisire:

Ştiţi că fiecare om se îndeletniceşte în viaţă cu ceea ce a învăţat de mic: plugarul cu aratul, morarul cu măcinatul, croitorul cu cusutul, lemnarul cu cioplitul, bucătarul cu gătitul, doctorul cu lecuitul şi fiecare lucrează acolo unde se pricepe şi unde este obişnuit.

Eu unul n-am avut parte să deprind vreo meserie ca lumea, prin care să mă înlesnescă în viaţă. Am fost de mic stângaci la lucruri practice şi văzând ai mei că nu pot scoate nimic din mine, m-au dat pe mâna dascălilor, care s-au străduit săracii cu mine nu mai puţin de 12 ani de zile, până ce m-au învăţat desăvârşit a citi şi a scrie.

După ce le-am scos peri albi în cap şi când credeau că au făcut om din mine, atunci m-au scăpat fără veste la mânăstire.

Acolo m-au cercat părinţii la felurite ascultări (până ce la urmă m-au trimis şi ca vânzător la crâşma mânăstirii din Humuleşti) dar eu nefiind deprins, pe toate le făceam pe dos.

Dacă au priceput proiestoşii, că eu nu sunt bun la nimic altceva, decât la citit şi la scris, atunci mi-au dat de lucru cu cărţile şi hârtiile (pe la Seminarul mânăstirii, pe la cancelarie şi la bibliotecă). Acolo am mucegăit eu mai toată vremea, de la vârsta de 18 ani. Chiar şi aici în Palestina, la mânăstirea Sf. Sava, m-au lăsat în cele din urmă mai mult cu cititul la Biserică şi la chilie (unde mă ocupam în taină şi cu scrisul). Au înţeles şi acolo că nu pot face din mine nici bucătar, nici econom şi nici îngrijitor de metoace, de aceea m-au lăsat la ceea ce mă pricep.

A fost o vreme când au încercat cei mari să-mi smulgă condeiul şi cărţile din mână şi nu ştiu cum (din greşeală ori din nevoie) mi-au dat să ţin în mâna mea stângace „cârja” grea de egumen. Dar eu ca cel neîncercat am apucat-o şi pe asta anapoda şi lunecând, m-am povârnit la vale spre Marea Moartă! După ce m-au bântuit mereu valurile ei cele amare şi sărate aproape 6 ani de zile, am scăpat abia viu pe această stâncă de granit, ca pe un ostrov la liman.

Aici frecându-mă mereu de stânca asta grunţuroasă, s-a mai luat rugina de pe peniţa mea părăsită şi am început să-mi văd de ocupaţia mea veche, adică scrisul, pe care-l am ca rucodelie (lucrul mâinilor) în viaţa mea singuratică.

Dar rucodelia mea nu se întreabă aici pe piaţă, căci lumea de azi este sătulă până în gât de cărţi şi caiete.

În vremea veche pe la Sihăstrii, scrisul şi copierea cărţilor era cea mai de seamă ocupaţie a călugărilor, căci lumea căuta cărţile ca pe aur şi argint.

Pe atunci nu era descoperit tiparul, care să concureze pe scriitori şi nici radioul ca să distreze pe cititori.

Acuma lumea săraca este tare grăbită, n-are vreme să-şi strice ochii cu buchiile călugărilor mucegăiţi.

Azi, poţi zice că se întreabă (solicită) cărţile mai mult de către cei cu dughene, ca să învelească cu ele brânza şi măslinele, decât de către cititori.

Mi-aduc aminte că acum vreo 20 de ani în urmă, mi-a povestit un cuvios părinte de la Mânăstirea Neamţ (anume Iov Burlacu, farmacistul mânăstirii) că a aflat aproape de Sf. Mitropolie de la Iaşi un negustor evreu, care avea un beci plin de cărţi bisericeşti (Pedalioane, Ceasloave, Psaltiri, Proloage etc.) pe care le luase de la nişte proiestoşi de modă nouă şi acum se servea cu ele în dugheană. Întregi n-avea voie să le vândă la nimenea. Tot aşa am aflat de la unii, că şi la Ierusalim poţi găsi pe la dosuri, la negustori păgâni, multe cărţi bisericeşti de mare valoare, pe care ei le au în loc de ziare vechi.

Aşa este duhul lumii de azi şi n-ai ce-i face. Dacă se găseşte vreun călugăr care mai scutură vechiturile lui de cărţi şi mai picură din ele vreun strop de cuvinte duhovniceşti pe hârtie, asta le vine poate cam de şanţ la unii. Şi eu le dau dreptate, căci la zgomotul radioului cuvântul Evengheliei sau al Sf. Părinţi nu se mai poate auzi. Iar la luminaţia electrică şi la strălucirea luxului modern, nu se mai poate pricepe întunericul şi calicia din suflet. Şi asta o zic pentru cei din lumea modernă, însă o bucăţică din lume suntem şi noi, săracii.

Poate vor zice unii că şi la radio auzi Evanghelie, Liturghie şi Predici. Cum nu, cum nu! le auzi foarte frumos după ce rag ca boii fel de fel de măscărici lumeşti şi te întunecă cu cele păgâneşti, apoi începe să îngâne şi cele sfinte după cum şi diavolul, ispitindu-L în tot chipul pe Mântuitorul în pustie Îi pomeneşte şi de cuvinte din Scriptură. Dar oare din evlavie o face asta?

Acum să lăsăm moda în pace şi să ne întoarcem la vorba noastră. Eu cred că o îndeletnicire pe care o aveau şi părinţii din vechime nu vatămă de loc pe lumea de azi. Mai ales dacă materialele, adică frunzele, pentru rucodelie sunt luate din Sfânta Scriptură şi nu au nimic străin de pravoslavnica credinţă.

Or fi poate mulţi care sunt ghiftuiţi şi n-au nevoie de vreo gustare săracă pe care le-o întind eu smeritul. Pentru asta nu este nici o supărare. Cu sila nu pot face pe nimeni să primească lucrul meu.

Eu împart din rodul ostenelilor mele la oricine se întâmplă, fără să am vreo pretenţie de plată, căci acum plata mi-ar aduce mai mult pagubă decât folos.

Un bătrân din Egipt împletea coşniţe şi le arunca pe apă, căci nu avea cui le vinde. Şi eu împletesc ce pot şi neavând chip de vânzare le arunc la trecători (adică la fraţii şi surorile de acelaşi neam) pe degeaba. Cine are nevoie primeşte rucodelia mea şi caută să folosească şi altora. Alţii primesc hârtiile ca să le aştearnă frumos pe masă, ori pe fundul cufărului. Şi în sfârşit sunt unii mai habotnici, (mai grăbiţi în viaţă) ca ri în graba lor cea mare le calcă în picioare pe bietele mele împletituri, sau le sfâşie frumos şi se duc în drumul lor. Pot să le zic ceva la unii ca aceştia? Nicidecum. Că eu le-am întins de bunăvoie. Nu mi-au cerut ei.

După cum nu-mi este de folos ca să cer plată de la cei cari se folosesc de rucodelia mea, tot aşa nu pot să mă supăr, dacă cineva o defaimă sau o distruge.

În Sfânta Evanghelie, Domnul ne arată prin pilda semănătorului, că sămânţa se aruncă în toate părţile: şi lângă cale, şi în spini, şi pe locuri pietroase, ca şi pe pământul cel bun. Că din toate semincioarele tot va răsări ceva la urmă (deşi poate că sămânţa este cam slabă).

Din ceea ce mi-a dat Bunul Dumnezeu şi din cele ce am adunat din cărţile Sfinţilor Părinţi, eu mă străduiesc să alcătuiesc cărticele mici sau foi, pe care să le am la îndemână pentru folosul meu şi a celor care poate sunt lipsiţi de cărţi, iar dacă le au, poate că nu au vremea să le citească în întregime. De aceea eu le scriu mai pe scurt pentru uşurinţă. Aceste foi şi caiete sunt ca nişte sâmburaşi duhovniceşti pentru cei cu sufletul nevoiaş ca şi mine.

Acei care sunt sătui de poame cărnoase, desigur că nu se uită la sâmburi. Dar îi rog, pentru Dragostea lui Dumnezeu să nu le calce în picioare şi să piardă aceste semincioare, care sunt adunate cu sudori şi cu lacrimi, căci vor veni zile, când se vor strânge de vrăjmaşi cărţile cele bune (adică poamele cele duhovniceşti) şi atunci nevoiaşii vor căuta sâmburaşi vechi şi nu vor afla.

Va veni vremea când va fi foamete de cuvântul lui Dumnezeu şi Biserica se va refugia în pustie, prin crăpăturile pământului.

De aceea vă rog să păstraţi ca ochii din cap Sfintele cărţi, iar însemnările scoase din ele să nu le defăimaţi, dacă ele n-au ceva străin la dreapta credinţă.

Cele scrise din nevrednicia mea sunt: o parte tâlcuite din greceşte (cari nu s-au scris încă pe româneşte), iar altele sunt alcătuite pe scurt din Sf. Scriptură, ori din cărţile Sf. Părinţi (ca o esenţă dintr-o floare) şi sunt aşezate în calupul versului, ca să fie mai uşor de citit. Toate au în ele chiagul dreptei credinţe şi sunt presărate cu mărturii de la Sf. Părinţi ca şi cu nişte mirodenii, ca să nu se strice. Vă rog pe toţi din inimă să înţelegeţi şi asta: că eu pe toate le scriu pentru mustrarea neputinţelor mele şi pentru trezirea simţurilor mele cele amorţite. Totodată ele sunt şi ca o mărturisire înaintea Ziditorului, a nenumăratelor mele fărădelegi, când nu mai am cui le mărturisi.

Deci să nu vi se nască părerea că eu le scriu pentru mustrarea altora. Eu toate le scriu pentru mustrarea mea, că doară va lua vreun folos ticălosul meu suflet. Dacă mustrarea conştiinţei mele se potriveşte şi la alţii asta nu înseamnă că eu le-am scris în pofida lor. Dacă înainte vreme am amintit şi nume străine în foile mele, apoi asta am făcut-o numai în problema Iordanului şi nu din răutate, ci din adâncă durere pentru un locaş sfânt, care se pustieşte, pentru hatârul unuia ca Gherasim.

Mi-ar fi cu neputinţă să alcătuiesc stihuri, până nu simt adânc în inima mea ceea ce scriu. Cuvintele stihurilor izbucnesc din inimă ca nişte scântei dintr-o cremene, dar asta se întâmplă numai atunci când cremenea inimii este lovită de amnarul durerii sau al bucuriei, al mustrării pentru păcate sau al recunoştinţei faţă de milostivul Dumnezeu. Ceea ce nu simt, eu nu pot cânta în versuri, adică nu pot împleti cuvinte în stihuri care să mişte inima altora.

Când scriu ceva mai mişcător, simt o durere în inimă, ca şi cum stihurile ar fi nişte fărâmituri desprinse din însăşi inima mea zdrobită, de aceea şi cuvintele curg însoţite de lacrimi uneori. Pentru asta adevăratele stihuri mişcă pe cititori aproape tot aşa cum a fost mişcată şi inima celui ce a scris.

De aici puteţi înţelege mai bine că stihurile mele zugrăvesc durerea ori bucuria inimii mele, iar nu dureri ori bucurii străine. Eu până nu simt, nu pot scrie.

Până nu mă mustră cugetul, nu pot să scriu stihuri de mustrare.

Şi acum fraţilor şi surorilor duhovniceşti, de v-am jignit cu ceva prin cuvintele mele sau prin purtările mele, vă rog întru numele cel Sfânt al Domnului să mă iertaţi, căci cine ştie dacă ne vom mai vedea în viaţa asta. Să nu aveţi vreo părere greşită din cele ce scriu eu. Au fost unii, care m-au rugat să le copiez din hârtiile mele şi din asta am prins curaj să scriu mai multe şi să le împrăştii la mai mulţi fraţi şi surori, către care eu mă simt mai îndatorat pentru multe binefaceri. Când eu eram în grea strâmtoare şi sărăcie, mai toţi au alergat ca să mă ajute cu ceva, ba unii au ajuns până la jertfă. Şi eu am primit prinosul dragostei lor cu mulţumire. Azi, oare de ce să vă jignească, dacă eu vă întind cu drag, rodul cel sărac al ostenelilor mele? Aud că unii se înfurie şi vor să împungă, când eu le întind cu dragoste ceea ce am.

Din nou vă zic să iertaţi pe săracul vostru frate, care n-are ceva mai bun, ceva mai de preţ să vă pună înainte, ca chezăşie pentru dragostea ce vă datorează. Acest frate al vostru a fost gata odinioară să se jertfească pentru folosul vostru obştesc, dar voi nu l-aţi priceput, iar jertfa lui aţi defăimat-o, de aceea nu v a putut ajuta. El însă va rămâne adânc recunoscător la cei care i-aţi ridicat oarecând crucea greutăţilor (ca şi Simion Cirineanul), sau i-aţi şters sudorile de sânge pe drumul cel greu al necăjitei lui egumenii.

Gândindu-mă că mulţi din frăţiile voastre, înhămaţi fiind la ascultări în locaşuri străine, unde nu puteţi auzi o slujbă ori o citire românească, m-am gândit zic, că poate un bucheţel ori o cununiţă împletită cu floricelele graiului românesc, să vă aducă o mică mângâiere. Dacă veţi întâlni şi spinii mustrărilor, să nu vă tulburaţi, că ei nu sunt pentru voi, ci pentru mine. Ei sunt culeşi din inima mea cea stearpă.

Ibiţii mei fraţi, în starea în care mă găsesc eu astăzi, nu vă mai pot sluji la nimic, fiind prea neputincios.

Dacă aş fi silit să intru iarăşi în osteneli şi scârbe ca înainte, în scurtă vreme mă pogor în groapă. Din asta am căpătat şi boala care nu se desparte de mine.

Ceea ce mi-a rămas de făcut în viaţa aceasta este să-mi plâng păcatele şi pe cât îmi ajută Dumnezeu să mai adun mănunchiuri duhovniceşti, ca să fie merinde sufletească pentru mine şi pentru cei nevoiaşi ca mine. Poate folosindu-mă eu, voi putea să folosesc şi altora, care n-au răgaz acum să răsufle. Altceva nu sunt în stare să fac.

Dacă aş şti că măcar câţiva au dragoste să jertfească o oră pe săptămână pentru citire, eu aş prinde mult curaj să descopăr multe comori duhovniceşti din limba greacă.

Ori dacă mai este cineva din cei mari ori din frăţiile voastre, care ar mai crede însă că ar putea să mai pună vreo sarcină (ca înainte) pe spatele mele cele slăbănogite, eu îl rog pe unul ca acela să se părăsească de acel gând, că ce nădejde poate să mai fie la cel din groapă?

Mântuiţi-vă cum puteţi şi prin cine puteţi, că Slavă Domnului, încă mai aveţi prin cine.

Pentru mine gropniţa de aici se arată a fi mai primitoare decât nisipul Sfântului Iordan.

Lui Sf. Ioan Botezătorul îi place să rămâie mai departe singur, desculţ şi flămând, acolo pe malul Iordanului, decât să aibe un ucenic nepriceput ca mine.

Al vostru nevrednic frate şi smerit rugător către Domnul, Ioan Ieromonahul.”

Ca orice om care crede în valorile creştinismului, am vrut să văd acele locuri unde Mântuitorul a trăit, a predicat, a înfăptuit miracole, a fost judecat, omorât şi a înviat.

 Era o dimineaţă plăcută, iar în aer se simţeau emoţiile care ne cuprinseseră. Păşind în Capela Flagelării, locul unde a fost judecat şi condamnat de către “sfatul arhiereilor şi al bătrânilor poporului”, trecutul prinde viaţă. Pilat a aprobat condamnarea prin răstignire, cu toate că el “nu i-a gasit nici o vin㔺i spălându-se pe mâini a zis:”Nevinovat sunt de sângele Dreptului acestuia”. Imaginea lui Iisus cu coroana de spini, îmbrăcat în hlamidă şi batjocorit, părăsit de toţi, fiind nevinovat, mă face să mă simt mică, neputincioasă. Nedreptatea, răutatea, minciuna, batjocura a pus stăpânire pe oameni de milenii. El a venit să ne înveţe, să ne salveze, iar drept răsplată pentru binele făcut a fost judecat, batjocorit şi omorât. Aceasta este judecata şi dreptatea acestei lumi strâmbe, putrede, stăpânită de întuneric. Nu pot să nu simt o revoltă, când văd că nu s-a schimbat mai nimic în conştiinţa acestei lumi, timp de 2000 de ani. Gândindu-mă la acele vremuri, la felul cum a reacţionat poporul, mă întreb: Ce fel de specie suntem noi, oamenii? O specie însetată de sânge nevinovat. O specie care se autodistruge, care nu mai are nimic sfânt. Mergem pe Drumul Crucii, care începe la Pretoriu unde Pilat a strigat: “Iată Omul!” şi se termină la Golgota unde Iisus a zis : “Părinte, iartă-le lor că nu ştiu ce fac! “ Sunt 14 popasuri, care au fost stabilite de biserică: Condamnarea la moarte în curtea casei lui Pilat. 

Punerea Crucii pe umerii Săi, în faţa Pretoriului, şi pornirea spre Golgota. 

Prima cădere a Mântuitorului sub povara Crucii. 

Întâlnirea Domnului cu Maica Sa. 

Luarea Crucii de pe umerii lui Iisus de către Simion Cirineanul. 

Întâlnirea cu Veronica care i-a şters faţa plină de sânge cu o maramă. 

A doua cădere a Mântuitorului la pamânt. 

Întâlnirea Domnului cu femeile care plângeau şi se tînguiau pentru EL. 

A treia cădere a Mântuitorului la pământ. 

Dezbrăcarea Domnului de hainele Sale, pe Golgota. 

Întinderea şi răstignirea Domnului pe Cruce. 

Moartea Domnului pe Cruce. 

Coborârea de pe cruce. Punerea Domnului în mormânt şi Învierea. 

Ne strecurăm pe străduţele strâmte şi aglomerate ale Ierusalimului Vechi, unde întâlnim la tot pasul localnici, care-şi etalau produsele. Prin forfota de lume, care se perinda, încercam să-mi imaginez cum era în acele vremuri, cum a avut loc întâlnirea cu Maica Sa, cum Veronica i-a şters faţa de sânge cu o maramă, cum a căzut sub cruce, epuizat. …. Astăzi, marama cu care l-a şters Veronica se găseşte expusă la muzeul Vaticanului, împreună cu giulgiu. Era destul de greu, în nebunia străzii, să simţi cu inima acele evenimente trecute, mai ales că azi, nu mai e nimic din ce era pe vremea Domnului. Ierusalimul a fost de atâtea ori distrus şi reconstruit. Dar nu are importanţă, dacă pe acele pietre a călcat, sau pe altele care sunt la 5m sub pământ, peste care s-a construit şi reconstruit, în aceste două milenii. Important este că pe acest pământ a venit un Om, care a vrut să ne înveţe iubirea, iertarea, credinţa, speranţa, bunătatea, iar oamenii l-au privit cu ură şi au strigat :”Răstigneşte-L! ’’ 

Ne-a spus că trupul nostru este Templul lui Dumnezeu, că suntem fii ai Tatălui, iar ei l-au ucis. A fost aglomerat. Ruşi, americani, turci, chinezi, etiopieni,………. oameni de peste tot veniseră la Mormânt. Tineri şi bătrâni, fiecare cu gândurile lui, cu privirile plecate şi cu inimile înălţate spre cer. Erau sute de oameni, din toate colţurile lumii care păşeau într-o linişte desăvîrşită. Biserica Sfântului Mormânt seamănă cu o cetate, şi a fost construită în secolul al XI-lea de către cruciaţi, pe locul altei biserici vechi din secolul al IV-lea-zidită la ordinul Împărătesei Elena. În acest complex sunt mai multe biserici, altare, aparţinând ortodocşilor, armenilor, copţilor, catolicilor… Aici este Muntele Golgota, Mormântul Domnului, Piatra Ungerii, peştera unde s-a descoperit crucea Domnului. Urcăm treptele de piatră pe Muntele Golgota şi ajungem într-un spaţiu, unde sunt două altare. Primul altar este ridicat pe locul unde Iisus a fost dezbrăcat de haine şi pironit pe cruce, care aparţine catolicilor. Al doilea altar este înălţat pe locul unde a fost înfiptă crucea cu Domnul răstignit şi aparţine ortodocşilor. Pe podea este o rozetă de aur în formă de stea, în interiorul căreia este o adâncitură în piatră, marcând locul unde a fost înfiptă crucea. Când s-a stins Domnul pe Golgota, cerul s-a întristat, soarele s-a întunecat, pământul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat şi catapeteasma bisericii s-a rupt. Se spune că sub Golgota care avea forma unui craniu, se află înmormântat Adam, craniu şi oasele sale, peste care ar fi curs sângele Mântuitorului, când a fost răstignit şi a avut loc cutremurul. Între Golgota şi Sfântul Mormânt, chiar la intrare este o piatră dreptunghiulară de culoare roşiatică, numită Piatra Ungerii. Aici Iosif din Arimateia şi Nicodim au aşezat trupul Domnului, după ce a fost coborât de pe cruce. Pe această piatră a fost uns cu un amestec de smirnă şi aloe, după care l-au înfăşurat în giulgiu şi l-au pus în mormânt. Sfântul Mormânt se află în mijlocul unei rotonde uriaşe, susţinută de 18 coloane de piatră. Aici a fost înmomântat Domnul şi tot aici Maria Magdalena a întâlnit îngerul care i-a arătat mormântul gol. Am intrat în prima încăpere, numită Paraclisul Sfântului Înger, fiind locul unde îngerul a întâmpinat-o pe Maria Magdalena şi pe Maria. De aici a început istoria Creştinismului. Am atins Piatra Îngerului şi am intrat pe o uşă strâmtă în Sfântul Mormânt. Cu emoţie am mângâiat placa de marmură albă care acoperă mormântul şi icoana Fecioarei de pe perete. Când am ieşit din Mormânt, un călugăr i-a întrebat pe cei din faţa mea: “De ce-l căutaţi aici ? El este viu! El a înviat!’’

 Cuvintele bătrânului călugăr m-au lovit direct în inimă, şi mi-au deschis ochii. Avea dreptate. El este viu! Hristos a înviat! Creştini din toată lumea, fiecare cu necazurile, durerile şi suferinţele sale, ce-şi duc propria cruce pe Golgota vieţii, vin să se închine şi să se roage la Domnul Iisus, la lumina Învierii Sale, să-i călăuzească şi să-i ocrotească. Un moment emoţionant a fost la miezul nopţii când am revenit la Mormânt. Preoţi şi călugări greci, armeni, copţi, români, au ţinut Liturghia în mai multe limbi ale pământului, printre care, şi în limba română. Din faţa Sfântului Mormânt până la uşile catedralei Învierii erau două rânduri de preoţi şi călugări care cântau şi slujeau îngereşte. A fost cea mai înălţătoare şi mai frumoasă slujbă pe care am văzut-o vreodată. Biserica era plină de pelerini, dar nu se auzeau decât glasurile preoţilor ce slujeau, din centrul lumii, centrul Creştinătăţii. 

  De-a lungul timpului, începând cu secolul al XVI-lea românii au făcut multe danii pentru întreţinerea Locurilor Sfinte. De la danii în bani până la manuscrise, cărţi cu coperţi din argint, acoperăminte brodate cu fir de aur şi argint, epitafe brodate cu fir de aur şi argint, tetraevangheli ferecate în argint aurit, agheasmatere din argint şi aur, mai multe chivote de argint şi aur, o cruce din argint aurit de 1,41 m, potire, cruci, icoane…. În tezaurul Sfântului Mormânt se află şi sabia lui Constantin Brîncoveanu, domn al Ţării Româneşti între anii 1688-1714, care a fost executat pe 15 august 1714, împreună cu cei patru fii ai săi şi sfetnicul său, la Constantinopol. Discul de aur masiv, care marchează locul Crucii de pe Gologota a fost dăruit de domnul Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino. Are un diametru de 60 cm cu şase raze cu ornamentaţii cu patimile Domnului. 

                                *

Cu inimile uşoare, pline de pace şi bucurie părăsim „Oraşul Păcii”îndreptându-ne spre Palestina. Apa era lucie, închisă la culoare şi tăcută. Privind-o, i-am simţit tristeţea, atât a ei cât şi a crestelor golaşe ce o mărgineau. Soarele contribuia şi el la crearea unui tablou dezolant, ascuzându-se sub o ceaţă portocalie. Nu se auzea nici un zgomot, nici o adiere, nu era nici un val zglobiu, doar un miros de noroi îmi înţepa nările. Noroiul era negru ca smoala şi mă îmbia să-l ating. Gândindu-mă la proprietăţile sale terapeutice mi-am uns gleznele şi am îmbrăţişat apa. Atingerea ei caldă şi mătăsoasă era plăcută. Păşeam încet, cu teamă, să nu cad, să nu alunec pe vreo piatră. Înaintam singură, chiar dacă în jur erau oameni, eu eram o străină în acel loc. Am simţit cum marea mă leagănă blând, precum o mamă copilul ei. În timp, legănarea duioasă mi-a dus sufletul într-o reverie magică contopindu-mă cu apa. Un sentiment straniu de libertate m-a cuprins, rupând lanţurile fricii ce mă înlănţuise. Dacă la început peisajul părea auster, acum, oglinda mării, munţii ce se zăreau în depărtare, soarele ce da un spectacol în culori apunând, istoria locului, totul avea ceva divin. E minunată, această perlă sărată! Din aceste trăiri am înţeles că natura ascunde sub un văl misterele sale, pe care nu pot să le înţeleg, ci doar să le simt cu sufletul. Aşezată într-un mare rift tectonic dintre Israel si Iordania, numită şi Marea lui Lot poartă blestemul lui Dumnezeu aruncat asupra Sodomei şi Gomorei. În Biblie este o profeţie a lui Ezechil 47:9, în care spune că va veni o zi în care apele Mării Moarte vor fi sănătoase şi pline de peşti. Profeţia s-ar putea împlini atunci când Marea Moartă va fi alimentată cu apă din Marea Roşie sau Mediterană. Israelul şi Iordania au semnat un acord privind construirea unui canal de la Marea Roşie până la Marea Moartă de 225 km, cu staţii de desalinizare. Se credea că nu există viaţă, datorită salinităţii excesive, dar în anul 2010, pe fundul mării s-au descoperit nişte cratere, în interiorul cărora existau izvoare de apă dulce, unde trăiau mai multe specii de bacterii. Un jurnalist israelian susţine că a descoperit peşti în canale mici din Marea Moartă. Singura sursă de alimentare cu apă este râul Iordan şi izvoarele subterane. Marea Moartă are o suprafaţă de 600 de kilometri pătraţi, o lungime de 50 de kilometri şi o lăţime maximă de 15 kilometri, dar an de an se micşorează cu 1,5-2 m. Este unul dintre cele mai joase locuri de pe Pământ, după Lacul Baikal, fiind considerată una dintre minunile lumii. Nu vroiam, dar a trebuit să mă descăştuez din sărata-i îmbrăţişare, îndreptându-ne spre Qumran, unde s-au descoperit celebrele Manuscrise de la Marea Moartă.

 Manuscrisele de la Marea Moartă au fost descoperite în anul 1947 de doi beduini care se plimbau cu turmele de capre. Unul din ei a aruncat cu o piatră într-o grotă şi intrigaţi de zgomotul produs au intrat în peşteră, unde au găsit nişte suluri în vase mari de lut, datând din secolul I î. Hr. Până în anul 1956 s-au găsit sute de manuscrise, în 11 peşteri. Sulurile descoperite în Cisiordania, la Qumran, confirmă scrierile Vechiului Testament. Ele ar aparţine esenienilor, o grupare religioasă desprinsă din iudaism, numiţi Fiii Luminii. Mai mulţi istorici antici amintesc despre esenieni, spunând că erau o comunitate a fraternităţii, preocupată de puritatea morală, cultivau virtuţile, se îmbrăcau în alb, practicau băi de purificare, aşteptau pe Mesia, erau renumiţi ca vindecători, credeau în nemurirea sufletului şi în pedepsirea divină a păcatelor . Evreii cei mai virtuoşi ai vremii au creat la Marea Moartă, în Qumran, o fabrică de manuscrise, un fel de editură, conduşi de Învăţătorul Dreptăţii. Tot mai multe voci suţin că Iisus ar fi făcut parte din acest grup religios. Într-un manuscris se descrie războiul final dintre Fiii Luminii şi Fiii Întunericului, Armagheddonul. În anul 1953, în a treia peşteră au fost descoperite două suluri mari de cupru. După îndelungi cercetări s-a aflat că în sulurile de cupru erau menţionate 60 de locuri din Palestina, unde s-ar fi ascuns 200 tone de metale preţioase, care ar proveni de la Templu din Ierusalim, distrus de romani în anul 70 d. Hr. La 100 km. de Qumran, într-o peşteră din Iordania a avut loc altă descoperire uimitoare, care  validează existenţa lui Iisus. Aici au fost descoperite Manuscrisele de plumb. În urma unei inundaţii din anul 2006, un beduin a descoperit 70 de cărţi de mărimea unui card, cu 5-15 pagini din plumb ascunse în niște nişe ale peşterii. Pe ele e gravat chipul lui Iisus cu cununa de spini, simboluri sacre şi datează din secolul I d. Hr. Contemplând acel lanţ muntos, plin de grote, am înţeles că trecerea timpului confirmă sau infirmă istoria pe care o cunoaştem. Dacă aceste manuscrise au confirmat Vechiul Testament, tăbliţele descoperite la Tărtăria în anul 1961, de la noi din ţară, demonstrau că cea mai veche scriere din lume este cea de la Tărtăria, atestată în anul 5300 î.Hr, şi nu în Sumer(3200 î.Hr.) cum se credea. Descoperirea uluitoare de la Orăștie – Sibiu din anul 2012, scrierea cuneiformă pe un fragment de ceramică datată în 6200 î.Hr., reprezintă dovada că în spaţiul carpato-danubiano-pontic a fost cea mai veche civilizaţie, cu cea mai veche scriere din lume. Mulţi l-au contestat pe celebru istoric Densuşianu, dar se pare că timpul îi face dreptate. Doar el, timpul, este cel mai bun judecător. 

Noaptea îşi întinsese vălul înstelat peste Ierihon, unul din cele mai vechi oraşe din lume, unde Iisus a vindecat doi orbi şi a convertit pe vameşul Zaheu la pocăinţă. Vamesul Zaheu, om mic de statură, s-a urcat într-un sicomor pentru a-l putea vedea din mulţime pe Iisus. „şi când a ajuns în locul acela Iisus a privit în sus şi a zis către el: Zahee, coboară-te de grabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân„… Iar Zaheu, care era considerat de ceilalţi ca fiind foarte păcătos pentru că era vameş, „stând, a zis către Domnul: Doamne, iată, jumătate din avuţia mea o dau săracilor şi de am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit„. 

Zaheu l-a însoţit pe Sfântul Apostol Petru, în călătoriile sale misionare, fiind unul dintre cei 70 de ucenici ai Domnului. În curtea bisericii închinată prorocului Elisei se găseşte trunchiul uscat al sicomorului în care s-a urcat Zaheu să-l vadă pe Hristos. Sfântul Proroc Elisei a fost ucenicul Sfantului Ilie Tesviteanul. Sfântul Ilie era în muntele Horeb când i-a poruncit Dumnezeu să se ducă şi să ungă prorooc în locul său pe Elisei. L-a găsit arând, i-a spus voia Domnului şi i-a poruncit să meargă după el.Când a venit timpul să părăsească această lume, Sf. Ilie l-a întrebat pe Elisei ce dar vrea de la Dumnezeu. Iar Elisei i-a răspuns: „Să fie, Duhul cel din tine îndoit în mine”. Ilie i-a zis: „Dacă mă vei vedea când voi fi luat de la tine, ţi se va împlini dorinţa”. Elisei a văzut cum Ilie e luat de un vârtej într-un car de foc şi ridicat la cer. Printre multele minuni pe care le-a făcut Elisei, a fost şi tămăduirea apelor Ierihonului care nu erau potabile. 

Ierihonul este un oraş palestenian cu o vechime de peste 10.000 de ani şi se găseşte în apropierea graniţei dintre Israel şi Iordania. Este o fortăreaţă naturală, fiind înconjurat la est de Muntele Nebo, la vest de Munţii Centrali şi în partea de sud de Marea Moartă. Având o vegetaţie bogată, predominând palmierii, mai este numit şi Oraşul Palmierilor. În vremuri de mult apuse a fost o cetate cananită înfloritoare, care a fost cucerită în anul 1190 î.Hr. de către evrei. Aceştia au reconstruit-o, dar de-a lungul timpului a fost mereu atacată şi cucerită. Romani, perși, musulmani …toţi şi-au lăsat amprenta asupra Ierihonului. Marcus Antonius după ce a capturat Ierusalimul şi zonele învecinate, ar fi făcut la Ierihon o adevărată grădină a Edenului pentru Cleopatra. În timpul lui Irod cel Mare, Ierihonul cunoaşte cea mai mare dezvoltare, devenind a doua cetate importantă, după Ierusalim, fiind construite palate, apeducte pentru irigaţii, plantaţii cu palmieri, lămai, portocali… Grădini cu tot felul de flori şi arbuşti mediteraneeni înfrumuseţau palatele lui Irod. Şi în ziua de azi Ierihonul este un oraş ce cucereste, fiind o adevarată oază de verdeaţă, de culoare. La 3 km de Ierihon, spre apus, se înalţă spre cer ca un zid, muntele Carantania, numit şi muntele Ispitirii. Într-o peşteră din acest munte a postit Iisus 40 de zile şi tot aici a fost ispitit: „De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrele acestea să se facă pâini„. Iisus a răspuns „Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul ce iese din gura lui Dumnezeu„. Ispititorul „l-a dus pe Iisus pe un munte foarte înalt şi i-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. I-a zis Lui: Acestea toate ţi le voi da ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi te vei închina mie. ” Iisus a zis: ” Piei satano, căci scris este, Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-i slujeşti”. Împaraţii Constantin şi Elena au construit o mânăstire pe locul peşterii. La Ierihon, aproape de centrul oraşului s-a construit un aşezământ românesc care este împodobit cu frumoase picturi în stil bizantin.

                                      * 

A doua zi în Betleem, priveam soarele dimineţii şi aveam senzaţia stranie că sunt acasă, că aparţin acelui loc. Prin minte îmi trecea un şuvoi de gânduri.  Mă întrebam dacă e adevărată sau nu, teoria reâncarnării. Sunt trezită la realitate de vocea ghidului, care ne spune că o să mergem pe Muntele Sion şi Muntele Măslinilor. Betleemul cu casele sale albe pare un mănunchi de flori albe aşezat pe pământurile Cisiordaniei, fiind la doar 10 km de Ierusalim.  Aici s-a născut David şi Iisus. Acest oraş a devenit un simbol al speranţei, iubirii şi credinţei. După ce coborâm dealul Betleemului ajungem la un punct de control israelian. Un soldat înarmat urcă în autocar, se uită la paşapoarte şi coboară. Urcăm colina ce duce spre Ierusalim, admirându-i  zidurile vechi, îndreptându-ne spre  Muntele Sion. Intrăm pe  Poarta Jaffa, înaintăm pe lângă Turnul lui David, mergem pe străzi înguste, pline de oameni, şi ieşim pe Poarta Sionului. Este un platou întins,  unde se presupune că a avut loc  Cina cea  de Taină din joia mare, la care au participat cei 12 Apostoli şi Iisus. Aici ar fi  avut loc pogorârea  Duhului Sfânt peste Apostoli, s-a arătat Măntuitorul după Înviere, iar în apropiere este locul unde a adormit Maica Domnului. Pe acest loc Patriarhul Ierusalimului  ar fi construit o biserică ortodoxă care a fost distrusă de perşi, restaurată de greci, devastată de musulmani,  iar mai  tărziu reconstruită de cruciaţi. Ceea ce vedem astăzi este o clădire veche din secolul al XIV-lea, cu un etaj, construită în stil gotic. La parter se află o sinagogă  şi mormântul lui David, iar la etaj  este o sală lungă de 15 m şi lată de 9 m, rece, cu multe coloane. Părăsim Sionul şi ne îndreptăm spre Muntele Măslinilor care se află în partea de răsărit a Ierusalimului, unde vizităm Mânăstirea Înălţării Domnului, Mânăstirea Pater Noster,  unde se spune că Mântuitorul i-a învăţat pe ucenici rugăciunea Tatăl Nostru.  Vizităm Mânăstirea Dominus Flevit construită în formă de lacrimă, pe locul unde Domnul a plâns necredinţa Ierusalimului şi a profeţit distrugerea oraşului, care se va împlini la 40 de ani de la răstignirea Sa.Tot din acest loc a proorocit şi sfârşitul lumii-Matei 24.

De aici avem o frumoasă panoramă asupra Ierusalimului. Cel mai iubit loc de către  Iisus a fost Grădina Ghetsimani, care se găseşte în partea de est a Ierusalimului, având o suprafaţă de 20 hectare. Aici venea Iisus pentru a se ruga, împreună cu Apostolii. În această grădină se găseşte Biserica Naţiunilor care a fost construită pe ruinele unei biserici din secolul al IV-lea, cu  ajutorul a 12 ţări. În interioul bisericii este piatra prinderii Domnului. De aici au început patimile lui Iisus. Părăsim acest loc, nu înainte de a admira măslinii bătrâni din această frumoasă grădină şi ne îndreptăm spre Biserica Mormântul Maicii Domnului.

 În anii 325-327 a fost zidită o biserică care a fost distrusă de perşi ca toate bisericile creştine din Palestina şi reconstruită  de cruciaţi. Coborâm 48 de trepte  într-o galerie subterană  săpată în piatră, care duc la mormântul Maicii Domnului, care este săpat într-o piatră albă. Cu emoţie ne închinăm la icoana Fecioarei Maria şi ne îndreptăm  spre Betleem cu sufletul împăcat.

 Betleemul  este un oraş sacru pentru orice creştin, pentru că aici s-a născut Mântuitorul. În Betleem populația majoritară este musulmană, dar există și o comunitate puternică de creștini palestinieni. Mergem pe străzi aglomerate, pline cu tot felul de tarabe, unde arabii îşi vând mărfurile. Dintr-un minaret se auzea vocea muezinului care- şi chema credincioşii la rugăciune. Ne oprim în faţa unui zid imens. În spatele acestui zid ce pare o fortăreaţă se găseşte Biserica Naşterii Domnului, cea mai veche biserică creştină din Palestina. În anul 326 când mama împăratului Constantin a vizitat Betleemul s- a construit o biserică, care în anul 529 suferă modificări, în timpul împăratului Iustinian I. În anul 614 perșii au invadat Palestina și au vrut să distrugă biserica, dar nu a fost distrusă din cauza mozaicurilor ce înfățisau magii persani veniți cu daruri la Nașterea Domnului.

Sub cruciaţi, între anii 1096-1099, Biserica Naşterii şi Sfânta Peşteră au fost restaurate și dată catolicilor până în anul 1757 când revine ortodoxilor. Catolicii au construit o biserică alături care încântă prin frumusețea sa. În 1263, mamelucii au distrus zidurile şi cele două turnuri de apărare ale oraşului. Biserica a rămas neatinsă, însă creştinii au fost alungaţi din Betleem. Din anul 1515, Palestina a intrat sub dominaţia Imperiului Otoman, care nu a distrus biserica. Secolul XX a marcat crearea statului Israel, iar Betleemul intră sub mandat britanic în anul 1922, iar din 1948 până în 1967 aparţine Iordaniei, apoi îl ia Israelul și din 1995 Betleemul aparţine Palestinei.

 Betleemul e un simbol al speranței, iubirii și mântuirii. Cu emoții am pășit în Biserica Nașterii Domnului  care are o istorie frământată și e ridicată deasupra peșterii în care s-a născut Iisus. Este cea mai veche biserică din lume. Din exterior pare o fortareață, cu ziduri masive. Interiorul este impresionant, are 60m lungime și 30 m lățime. Un șir de 4 rânduri de coloane, câte 11 coloane pe rând, de marmură roșie, cu o înălțime de 6 m, susțin tavanul masiv din lemn, iar în podea au rămas câteva din primele mozaicuri. A fost aglomerație. Oameni veniți din toate colțurile lumii se rugau împreună. Am coborât scările  care duc la peștera unde s-a născut Mântuitorul. Peștera are o lungime de 9 m și o lățime de 3m. Deasupra peșterii se află altarul bisericii și o frumoasă icoană a Maicii Domnului zâmbind, numită Betleemița.  Locul naşterii lui Iisus este marcat cu o stea de argint cu 14 colţuri, dăruită în anul 1717 de Nicolae Mavrocordat, domnul Ţării Româneşti. Steaua este montată pe o placă de marmură albă şi are o inscripţie în latină care se traduce:” Aici a fost născut Iisus Hristos de către Fecioara Maria.”

 Catapeteasma de deasupra locului nașterii a fost donată de Șerban Cantacuzino. În continuare se mai găsește peștera Sfântului Ieronim care a tradus Biblia în latină, și peștera pruncilor uciși de Irod și părinții uciși de perși. La câțiva km. se află Casa Păstorilor unde s-au auzit cântecele de slavă ale îngerilor, când magii erau în peșteră. Darurile magilor se găsesc într-o mânăstire de pe Muntele Athos. Spre sud se găsește palatul lui Irod. Nu departe, aproximativ la 500 m se află Grota Laptelui. Aici s -a oprit Fecioara Maria cu Pruncul când părăsea Betleemul și se îndrepta spre Egipt. După ce am admirat Grota Laptelui ne-am îndreptat spre pustiul Iudeii unde am vizitat Mânăstirea Sfântul Teodosie cu Peștera Magilor în care se află mormintele:Sfântului Teodosie, Sfânta Sofia, Sfânta Evloghia și Sfânta Teodora. Admirând arhitectura frumosului lăcaș, și viețiele acestor sfinți ne-am îndreptat către Mânăstirea Sfântului Sava, care datează din secolul V. Aici femeilor le este interzis accesul. Mânăstirea pare o floare rară în pustiu.

Am plecat în Israel cu bucuria de a descoperi şi m-am întors cu un sentiment de admiraţie pentru poporul evreu. Nu mă aşteptam ca într-o ţară capitalistă ca Israelul să găsesc o formă de organizare având la bază principii socialiste, un sistem socioeconomic bazat pe proprietatea comună, pe egalitate. Am rămas profund impresionată de kibbutz-urile israeliene. Ghidul ne-a povestit că primele kibbutz-uri au apărut în 1909 şi au fost înfiinţate de către un grup de colonişti evrei veniţi din Rusia. Clima şi pământul Israelului nu sunt prielnice unei agriculturi de succes, dar ceea ce au reuşit să facă în deşert este uimitor. Plantaţii de palmieri şi sere cât vezi cu ochii se întind la marginea deşertului. Câmpurile sterpe, aride şi pietroase au înflorit sub mâinile acestor oameni. Israelul este plin de arbuşti mediteraneeni înfloriţi în toate culorile, de mici păduri de pini plantate, dar la baza fiecărei plante sau copăcel e un furtun cu apă. Ferme de vite şi păsări, chiar ferme piscicole, hectare de terenuri cultivate cu cereale şi legume produc necesarul de alimente locuitorilor din Israel, dar şi exportă săptămânal 8 tone de legume şi fructe în Belgia şi de acolo în ţările din UE. În Israel se găseşte cel mai mare frigider din lume, unde sunt depozitate legumele şi fructele pentru export. În ultimii ani kibbutz-urile israeliene au început să aibă propria industrie şi să se ocupe şi de turism. Două nopţi am fost cazaţi la un hotel al unui kibbuţ din Nazaret unde condiţiile au fost foarte bune. Aceste ferme, cooperative agricole populare oferă toate facilitaţile unui oraş modern.Voluntari din multe ţări vin să lucreze în aceste kibbutz-uri pentru a experimenta acest stil de viaţă, unic în lume. În această ţară se construieşte foarte mult, pentru că evrei din toate colţurile lumii au anunţat că vor să se întoarcă acasă. Românii noştri când se vor întoarce acasa? Evreii plantează păduri, iar noi le tăiem şi le vindem la străini. Ei au făcut deşertul să înflorească, iar pe pămîntul nostru fertil cresc ciulini şi mărăcini. Ce ar fi făcut aceşti oameni de ar fi avut o ţară ca a noastră? După ce am parcurs acest tărâm vrăjit al Israelului şi am admirat hărnicia şi înţelepciunea acestor oameni, m-am adâncit în negurile din mine să plâng soarta naţiei noastre parcă oarbă şi blestemată în ultimii 30 de ani. 

În ultima zi din Israel am vizitat mormântul Sfântului Mucenic Gheorghe  care se găsește la susolul bisericii  Sfântului Gheorghe din localitatea Lida, la 15 km de TelAviv. Sfântul Gheorghe s-a născut din părinți creștini. Mama sa era dintr-o familie nobilă din Lida -Palestina, iar tatăl său, general în armata imperială, era din Capadocia(Turcia). A trăit în vremea împăratului Diocletian (sec. al IV-lea), fiind cel mai tânăr conducător în armata romană.

În anul 303, Împăratul Dioclețian interzice adunările creștinilor, arde cărțile sfinte și ucide pe cei ce refuzau să aducă jertfă zeilor. Sfântul Gheorghe mărturisește public credința în Hristos și a dat săracilor averea sa. Este întemnițat, supus la diverse chinuri, fiind în cele din urmă ucis de sabie, împreună cu Alexandra, soția Împăratului, care devenise creștină. Sfântul a fost martirizat la Nicomidia, în data de 23 aprilie 303, iar moaștele sale ar fi fost aduse în Lida pe vremea Împărătesei Elena. Biserica ar fi construită pe locul unde ar fi fost casa Sfântului. Biserica şi mormântul Sfântului Gheorghe au fost incendiate de musulmani în secolul X. Cruciaţii, în secolul al XII-lea au construit o biserică  care, mai târziu, a fost transformată în moschee. Patriarhia de la Ierusalim în anul 1873 a cumpărat o parte din moschee, care includea porţiunea de pământ pe care se afla mormântul sfântului şi a preschimbat-o în biserică. În această biserică se găsesc și lanțurile cu care a fost legat sfântul. Pelerinii le ating smeriți și se înconjoară cu ele.

De-a lugul timpului acești eroi, martiri ai credinței au rămas modele vii în sufletele și inimile creștinilor. Oameni dominați de dragoste pentru Dumnezeu, Iisus, Adevăr, care au luptat până la jertfa supremă, crezând în valorile Binelui, Frumosului, Luminii. Cum să nu-ți curgă o lacrimă, gândindu-te la trecut?

 Cu credință în Dumnezeu, părăsim pământul sfânt udat de sângele lui Iisus și al sfinților creștini, sperând într-o lume mai bună și mai dreaptă.

Autor: Carmen Gigârtu