„Amintiri, sunteți că gustul fragilor sălbatici/ Găsiți în iarbă ca pe un miracol, cu inimă de copil/ Viață depănată ca o vârtelniţă/ Ghem moale, colorat, cu miros parfumat/ Ai împletit din amintiri alte trăiri/ Unele parfumate din trandafiri/ Care-s înlăcrimate că te-ai înțepat în spini/ Emoții vii că gustul mierii/ Emoții calde ca ploaia verii/ Emoții ruginii ca toamna/ Emoții reci de despărțirea de cei vii/ Amintiri , s-a înserat în viața mea, e gata cu joaca/ De ce nu mă strigă mama mea…«Hai acasă, draga mea!»//”
Am stat mult în cumpănă până m-am decis să scriu ceva pe tema „Taina Scrisului”. Am îndrăznit să iau avânt fiindcă n-am putut să mă îndepărtez de căldura îndemnului de a scrie, oferită de generosul om de cultură, romanul-australian, George Roca. E o stare de spirit specială şi despre aceasta m-am gândit să scriu câteva rânduri, gândindu-mă că poate toţi cei care scriu îşi vor aminti cu emoţie şi zâmbete pe buze cum au trecut prin acest purgatoriu şi astfel, vor privi cu îngăduinţă stângăcia începutului strădaniilor mele.
*
„Vioara a fost vie/ A fost copac măreţ/ Ales, sacrificat/ Un testament lăsat/ Să reînvie sufletele în muzică ce o va crea/ In mâini alese/ Cuminecare, minte omenească/ Ce mânui vioara cu note divine/ Din care zboară muzica măiastră/ Pe aripi întinse înaltă duh/ Să pună cuib de iubire în inima noastră/ Copacul devine vioară/ Vioara devine muzica sublimă/ Muzica ajunge în inimă/ Viaţa continuă/ Copacul trăieşte…//”
L-am întrebat adeseori pe Dumnezeu care este menirea mea în aceasta viaţă şi ce pot eu a dărui lumii. Pe lânga dorinţa sacră de a fi mamă, mi-am dorit din toate inima ca răspunsul sa fie scrisul. Îmi doream să fie așa căci speram se găsesc în scris ceva tainic, legat de iubire, refugiu, vindecare, liniște, împăcare.
Am început să scriu poezie la data de 1 februarie 2020, exact de ziua mamei mele trecută în veșnicie in urma cu 14 ani. A fost un impuls covârșitor și de atunci tot scriu, fără nici un plan, fără vreun scop măreț, revărsându-mi ce am pe suflet, raspunzâd propriilor mele întrebari, căutari şi nu în ultimul rând sperând că pot să daruiesc ceva lumii, să descrețesc o frunte sau să aprind o făclie în inima cuiva in nevoie. Pe 12 martie 2021 aveau să vadă lumina tiparului primele mele două volume de poezii – „Desculță prin Suflet” și „Și Îngerii Plâng”, apărute la editura „Ecou Transilvan” din Cluj-Napoca.
Scrierile mele sunt scindările sufletului meu. Ceea ce scriu în versuri sunt trăiri pur sufletești și nu m-a obsedat să le îmbrac în figuri de stil, metafore, rimă. Tot ce s-a înfățișat a venit simplu, curgător, neostoit să se aștearnă. Dorul de a vorbi în limba mamei s-a întrupat cumva în poezie. Le-am scris pentru mine și o parte a sufletului meu, rămasă în România (sunt stabilita în Canada din 2001), și le-am dedicat memoriei părinților mei precum și tuturor românilor plecați în lumea largă pentru o viață mai bună.
Noi, oamenii, deținem un limbaj universal al iubirii, dăruirii, bunătații, al empatiei. În zilele noastre inundate de tehnologie și invenții, a devenit o artă să ne oprim să medităm în liniştea rugăciunii, ca să ne ostoim sufletul însetat de frumos, mister, speranță. Asemenea meditației, scrisul ne ajută să găsim fiecare dintre darurile sădite în noi de Dumnezeu… toți avem ceva de dăruit, important este să ne manifestăm această intenție și calea spre desăvârşire se va deschide. Eu cred că Dumnezeu lucrează prin oameni și îngeri care sunt trimiși să ne ajute să materializăm ceea ce ne este menit sa înfăptuim.
Cel mai bun mod de a defini ce înseamnă scrisul pentru mine este emoția de a călători „virtual” în timp încercând să îmi imaginez cum ar fi fost lumea fără scris, cum am fi fost fără sfintele scripturi, fără psalmi, fără istorie, fară scrisori de dragoste; cum am fi știut sa păstrăm și să dăm mai departe atâtea gânduri frumoase, cum am fi fost fără hărți, fără identitate, fără geografie, fără partituri, fără rețete, cum am fi predat legăminte de veacuri, cum am fi trăit fără pildele de înțelepciune ale lui Isus, fără Ecleziast, cum l-am fi descoperit pe Marcus Aurelius, Feodor Dostoievski, Liviu Rebreanu, Nicolae Steinhardt, Emil Cioran, Lucian Blaga sau chiar pe d-na Elena Buică.
Când taina cununiei scrisului cu cititorul se săvârşeşte, are loc o contopire a sufletelor, o vibrație înaltă se propagă. Scrisul devine astfel hrana sufletului așa cum este apa hrană pământului. Uneori, după un drum anevoios, scrisul săvârşit devine carte, iar cartea aduce la numitor comun sufletele cititorilor în diferite timpuri, indiferent de rasă, de unde eşti de pe pământ, cine eşti. Cartea nu te întreabă cine e cititorul, ți se dăruiește…o carte scrisă în duet cu sufletul va duce la o carte iubită care va face multe suflete să danseze, să ajungă la un extaz propriu și unic fiecăruia.
Ce binecuvântare avem prin scris şi prin cărți… ce exacerbare de simțuri, ce triumf, ce aripi înălțătoare oferă cartea! Ce capacitate de a te trece prin spațiu si timp, indiferent în ce viață trăieşti, având posibilitatea să te refugiezi în orice țară, loc, munte, într-un submarin în adâncul mărilor, să te cuibăreşti în tine, să ai bilet gratuit în tot universul, posibilitea de a intra oriunde, în orice casă, muzeu, teatru, să descoperi taine de la începuturile lumii…
*
„A coborât mama din duh să-mi spună/ Și mi-a șoptit blând/ Deschide colivia cuvintelor din tine/ Deodată, aripile mele în duh s-au înălțat/ Și-au început să aștearnă pe hârtie/ Ce sufletul și mama mi-a dictat/ Tot ce iubirea și viața m-a învățat/ Am scris șoaptele îngerilor/ Cuvintele din colivie aripi suave se înălțau/ În poezie se întrupau.//”
Scrisul pentru mine este o stare fluidă, un ecou din trecut trăit în prezent, care va dăinui în viitor. Scrisul mă conecteză cu memoria părinților mei trecuți dincolo, cu copiii mei, mă ajuta să ințeleg cine sunt, de unde vin. Scrisul este totodată o dăruire, un tribut oferit părinților mei, copilariei mele, limbii materne, sufletului meu însetat de a dăinui așa cum mi-a fost “scris”; scrisul este penelul trăirilor care nu le-am capturat la timp. Acele trăiri care vor exista în scris, căci nimic nu este pierdut ci chiar se reîntregesc, cântă, călătoresc, tac și ascultă reînnoit sufletul, se propagă, aprind făclia nemuririi, storc o lacrimă care se dăruiește din adâncimi, lacrimă care nu s-ar fi eliberat niciodată, înfloresc un zâmbet care nu ar fi existat, depun mărturie când nu mai este speranță. Scrisul este timbrul sufletului meu ce duce mesaje mai departe. Scrisul precedă moartea, reînvie clipe prețioase, scrisul este viața curgătoare, călătorie în eter, rugăciune, vindecare, elixir… scrisul este o îmbrățișare permanentă fără de care oamenii ar fi incompleți, insuficienți.
Cred ca cel mai credincios cititor al meu este socrul meu, Oltean Gligor, ce locuieşte în oraşul Blaj. El mi-a oferit o lecție înțeleaptă, începută cu o dezamăgire cruntă, dar încheiată în triumf, o lecție de răbdare și de încredere… L-am sunat să îl întreb dacă mă poate susține financiar, cumpărand câteva volume pentru a le distribui mai departe. Dar socrul meu, in varsta de 85 de ani, un om hotărât, corect, înțelept, direct, mi-a spus răspicat că el nu (mai) citeşte cărți, doar ziare.
Eu nu m-am simțit indignată, doar mirată, şi convinsă că îl pot convinge, am tot insistat, deși ştiam că e un om direct, de la care nu ai loc de negocieri, răspunsul rămânând același. Am considerat că eu am mai multe săgeți în tolbă să îl „ochesc” unde e mai sensibil, la partea sentimentala…așa că mă duc înapoi cu replica: „…păi stați puţin, doar sunt nora dumneavoastră şi v-am dăruit doi nepoți care vă duc numele mai departe, plus nu sunteți curios?” Răspunsul s-a repetat vehement, un „Nu!” de 5 ori, clar, convingător… eu sleiesc greu la puteri, dar nu îmi place să mă impun, să forțez mâna nimănui dacă persoana respectivă nu reverberează cu ceea ce eu reverberez. Am cedat mâhnită, fără să vreau, era o stare dictată de firesc … în fine a venit timpul și și-a primit cărțile lui, ușor împins de la spate, după o discuție cu soțul meu care i-a explicat că nu trebuie să le citească, ci doar să le dăruiască la cine își dorește el – la prieteni, rude, vecini. Vorbim de un om inteligent, harnic, respectat, care știe ce vrea și care citeşte într-adevăr doar ziare. Îl respect pentru sinceritatea lui.
Derulând înapoi în timp, îi ajung câte 5 copii din fiecare cele 2 volume care tocmai văzuseră lumina tiparului, și după nici o zi de la primirea cărților, ne-a întrebat de unde își mai poate face rost mai multe. Îl cunosc de mai bine de 25 de ani și niciodată nu l-am simțit așa covârşit, impresionat…nu putea să ne descrie cât de mult îi plac cărțile, îngăima fericit, era ca un om mut la telefon, îi simțeam sufletul expandat… și încă știm din surse sigure că recitește poezii zilnic. Ce bucurie mare și dovadă și mai mare că scrisul este magic? Deci nu vă lăsaţi păgubași…Sora lui mai mare cu 2 ani, d-na Ana Kemedi din București, absolventă de litere și drept, având în trecut o poziție înaltă în Ministerul Învățământului, a fost și dânsa covârșită și a plâns. A fost ravășită povestindu-ne ce efect au avut poeziile asupra ei și a soțului ei, cercetator-fizician la pensie, care în momentul prezent, la 88 de ani, s-a decis să „zguduie” matematica, lucrând la un manual total diferit, de calcul diferențial, cum să nu văd ce valoare a avut gestul meu, am făcut fericiți niște oameni deosebiți și îmi ajungea deja să simt că munca mea nu a fost în zadar.
Orice lucru pozitiv se propagă și nu se poate să nu creeze un efect frumos și chiar dacă poate nu e literar valoros, tot ai dăruit o clipă cuiva un moment frumos scriind despre o livadă de meri din copilărie, despre culesul fragilor sălbatici, toporașilor, despre pâinea cea de toate zilele care o făcea bunica în covată de lemn, la cuptor cu jar, despre orice dă valoare și sens vieții noastre.
Transmit mulțumiri celor trei poeți care m-au încurajat înainte de publicare, trei personalități de renume din cultura românească, în ordinea în care i-am cunoscut:
– domnului Constantin Preda, care a publicat peste 60 de volume, care prin dăruirea postărilor din Facebook a poeziilor sale, m-a încurajat să scriu, şi prin postarea fotografiilor, corespondenței, fotografii ale scrisorilor și plicurilor cu timbre, din timpul prieteniilor cu Adrian Păunescu, Nichita Stănescu, Grigore Vieru….mi-a transmis emoţii, admirație, inspirație, mi-a dat o dovadă clară că am o datorie chiar dacă sunt om simplu și că este un păcat în față lui Dumnezeu care ne pune daruri în noi, să le lăsăm neîmpărţite. Mi-a spus direct că am talent, că anumite poezii pot fi cântate, ceea ce simțeam și eu, că am un vocabular bun, scriere corectă, m-a încurajat să nu mă las, să continui, ceea ce este de foarte mare valoare și de apreciat.
– doamnei Mihaela Borzea care mi-a acceptat prietenia pe Facebook, unde am avut privilegiul să îi urmăresc postările. Am luat legătură cu dânsa și mi-a transmis cu deosebită sensibilitate și căldură încurajări și aprecieri citindu-mi poeziile. Mă înclin operei sale desăvârşite, adâncimii și complexităţii poeziilor sale.
– domnului Ionuț Caragea care a publicat peste 50 de volume, ținând pagina de Facebook foarte activă, unde am avut privilegiul să citesc multe din postările dăruite. L-am contactat în privat pe Facebook cumpărând-i o carte, apoi mi-am luat inima în dinți și l-am întrebat dacă ar putea sa-și exprime opinia despre câteva din poeziile mele, necorectate, nefinisate la acea vreme. A acceptat, și eu cu inima cât un purice, le-am trimis sugrumată de emoții, aşteptând răspunsul ca pe o eventuală sentință a tăierii la ghilotină. Îi sunt recunoscătoare că și-a dăruit din timpul prețios să îmi transmită că am talent, să mă felicite și să îmi ureze succes.
Flutură un steag românesc pe pământ canadian în inima mea? Va asigur că flutură de câte ori cineva spune că trăiește emoții citindu-mi poeziile. Flacăra limbii române stă vie atâta timp cât o folosim, dăruim, fie in scris, citit sau vorbit. Totul a fost în secret deși eu sunt o persoană foarte transparentă. Așa a trebuit să fie. Așa am fost condusă de acest duh bun, sfânt, care mi-a dat aripi să mă înalț în mine și să scriu, să îmi înfrâng subtilele și insistentele bariere ale minţii. Acest secret nu a fost divulgat decât în ziua de 12 martie 2020, când am primit confirmarea cu poze, de la alt un înger păzitor, d-na Nadia Fărcaș de la editura Ecou Transilvan. Ea a făcut ca aceste volume să devină realitate. Îmi țopăie inima și acum gândindu-mă ca a fost ca un vis, ca o revelație clară că Dumnezeu ne aude rugăciunile.
Înainte de toate, să ma intorc înapoi în timp. A fost o nevoie imperativă de duhul unui om extraordinar de drag mie, o ființă foarte înțeleaptă, o prietenă adevărată, sora cea mica a mamei mele, Alunița Fizeșan, profesoară de biologie aflată la pensie, care a contribuit la educația copiilor din comuna Cătina, județul Cluj, locul nașterii mamei mele. Mătușii mele îi datorez încrederea care mi-a insuflat-o în mine vizavi de scris, și de tot ceea ce sunt eu ca om, cu simplitatea ei firească din care m-am înfruptat în aproape zilnicele nostre conversații despre lume, viață, despre cine suntem, ce simțim, încotro ne îndreptam… Această modestă femeie mi-a arătat drumul spre vulcanul care fierbea în mine fără că eu să admit că acel clocot există, și mi-a arătat cu răbdare și simplitate că ceea ce am moștenit trebuie dat mai departe. Așa cum albina nu face si nu ține mierea pentru ea, așa cum floarea își lasă polenul extras și ne încântă cu frumusețea ei, parfumul ei, așa cum soarele există și se dăruiește, așa și noi oamenii, cu unica noastră amprenta, avem ceva de dăruit.
Eu îi citeam ce scriam prin telefon, ea îmi spunea ce crede, totul se rezuma în concluzie că aceste poezii conţin mesaje în care fiecare posibil cititor ar avea ceva de descoperit. Mai în glumă, mai în serios, am adunat într-o zi toate poeziile răsfirate și m-am crucit când am vazut câte s-au adunat… am scris pe hârtie cu creionul, cu pixul, în maşină dacă călătoream undeva și eu eram pasager, în pat seara înainte de culcare, am scris din mers pe telefon când făceam plimbări în natură; aceste momente nu le decizi, îți vin și trebuie să le respecți, iar dacă nu poți, se pierd. Ca un foc pus la început care se aprinde și dacă nu îi dai vreascuri nu se poate întreține…mi-am învățat lecția amar, crezând că o să îmi amintesc senzația, trăirea, și nu, nu era așa pentru mine; o scriere amânată era deja afectată, trăirea dusă… era o clipă nou, o nouă trăire. Așa că draga mea Alunița are toate „drepturile de autor” ale acestor poezii care nu ar fi existat fără povața ei, și de aceea i-am dedicat primul volum.
*
„Când se împlinesc dorințele/ Cuvinte, scrise cu stropi de ploaie pe sufletul meu/ Cuvinte, înaripate păsări, evadate din colivia cântecului meu/ Cuvinte, fluturi colorați se zbenguie în zbor căutând cu dor/ Cuvinte, albine cule`gând nectar lăsat de îngeri, florilor/ Ca scrise să dăruiască iubire tuturor//”
Omul muritor poate să cunoască nemurirea prin dăruire, poate atinge înălțarea prin iubire, poate să trăiască dăruit în duh dumnezeiesc prin îngrijirea sămânţei iubirii sădită de Dumnezeu în el. Omul gliei care frământă pământul cu mâinile lui dăruiește lanurile, omul care iubește vioara dăruiește melodia, omul profesor dăruiește șlefuirea intelectului, omul înger-pământean îngrijește bolnavii, iar omul iubitor dăruiește ce ştie el mai bine: bunătate, zâmbete, vorbe de duh, o rugăciune.
*
„Porțile raiului nu au lacăte/ Porțile raiului se deschid cu har dumnezeiesc/ Cules de-o viață dăruită// M-am rugat lui Dumnezeu cel sfânt/ Dacă am un dar pe pământ, să mi-l arate/ Să pot a dărui cea mai frumoasă trăire de nemurire/ Nici cerbii nu știu adâncimea/ Când sorb din izvoare secrete de ei descoperite/ Nici florile nu-și cunosc înflorirea/ Fără zâmbetele lui Dumnezeu/ Nici pădurea nu își cunoaște adâncimea, tezaurul/ Adăpostul copacilor, vietăților, secretelor/ Arată-mi, Doamne, ce pot eu să dăruiesc!/ Mi-ai dăruit o viață pe pământ, un sfânt legământ/ Arată-mi, Doamne, ce pot eu să dăruiesc!/ Nu este har mai mare ca dăruirea/ Nu este har mai mare/ Să cauți această lumină sădită în tine./ Întreabă mereu: ce pot dărui eu?//”
***
Deși poezia îmi ocupă marea parte a timpului (lucrez la al 3-lea volum), aș dori să vă prezint în continuare câteva dintre încercările mele modeste în domeniul eseului și prozei scurte. În primul rand aș vrea sa-l mentionez pe înțeleptul Nicolae Steinhardt, unul dintre scriitorii care m-au inspirat profund. „Dăruind vei dobândi” e mesajul lui primordial care îmi sună ca o rugăciune de îndeplinit.
„Despre lucrurile gratis și dăruire”
De multe ori ne bucurăm de ceea ce e gratis, de lucruri gratuite, de orice primim și nu ne costă nimic. Există atâtea aspecte, însă, voi sublinia cele care sunt naturale prin dăruirea unui om. Voi sublinia cele care îl costa pe om timp, energie, și le dăruiește gratuit, că așa simte el; cel mai frumos lucru de pe pământ, este să dăruiești, inclusiv pe tine; dăruirea este izvorul inimii, împachetată în suflet, dăruită cu un zâmbet.
Există oameni empatici, altruiști care văd mai mult decât ne oferă ochii, văd cu sufletul; aceștia sunt oameni plini de ardoare care se culcă gândindu-se cum să mai facă un bine pe pământ și se trezesc cu același sentiment. Și, deși, acești oameni poate nu dăruiesc flori tăiate, cumpărate, nu oferă ceva material, ca și un cadou învelit într-un ambalaj frumos, dar acești oameni cu duh, poate vă descurcă dintr-o situație grea, în care știu că vă aflați, cu o vorbă bună, cu un zâmbet duios, vă caută și vă vorbesc, cu sclipirile din ochii lor, care denotă bunătate, compasiune, înțelegere; acești oameni sunt tămăduitori doar prin prezența lor; acești oameni vă îndrumă înspre o informație care vă ajută să vă găsiți un serviciu, să vă câștigați o pâine, va îndruma spre o informație utilă care vă ușurează viața, care vă salvează timp, bani. Acești altruiști, hrana sufletului lor, este a dărui ceva, orice, și, mulțumesc oportunităților care le vin în cale, se bucură și se închină lor, că au posibilitatea să facă un lucru bun, fără de care, nu ar putea trăi, pentru ei, aceasta este esența vieții, asta îi ține arzând, trăind. Ca și o vioară extrem de specială, care ajunge să își atingă scopul ei, prima dată sacrificându-se un pom, din care o bucată de lemn a fost tăiată și, apoi, sculptată de mâini meșteșugite, ajunsă în mâinile omului cu talent și duh să o mânuiască, ajunsă în fața concertului, pe scenă. La această adunare, la concert, câte inimi fericite, zdrobite, speriate, alarmate, tensionate, inimi și inimi care duc stări și stări de iubiri de tot soiul, câte inimi va înmuia acea vioară cioplită de mâini meșteșugite, mânuită de un om cu talent și muncă asiduă, ca să își împlinească menirea? Câte inimi vor trepida, se vor înălța la cer, să vină înapoi pe pământ, înmuiate în duh sfânt, să se împlinească simbioza duhului și a muzicii, întâlnire în duh, om, vioară. Și acești oameni, acești altruiști dăruiți, ocupă un loc gratuit în univers, ca toți alții, ocupă un loc care ei înțeleg că e dăruit și nu că li se cuvine, în grădina lui Dumnezeu fără să dea ceva înapoi. Existența lor este închinată dăruirii. Acest om stă în crisalida lui și rabdă și are răbdare să își lase aripile fluturelui să se formeze, pentru a se putea ridica la cer, să se bucure și să se îmbete de albastru măreț, să privească în jos, fericit, ce floare mă așteaptă, ce copil mă așteaptă, ce bătrân mă așteaptă să îi încânt?
Și acest om, acest om există ca și albină! Albina face mierea și nu își ține mierea ei și nu știe cât e de dulce mierea, nu știe ce este mierea pentru muritor, câtă nevoie are de ea; această albină face ceea ce știe ea să facă și să dăruiască. Această albină este slujitoarea florilor, slujitoarea oamenilor, slujitoarea lui Dumnezeu; această albină nu se încoronează, nu se adulează, ea desăvârșește și, la rândul lor, aceste flori, acești oameni, există într-o perfectă îmbrățișare de neînlocuit, pe care această minusculă ființă o dăruiește. Această albină, care ne sperie cu acul ei.
Și acești oameni care dăruiesc, precum albina, desăvârșesc mierea, mierea lumii, fiind pansamentul lumii, îngeri pe pământ. Acești oameni sunt, totuși, oameni, au nevoie de somn, pe care îl sacrifică de multe ori să își dăruiască „mierea”, acești oameni au nevoie de liniște, înțelegere, nu așteaptă nimic în schimb. Nu îi răniți, vă rog, acești oameni sunt sensibili și au și ei un ac nevăzut, care, ca și albina, dacă îl scot, se sacrifică pe ei.
Ne permitem să îi sacrificăm pe acești oameni? Ne permitem să îi pierdem? Ne permitem să le abuzăm încrederea? Ne permitem să luăm totul ca atare, să acceptăm cadourile lor sufletești, timpul lor, doar ei ni le-au dat? Acești oameni, nu așteaptă nimic în schimb, ei sunt cei mai mult călcați în picioare; acești oameni acceptă și asta prin duhul lor înțelept, că „așa trebuie să fie” ca să devină și mai înțelepți, acești oameni gândesc „iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!”. Înțelepți în fața vieții, smeriţi, îl urmează pe Iisus în Grădina Ghetsimani, sorb paharul suferinței până la capăt: „Tată, dacă este cu putință, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuși nu cum voiesc Eu, ci cum voiești Tu”. Și să ne întoarcem la lucrurile gratuite, acceptate cu ușurință. Înainte de a accepta ceva gratuit, gândiți-vă dacă nu cumva pe acel om l-a costat timp, energie, odihnă, sacrificiu și, chiar, dacă vă iubește și vă dă din iubire, poate că taina este să se facă un schimb divin. Și ar trebui să îi dăruiți ceva în schimb, să nu rămână sacul fără fund, albina fără stup, fluture fără floare. Și să nu uităm, mai ales, să ne dăruim și nouă înșine.
*
22 martie 2021
„Duhul umilit, inimă înfrântă şi smerită Dumnezeu nu le va urgisi” (Ps. 50, 19).
În postul mare… nuuuu… în fiecare zi… nu urma cuvintele, urmează fapta. Şi fapta devine iubire, cântec, rugăciune, duh. Dumnezeu ne crează un seism în viaţă dacă trebuie să ne smulgă de unde nu mai înflorim, nu mai creştem. Aşa ne iubeşte Dumnezeu, lăsându-ne să ne luăm lecţiile şi odată ce sunt învăţate ne aşează în alta poieniţa, alte flori de cules, alte lecţii; nu toate lecţiile sind dulci, de iubire, multe sunt triste, amare, dureroase; acestea din urmă ne ridică aproape de cer, de unde simţim izul şi mireasma lui Dumnezeu, de unde albastrul cerului nu este doar o culoare, de unde pacea este câmpul de margarete, zâmbetele lui Dumnezeu când ne supunem voinţei lui. Şi aceste pahare de amărăciune ne sunt trimise prin oamenii care sunt invidioşi, secaţi în suflet, nemulţumiţi, oamenii cu măşti, oamenii care sunt înglodaţi în ei înşişi, în marasmul urii, indiferentei, ignorantei, a tot ceea ce nu este iubire. Invidia este ca şi cariile lemnului care nu se poate apăra; aceşti oameni sunt tulburaţi, sunt nămolul lacului care are nevoie de sedimentare, să poată să îşi arate nufărul zâmbind cerului. Aceşti oameni nu înţeleg că fiecare este unic, fiecare are ceva de dăruit, pentru că Dumnezeu ne-a dat la toţi daruri, dar noi trebuie să le explorăm, să le găsim, să le şlefuim. Oamenii care îşi găsesc darul prin umilinţa lor, neobosita căutare, îngenunchere, căutarea chintesenţei, aceşti oameni îşi desfac panglica darului şi se bucură şi îl dăruiesc lumii, nu şi-l ţin lor, că nu e al lor de ţinut. Nu sunt în competiţie, poate doar cu ei înşişi.
Mă bucur tare că nu se pot îngrădi cerul, oceanele, mările, munţii, să fi ajuns prada dorinţei de stăpânire acestor oameni care vor să îşi ţină doar lor. Aceşti oameni îşi recită rugăciunile cu buze reci, de zăpadă, cu inima sleită, mecanic. Lumânarea din ei este stinsă; şi atunci, în postul mare, când încercam să ne devotăm şi mai mult iubirii, jertfirii, căutam să ne curăţim trupeşte în suflet şi în duh, prin ceea ce gândim, simţim, rostim, facem cu un dorit cuget curat, cu un cuget supus între ciocan şi nicovala, cu un cuget care se poate căli prin „Duhul umilit, inimă înfrântă şi smerită Dumnezeu nu le va urgisi” (Ps. 50, 19), mai vârtos decât zăpada mă voi albi, să ne înfrângem.
Aceşti oameni nu cred că înţeleg comuniunea cu Dumnezeu, comuniunea inimii, care nu constă doar în genunchi obosiţi pe podele reci, nu constă în a intra în câte mai multe biserici, nu în ceea ce mănânci, în noţiuni de post urmate mecanic; toată comuniunea este trăită, de la început până la sfârşit prin a întreţine duhul dumnezeiesc arzând şi dăruind flacăra mai departe; printr-o vorbă bună, intenţie, bucurie, decizia de a vrea să faci şi să dăruieşti, decizia să nu fi tentat, acaparat de poleială, succes, faimă, sclipire, goană lumească, unde Dumnezeu nici nu este prezent. Şi de vei fi căzut, îţi va părea rău şi te vei lupta să te îndrepţi, cu inima umilită.
Opreşte-te şi nu mai invidia, ajută-te că nu te poţi ajuta decât tu, căutându-l pe Dumnezeu în post, în rugăciune, în jertfire. Îngrijeşte cariile lemnului şi vei simţi libertatea. „Spală-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă voi albi.” (Ps. 50, 19) Jertfeşte-te ca să iubeşti.
*
„Poezia mea e mărturie din trăire/ Între cer şi pământ, pe fluturi de aripi se scrie/ Nu este teatru de păpuşi deghizate, abil machiate/ După cortine grele, aşteptând să fie adulate/ Când cortina se ridică, se vor aplaudate/ Păpuşi de cârpe mânate dibaci, cu rimă/ Poezia mea e izvor din mine, pentru cei în adevăr însetaţi.//”
De ce să îmi fie teamă să îmi arăt sufletul când noi “mergem” prin viaţa în trăire cu Dumnezeu? Încotro ne îndreptăm purtând măşti? Măcar de am fi găsit călătoria spre noi înşine. Îi e teamă copacului desfrunzit şi gol în faţa cuiva, îi e teamă de frig? Trăieşte cu teama de secure? Plânge când e arşiţă? E alarmat de furtună?
De ce să îmi fie teamă să îmi arăt sufletul? Eu pentru asta am venit pe pământ, să dansez în viaţă, să umblu desculţă, să mă uit la cerul care mi se dăruieşte cu atâta ardoare, da, ardoare, voi îi simţiţi ardoarea? Voi vă bucuraţi să îmbrăţişaţi soarele, să-i simţiţi căldura?
De ce să îmi fie teamă să parcurg călătoria pentru care am venit? Poate câteodată îmi e teamă, dar nu mă las şi câteodată e nebunie fără de care nu aş fi reuşit mai nimic. Viaţa e un plonjon continuu, viaţa e un lan de grâu, care începe cu un bob, lângă milioane de alte boabe ce stau îngropate în întuneric să devină spicele ce se vor lăsa tăiate de secera ca să îşi atingă menirea…nu mai avem de ales, trebuie să mergem până la capăt, fericirea nu se caută, am aflat; fericirea e bobul de grâu în devenire, îmbrăţişarea cu metamorfoza, te laşi sau te opui?
„Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu.” (Matei 26:26-29) „Via, metamorfoza viei, truda lucrătorului îndoit, soarele, ploaia, glia, până la vinul stors, „căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor.” (Matei 26:28)
*
Unde ești copilărie cu toporaşii tăi…
Ieri a nins, în Toronto. Nu este neobișnuit să ne rânjească iarna printre florile cele îndrăznețe care apar sfidând frigul între răfuielile despărțirii dintre anotimpuri; suntem obișnuiți cu șicanele acestea aici. Mi-a fost teamă de usturoiul plantat din toamnă, de care sunt așa împăcată că a ieșit, să nu piară. Am ieșit la plimbare și îmi era frig; un frig zgribulit până în suflet. Mă acomodasem cu căldura care a adus toporaşii pe lume și în primăvara lui 2021. Am îngenuncheat într-o zi și i-am mirosit, am primit confirmarea care am luat-o doar acum, după 20 de ani în Canada; da, toporaşii au aceași mireasmă ca acasă în România.
Când eram la Lunca Mureșului, în copilărie, aveam primăvara un ritual, o expediție să zic așa. Mergeam la biserica de lemn situată în craterul dealului, de unde această troiță străjuiește cu credincioșie de foarte mulți ani toată lunca. Această biserică cu șindrilă, plouată de atâtea ori de cer, această biserică îmi inspiră atâta mister încă din copilărie, și parcă duhul ei auster mă stânjenea într-un mod de neînțeles. În jurul ei te simțeai ca în brațele pământului, o formaţiune de pământ de parcă eram într-o căldare uriașă, tăiată pe din două. Acolo îmi petreceam ore în șir să strâng toporaşii violeți și albi, eu și altă puzderie de copii. Cei albi ne fascinau mai mult în contrastul culorii și pentru că erau mai puțini. Era ceva de râvnit să ai și toporaşi albi fiind mai greu de găsit, dar nu miroseau pe măsură celor violeți. Toporaşii violeți mai ales, mă fascinau și mă îmbătau cu mirosul lor, gingășia lor, erau încâlciţi în iarbă, frunze, sub formă lor aplecată, umilă, ca un călugăr în rugăciune și totuși cu petalele deschizându-se îndrăzneț, râzând cu gingășia culorii gălbuie din interior ca un soare zâmbitor.
Toporaşii vasali pământului care i-a creat, uitându-se timid spre soarele care i-a îmbrățișat. Și stăteam aplecați, culegând cu venerație acești plăpânzi toporaşi, de care era împresurat dealul, cu o credință topită, cu o râvnă fluidă de iubire, într-o stare magică. Și în secret, câţiva copii știau un loc, deasupra cimitirului unguresc, unde mergeam cu secretul învelit în răbdare, speranță, ascuns în inimă, să găsim tezaurul pâlcului de toporaşi albi, mai rari, care păreau un pic mai dezvoltați și mai ușor de cules în contrast cu ceilalți.
Eram fascinată și această fascinație trăiește cu mine. Fascinația dealului cu toporaşi care străjuiește o biserică veche, și biserica străjuiește tot, și cerul și pământul. Și ne făceam o serie de buchețele fragile, legate măiastru cu specmă, și le lăsăm legate în șir, aninate una după altă, cu un pic de distanță între ele, și când venea finalul acelei emoționante călătorii, ne duceam spre casă, fete mândre, cu ghirlande de toporaşi în jurul gâtului, trofeul iubirii primelor zile ale primăverii timide și totuși și îndrăznețe, care ne fericea cu toporaşi. Într-un an anume, unul dintre copii mi-a arătat cum să găsesc niște rădăcini ascunse a unei plăntuţe, nu îmi amintesc decât că era foarte interesant de depistat, și magic, pentru că era ceva minuscul, de care nu îmi amintesc decât că era foarte dulce, cred că le spunea “baraboi”. Scoteam aceste rădăcini ovale parcă, pline de pământ, aveau gust dulce, gustul iubirii lui Dumnezeu. Luăm aceste rădăcini mici, le ștergeam de sfetar, laibăr, și aia era călătoria dintre pământ și gură, și eram încântată de gustul divin al pământului împrimăvărat, care îl simt și acum, în acest moment, cu nările inundate de toporaşii copilăriei.
*
„Doamna Nuşi”
Doamna Nuşi, doamna de la librărie era o fiinţă distinsă, frumoasă. Eu nu am cunoscut-o, doar o ştiam mergând la librărie să îmi cumpăr ceva. Avea un parfum subtil care se potrivea extraordinar cu fiinţa ei, cum merge soarele cu cerul; ştiam de atunci, de copilă, că ceva era diferit. Arata ca o burgheză şi se purta ca una. Părea decupată dintr-o altă lume, dintr-un alt timp… unul al nobilimii, bibliotecilor, cărţilor. O lume sofisticată, complet diferită de cea în care trăia… o prezenţă undeva într-un salon somptuos, lângă un pian.
Doamna Nuşi era îmbrăcată în negru de obicei, foarte elegant, cred că era văduva la acea etapă; îşi purta părul negru de culoarea corbului într-un coc fin, maiastru aşezat, şi peste care se vedea de abia o plasă fină, menită să îl ţină coafura în echilibru. Avea un aer blajin, dar sobru, era tăcută, austeră şi îmi stârnea la fel de multă admiraţie pe câtă sfială. Cred că îmi cauza intimidare, cu acea atitudine de nepătruns, parcă oarecum voită. De multe ori când intrăm în librărie, dacă nu era ocupată cu alţi clienţi, o vedeam cufundată într-o carte. Intrăm atunci în librărie ca în biserică, aş fi vrut să nici nu ştie că am intrat, să pot să mă uit în voie la ea, mai în amănunt, să îi descifrez elegantă, misterul, dar nu reuşeam; furăm doar atât cât cumpărăm ceva. Câteodată mă duceam mai repede de a se deschide librăria şi o aşteptam ca un câine care se gudura…nu ştiu de ce. Nici acum nu ştiu de ce.
Într-un an anume, cred că intrăm în clasa a V-a, îmi amintesc mai acătării faţă de alţi ani, de pregătirea de a cumpăra caiete, etichete, creioane, pentru noul an şcolar. Era o anumită stare, că parcă plecăm în armată şi trebuia să mă urc pe metereze. Aşa că ne-am luat dragii de părinţi, care erau de obicei frânţi la acea oră a serii, şi de obicei nu ne însoţeau nicăirea pentru că ne lăsau să ne descurcăm singuri, şi uite aşa, în acea seară unică şi semnificativă, am fost împreună; nu o să uit niciodată. În acel an, librăria era situată într-o casă din centrul comunei, la răscrucea străzii principale, uşor în stânga, într-o casă particulară care pesemne că şi-a închiriat „camera de dinainte”, ori „camera din față”, cooperativei de consum a vremurilor, care se ocupă cred de administrarea a ceea ce reprezenta atunci magazin universal/bolta, cofetărie, bufet/făgădău/birt.
În această casă particulară era librăria şi a existat acolo câţiva ani. Exact în faţa casei, erau 2 sau 3 trepte/trepţi pe care urcai să intri. Casa avea o uşă dublă, uriaşă, din fier, peste care străjuia o bară imensă în diagonală ce se împerechea cu un belciug uriaş care îmbia un lacăt pe măsură, ce o dată deschis, permitea deschiderea uşii de fier şi apoi urmă o altă uşă de intrare, normală, şi acea închisă…mă gândesc cum ţinea doamna Nuşi un mănunchi de chei ca de puşcărie, ea doamna suavă ca o lacramioră…şi mă gândesc că era şi o magazie în spate unde ţinea stocul de marfă.
Acolo, odată intraţi, era ca în peştera lui Aladin; o puzderie de lucruri care ne atrăgeau pentru că se vindeau jucării, creioane, ascuţitori, culori, maculatură, cărţi, caiete, tot ce ţinea de rechizite şcolare, acuarelele de 16 lei, cu 16 culori, urmate de acuarelele Tempera cu 25 de lei, care era o trusă mai somptuoasă şi mai de calitate, bloc de desene de două mărimi, cărţi, jucării… În această cameră mă simţeam într-o altă lume. Trona un miros aparte, un parfum ca niciunul, îmbietor, amestecat cu podelele date cu motorină şi parfumul doamnei Nuşi adăuga un farmec aparte, la toate acele lucruri noi, neatinse decât de cine le-a produs ori cine le-a distribuit. Totul trona îmbietor pe rafturi. La tejgheaua de sticlă, unde ne servea distinsa doamna Nuşi, ne propteam şi ne uităm cum îşi apăsă degetele subţiri, elegante, care se potriveau unui pian mai degrabă, în buretele de comerţ din cutia rotundă care există pe tejghele, destinat să poată umezii degetele, ca să răsfire ceea ce trebuia numărat cu atenţie, ca de exemplu coala albastră, să nu treacă două la numărat. Ce era coala aceea albastră de hârtie? Era folosită la orice: acasă la pus pe pereţi, pe rafturi, cred că de protecţie, nu de înfrumuseţare, apoi am folosit-o să facem învelitori de caiete; acolo îţi trebuia măiestrie şi o foarfecă bună de tot, să decupezi, să tai, să îmbraci, coperţi de carte, caiet, pe care apoi tronau distinsele etichete scrise de mână.
În anul acela de care povesteam, apăruseră învelitori de plastic pentru caiete, erau gata făcute, cu loc special a pune exact cartonul de etichetă; aceste învelitori de culoare portocalie sau verde, ne făceau să simţeam de parcă am descoperit America; aveau un model ca şi cum cineva şi-a imprimat amprenta într-un model foarte frumos aliniat şi parcă străluceau un pic la lumină. Am cumpărat cu mare drag de toate, şi mama şi tata au plătit fericiţi fără să ne muştruluiască.
Ultima mea vizită la librărie şi întâlnire cu doamna Nuşi a fost târziu în liceu, când am cumpărat „Cel mai iubit dintre pământeni” de Marin Preda, trei volume cenzurate dealtfel, iar librăria se mutase la blocul nou, modern al comunei. Librăria era mai modernă, şi totuşi fada, golită de farmec, ori poate de misterul copilăriei, iar doamna Nuşi care aparţinuse unei loje de operă, unui vecinătăţi de pian, se stingea şi ea parcă. Eu tot cu limba nedesclestata faţă de dânsa, am zis ceva, dar nu ştiu exact ce, cred că aflasem că are un băiat. Apoi încet m-am îndreptat spre uşă, lăsând-o în urmă, blajină, tăcută, şi apoi m-am îndepărtat pe aripile vieţii…Dar nu am uitat-o pe doamna Nuşi şi nici mirosul acelei prime librării.
***
În fața scrisului mă simt câteodată o prizonieră ce se zbate, cu un căluș la gură, neștiind câte clipe mai are, vrând să ignore durerea torturii ce urmeaza clipelor de schingiuit, și tot ce vrea să spună într-o notă de pian, e cât de mult iubește și câtă alchemie este în iubire. Diamantul nu este doar piatra prețioasă, sclipitoare, ce a zăcut de veacuri în mina; diamantul e viața cu trăirea ei, și în scris, inspirația poate cîteodată valsa cu siguranță, cu pași știuți, cîteodată zbătându-se cu pași nesiguri, încercând să scrie cel mai frumos, chiar dacă a fost și suferință și parcă nu întotdeauna e acolo cuvântul de scris precum este de înaltă trăirea!
Să fie scrisul ca și cântarea păsărilor care nu se îngrijorează de ziua de mâine? Ele cântă pentru că aceasta este natura lor, graiul lor, știind că ramura copacului le aparține, li se dăruiește, este adăpostul lor sub soare. Să fie scrisul un izvor care astâmpără setea sufletului? Să fie scrisul mierea albinei?
Vă las pe dumneavoastră să găsiți răspunsuri, să faceți această incursiune în adâncul sufletelor voastre, cu mult drag de peste mări și țări, și vă urez ca lumina iubirii să vă călăuzască oriunde vă duc pașii.
––––––––––––
Carmen Cristina OLTEAN
Toronto, Canada
30 august 2021
