Într-un torent de viteză, un BMW negru trece pe șoseaua udată de ploaie lăsând o dâră de apă în urma lui. Apa acumulată țâșnește într-o explozie gălăgioasă de sub roțile mașinii. Picături dolofane se rostogolesc dezorientate în aer, apoi cad neputincioase pe asfalt. E o zi caldă din vara anului 2000.

Ana strânge volanul, apăsând ușor pe accelerație. Simte cum vibrația vitezei îi îndepărteză atenția de la tensiunea interioară. Trecuse de Viena. Mai avea cel puțin doisprezece ore de condus până va ajunge în orașul natal, Timișoara. În depărtare, norii par umbre firave ce dansează cu tandrețe pe chipul celest al cerului apoi se topesc în razele calde de soare. Ploaia încetase. Apasă pe frână și oprește mașina la un popas de pe marginea șoselei. Avea nevoie de aer proaspăt și de câteva momente de liniște. Deja trecuseră opt ore de când plecase din Speyer.

Vântul alintă copacii cu coroanele încărcate cu frunze foșnitoare, dezmiardă cu adieri de aer hotarul împodobit cu proaspete tulpini de porumb galben-verzui. Orizontul lasă un surâs cald peste dealurile acoperite cu păduri, cu cărări necunoscute bătucite de copitele animalelor sălbatice, cu miros cald și lemnos de stejari și de mușchi proaspeți de pădure. Ana inspiră adânc din aerul proaspăt. E liniște în jur. Cerul se luminează, se scutură de umbrele norilor. Tânăra simte căldura șuvoaielor de lumină ce-i curg pe trup. Părea înfășurată în serenitate, în adieri de lumină ce îi reconfortă sufletul și îl eliberează de sub greutatea tensiunii.

Apa curge de pe trotuar în pârâiașe subțiri, alunecă de-a lungul străzii, se scurge afară pe pământ. Acolo unde pământul nu are putere să le absoarbă, se strecoară printre fire de iarbă și lasă în urmă un abur cald în locurile unde țărâna e mai fierbinte. Liniștea se amestecă cu intense culori, cu momente înmiresmate de trăiri, cu bătăile lente ale inimii, cu freamătul naturii și mirosul dulce de verdeață. Un claxon de mașină tulbură tăcerea, dar după câteva momente se dizolvă în necunoscut.

Ana încearcă să străbată cu privirile tăcerea orizontului, să pătrundă în tainele timpului, dincolo de necunoscut. Îi e teamă. Îi e teamă să aducă scâncetul amintirilor în liniștea și serenitatea prezentului. Dar trebuie să o facă. Trebuie… Timpul se răsfrânge în fragmente sclipitoare, reînviind fresca vieții cu mozaicuri multicolore de momente, emoții și trăiri. Se pierde din nou în gânduri… „Oare de ce acum?”.

E doar o coincidență să-și regăsească prietenul drag după atâta timp? Oftă întristată… Acel prieten care dispăruse din viața ei fără un cuvânt! Îi e greu să se reîntoarcă în trecut. Se teme de amintiri, de stafia întâmplărilor ce-i săpaseră odată răni adânci în trupul fraged al inimii. Dar trebuie să-l vadă, să afle ce s-a întâmplat, să-şi domolească acel sentiment neîmplinit sau poate neîncheiat care încă se zvârcoleşte pe poteca trecutului. Trebuie să-și ia inima în dinți, să se reîntoarcă în acel loc de unde fugise odată, alungată de neputință și neajutor.

Se scutură de gânduri, intră în mașină și pornește din nou la drum. Scoate din cutie o casetă cu „Mirabela Dauer”. Nu o mai auzise de o veșnicie. Apasă pe butonul de la casetofon: „Ne-ar trebui/ O mie de ani să reclădim/ Ce-am sfărâmat aseară/ Cu despărțirea noastră…/ Și nici atunci nu-i sigur/ C-am mai putea să fim/ Eu creanga ta de aur/ Tu frunza mea albastră…//”.

Un fior de durere îi străbate inima. Nuuuu, nu-și poate permite atâta melancolie. Scoate caseta și o pune din nou în cutie. Alege un post de radio, cu muzică disco. Surâde din nou, în timp ce-și șterge lacrimile de pe față. Timpul devine relativ, iar orele trec cu o repeziciune uimitoare. Mai face un popas după ce trece de granița Ungariei, unde își comandă de la o benzinărie o cafea tare și un sandvici cu șuncă, apoi se pierde din nou în vâltoarea călătoriei. După câteva ore, șoseaua se contopește într-un drum de țară, îngust și prăfuit. Reduce viteza la minim, apoi se oprește, lăsând un grup de rațe să traverseze. Zâmbește. O scenă rară ce trebuie savurată. Rațele înaintează cu pas lent, se leagănă  nepăsătoare. Evident. Sunt pe teritoriul lor, acasă. De ce să se grăbească? În spatele lor, bobocii pufoși și dolofani încearcă să le țină pasul. Dar nu e ușor. Unu boboc maroniu se împiedică de o piatră, cade, măcăne speriat, apoi se ridică pe piciorușele firave și aleargă amețit după grup.

Dar după câteva minute spectacolul se sfârșește. Apasă încet pe accelerație și își continuă drumul. Satele par înșirate unul după altul, ca pe un șirag de mărgele. Unii săteni stau la poartă, uitându-se la mașinile care trec pe stradă. Alții sunt adunați la colț de stradă. Joacă table. Doi copii aleargă după o pisică ce țâșnise dintr-o curte. Ana se amuză. O altă lume, o lume naturală, unde fițele modernismului încă nu-și făcuseră apariția.

Înspre seară, ajunge la frontiera română din Nădlac. Inima îi bate puternic într-un vârtej de emoții. Vocea grănicerului străbate liniştea serii.

– Bună domnișoară. Ai venit acasă?

Ana rămâne pentru câteva clipe tăcută, apoi îi întinde pașaportul zâmbind. Nu-și auzise limba maternă de o veșnicie.

– Da. Doar pentru două zile.

– Ah, câte fete frumoase ne pleacă din țară… comentează grănicerul, bine dispus și dornic de conversație.

Ana ocolește discuția.

– Spor la lucru…

Apoi apasă pe accelerație și își continuă drumul. Trebuia să ajungă în Timișoara până nu se face târziu.

După un timp, trece de Arad, Giarmata și Dumbrăvița și zărește la orizont silueta vechiului ei oraș. Era acolo de o veșnicie, mândru, falnic, cuceritor, adânc înrădăcinat în timp și istorie, cu privirile-i galeșe și reformatoare îndreptate spre Occident… Pe obraz îi alunecă, într-o emoție puternică, o perlă de sudoare ce se topește într-o lacrimă fierbinte. Oftează… Un pâlc de amintiri i se perindă ca un dans de stafii în fața ochilor. Târziu în noapte, se oprește la un hotel și complet epuizată, după optsprezece ore de condus, cade într-un somn adânc.

Cerul își împrăștie lumina seculară peste fața brăzdată de evenimente a legendarului oraș de pe Bega. Zidurile clădirilor prind culoare, viața înmiresmează din nou străzile și liniștea se împrăștie, alungată de ecoul greoi al clopotului de la Catedrală. Locurile sunt binecuvântate de o adiere tandră de vânt, ce bântuie prin parcurile cu mesteacăn, stejari, salcâmi și trandafiri. Boarea de vânt umflă perdeaua albă din camera de hotel. Ana își trage cearceaful peste umeri, își adâncește obrazul în perna albă și strânge în brațe un vis ce tandru încerca să-și ia tălpășița. Un val nou de gânduri proaspete o cheamă să absoarbă din lumina dimineții. Se ridică din pat, se îmbracă, și încearcă să-și adune gândurile împrăștiate. Își alege o rochie albă, simplă dar elegantă, și își aranjează câteva bucle rebele din părul bogat, răsfirat pe umeri. Bea un cappuccino, mănâncă o porție de cereale cu fructe, apoi lasă cheia la recepție… Zâmbește, dezvelindu-și dinții albi ca spuma laptelui.

– O zi frumoasă!

– Mulțumesc, la fel… răspunde în semn de politețe recepționera.

Ana se îndepărtează, în timp ce recepționera murmură printre gânduri: „Ce româncă frumoasă şi elegantă!”.

Piața Victoriei e scăldată în soare. Clădirea Operei pare a fi un tenor, care cântă o nesfârșită melodie, câteodată de iubire, alteori de durere… Un tenor care încă poartă-n piept cicatricea gloanțelor din ’89. Pașii i se poticnesc în trăiri, alunecă în gropi cu emoții adânci, săpate de evenimente trecute. Sufletul îi luptă cu simțuri și imagini copleșitoare, dar după câteva momente se scutură de greutatea lor, se zbate și iese din nou la lumină… Trecuse atâta timp de când nu-și mai văzuse orașul natal. Își aminteşte de versurile Anei Blandiana: „Priviţi până o să vi se atingă privirea de vânt/ Braţele mele ca nişte fulgere vii, jucăuşe –/ Ochii mei n-au cătat niciodată-n pământ,/ Gleznele mele n-au purtat niciodată cătuşe!//”.

Da, nici mâinile ei nu s-au lăsat încătuşate. Privește trecătorii… Unii se plimbă liniștiți pe corso, alții se grăbesc la birou. Pe o terasă cu fler italian o chelnăriță ornamentează mesele cu trandafiri albi și roșii. Restaurante luxoase și buticuri elegante zâmbesc cuceritoare legănându-se în brațele prezentului. Doar vechile palate sunt palide, bântuite de stafii neliniștite ce le umbresc privirea. O doamnă se așează lângă soțul ei pe o bancă. Cu un zâmbet blajin, aruncă fărâmituri de pâine la porumbei. În fața lor, coloana legendarei lupoaice cu Romulus și Remus priveşte mândră înspre cer, amintind trecătorilor de simbolul fraternității cu Roma antică.

Ana închide pentru câteva clipe ochii, pentru a lăsa un pâlc de amintiri să-i lumineze sufletul. În copilărie mergea des cu tatăl ei la cofetăria Violeta. În fiecare an de ziua ei, îi cumpăra de acolo un tort de ciocolată, şi făceau fotografii. Apoi se opreau la galeria de artă, unde tatăl ei își avea sculpturile. Oriunde intra, lumea îl întâmpina cu respect și căldură. Tatăl ei însemnase totul, viața ei, familia ei, locul sfânt unde se odihnea, acolo, în brațele lui, ocrotită în căldura iubirii părintești. Oftează…

Un ecou puternic de clopot o trezește din visare. După câteva momente, se îndreaptă spre Catedrală. Edificiul îi părea acum un înger ce o aştepta cu brațele deschise. Pășește încet pe scările roase de vreme, își face cruce și intră în imensa încăpere. În semiîntuneric, inspiră adânc miresme de aghiasmă și se încălzește în căldura divină. Se moleșește, ochii i se umezesc. Simte cum barajul fortificat în jurul inimii se sparge și durerea i se revarsă pe obraji. Cade în genunchi pe treapta din fața altarului. Cunoştea atât de bine acel loc. În acel loc îi sunt ascunse toate momentele de durere, de disperare, momente cunoscute numai de cei ce-i făcuseră rău… și de Dumnezeu. Se roagă din inimă, ca şi în copilărie, ca şi în trecut, ca şi în timpurile pline de singurătate din timpul liceului.

După o îndelungată tăcere, își șterge lacrimile, își adună puterile și se ridică de pe treapta din fața altarului. Pășește încet spre ieșire unde se oprește să aprindă o lumânare. Se roagă pentru cei plecați, se roagă pentru tatăl ei, pentru liniștea lui în ceruri. Apoi, iese din Catedrală. O nouă lumină îi inundă ființa. Se simte mai ușurată. Un freamăt interior îi amintește că Adrian o aștepta lângă Fântâna cu Pești.

Coboară scările Catedralei și se îndreaptă spre Fântâna cu Pești. Un vânt ușor îi răsfiră gândurile trecutului, le evaporă în efemeritatea momentelor, iar ele dispar, lăsând loc viitoarelor gânduri, goale, avide, să absoarbă noi trăiri și întâmplări. În urma lor rămân doar sentimente, emoții plăpânde ce-și vindecă rănile în fortifianta tăcere, dar și în credința nemărginită în propriile puteri. Ana avea o încredere neclintită în acea putere interioară, care apare atunci când trăirile sunt strivite sub talpa destinului și când totul pare pierdut. Avea încredere în acea forță, care adeseori, în trecut, i-a purtat pe brațe sufletul lovit, l-a tămăduit și l-a înălțat din nou spre binefăcătoarea lumină.

Dar acum, drumul spre Fântâna cu Peşti i se pare nesfârșit. Cu fiecare pas, emoții și amintiri se zbat, se desprind din negura trecutului, țâșnesc la lumina zilei și ii dau târcoale. Scântei de gânduri noi o cuprind, îi aprind simțurile, o privesc întrebătoare, ca și cum ar vrea să afle răspunsuri de mult așteptate. După câteva minute, zărește corpul fântânii arteziene… Dintr-un şuvoi de apă, o mulțime de stropi fini dansează în reflecții de lumină, se răspândesc în aer, apoi se lasă lin pe statuile peștilor din bronz. Lângă fântână, un tânăr cu fața aplecată înspre apă, pare cufundat în gânduri. E înalt, cu o alură atletică, îmbrăcat cu blugi şi o cămașă albă. Ana tresare… „Adrian!”.

Inspiră adânc din aerul proaspăt, se apropie, dar trece o mica veșnicie până când întinde mâna și îl atinge pe umăr, uşor. Tânărul se întoarce. O priveşte pentru câteva momente cu tandrețe, o învăluie într-un zâmbet larg, fermecător.

– Măăăi frumoaso!…

Ana îl priveşte… Cuvintele îi sunt amortizate de trăiri neînțelese. Dar își revine, și după câteva clipe simte o bucurie frenetică. Se ridică încet pe vârful picioarelor, îi atinge cu degetele fața, parcă ar dori să se încredințeze că e real, apoi îl sărută ușor pe obraz.

– Prieten drag!!! Cât de dor mi-a fost de tine…

Adrian o strânge puternic la piept, îi inspiră adânc din parfumul ființei… aceeași notă de iasomie amestecată cu trandafiri… și cu Ana. Simțurile îi sunt amețite, nerostite, neîmplinite, fermecate în cătușele destinului, ca și în adolescență.

Doi porumbei își udă ciocul în apă, apoi pășesc pe marginea rece și lucioasă a Fântânii cu Pești. Porumbeii trăiesc o altă realitate, nicidecum mai ușoară decât cea a oamenilor, dar cu siguranță mai simplă, mai profundă, mai apropiată de sensul natural al vieții. Porumbeii sunt liberi. Dar libertatea nu înseamnă mai puține pericole. Rămân supuși eternelor legi ale naturii, bune sau aspre.

 – Mi-a fost atât de dor de tine…, îi șoptește Ana, lăsând cuvintele calde să-i atingă ușor obrazul.

Adrian se înfioară, o strânge și mai puternic în brațe. Știe că atunci când îi va da drumul, o va pierde din nou. Se uită adânc în ochii ei, unde discerne o maree de trăiri. Sufletul prezentului e învolburat. Dar Ana zâmbește…

Trăirile romantice se schimbă într-o avalanșă de euforie. Adrian o ridică și o rotește în aer, apoi îi lasă trupul delicat să alunece ușor, până când vârfurile sandalelor îi ating din nou pământul. O strânge din nou la piept, iar ea îi simte energia puternică, intensă, caldă, care o învăluie și o face să se simtă protejată, iubită, în siguranță. 

– Hai să mergem La Vaporașul…

Ana surâde.

– Încă, nu ai uitat ..

Pe drum înspre restaurant, rămân bântuiți de gânduri și emoții. Ar vrea să afle răspunsuri la atâtea întrebări, dar în schimb, sunt copleșiți de o tăcere binefăcătoare. Voci mute de trăiri, se zbat în pânza momentelor…

O chelnăriță îi salută la intrare și le arată o masă liberă lângă apă. Terasa e însuflețită cu voci și muzică de jazz. Amândoi trec prin lumina parțial umbrită de crengile copacilor, şi se așează cu o bucurie lăuntrică la masă. Bega șerpuie în tăcere, susură: „totul se schimbă, dar eu rămân…”.

Ana comandă un suc proaspăt de portocale, iar el o bere blondă timișoreană.

 – Mici cu muștar?

Ochii ciocolatii îi surâd. Ana bate din palme entuziasmată.

– Daaaaa… Tânjesc de dorul lor…

Adrian revarsă în jurul lui o cascadă de bucurie. În timp ce gustă din berea rece, spumoasă, îi atinge cu privirile părul castaniu lucios ce-i curge pe umeri și îi acoperă umerii goi. Ea se mișcă ușor, surâde, și își ascunde o buclă răzleață după ureche. Din privirile ei se răsfiră frumuseți de gânduri ce acoperă spațiul dintre ei. Totuși, se abate pentru câteva momente, încearcă să deslușească mesajul unui stol de palpitații gălăgioase ce îi ies din inima rebelă.

În timp ce gustă din micii ce răspândesc aburi de mirodenii și de miros de grătar, amândoi devin copleșiți de amintiri. Cuvintele li se revarsă în valuri de povești adolescentine. Râd, iar sângele le zvâcnește în trup, de bucurie, de amintiri hazlii, de vremuri agățate în cuibarul inimii. În zâmbetele lor se perindă chipuri de prieteni, parcuri cu muzică de jazz, focuri de tabără, discuții nocturne despre Kant și Freud, Casa Studenților încărcată cu dansuri efervescente, și vacanțe cu corturile pe malul Timișului la Șag. Sucul de portocale are un gust aparte, amestecat cu cuvinte, cu nuanțe galbene, portocalii, cu arome exotice, adolescentine. Doar paharul devine un pic sfidător, atingând buzele ei încărcate cu atâtea cuvinte nerostite…

Dar după un timp, pe chipul ei apare o umbră… Zâmbetele se spulberă, vocea i se schimbă, are un ton grav, trist.

– Adrian, te-am așteptat luni întregi. De ce ai plecat? Unde ai dispărut atunci,  în ‘89, după liceu?

Adrian rămâne tăcut. Bătăile inimii devin mai puternice. Fața i se întunecă cu tristețe. Trecuseră zece ani. Zece ani de când se chinuia să uite totul, să evite un răspuns. Zece ani de când trăia cu acel conflict, cu acea bătălia interioară, timp în care cugetase la infinit, dacă are vreo noimă să dea grai adevărului, inevitabil și greu de înțeles. Iar acum, se decide să-l ocolească …

– A trebuit să merg în armată… Nu știam când am să mă întorc…

– Adrian, nu pot să înțeleg… E prea banal…

– Știu că e absurd… Nu vroiam să-ți încurc viața.

Tace din nou. Era un alt adevăr, mai plăcut. În 1989 avea 18 ani, era tânăr și nepriceput în fața trăirilor puternice ce-i tulburaseră mintea.

 – Adrian, pe 16 decembrie am fost toți acolo, în mulțimea din fața Operei… Numai tu lipseai. Tremură din tot corpul, dar continuă…Ne-au înconjurat… Când au început să tragă m-am gândit la tine. Eram disperată. Nu știam unde ești…  am crezut că ți s-a întâmplat ceva…

Adrian se uită la ea cu o tristețe răscolitoare. Cuvintele ei îi sfâșiau inima. Ar fi vrut să strige, să lase durerea afară… „Știu, am fost acolo…Eram soldat…” Dar cuvintele îi rămân mute, agățate în durere. Nu are curajul să le rostească. Erau menite să rămână acolo, în interior, și să-i chinuie sufletul pe vecie.

Ana îi privește fața palidă, suferindă. Nu o mai interesează nimic, nu mai vrea nici un răspuns. Nu, nu poate să-l vadă atât de trist, nu poate să-l vadă chinuit de durere.

 – Adrian, iartă-mă, e ok… Hai să vorbim despre altceva…

Amândoi rămân înfășurați în tăcerea, care din nou are menirea de a fi lecuitoare. Pe frunte i se rostogolesc picături de durere fierbinte, proaspăt ieșite din adâncul ființei. Întinde mâna și îl mângâie cu gingășie pe obraz. Privirea lui e din nou moale, dar încă suferindă. Știa că Ana îi deslușise tainele, îi înțelese cuvintele, chiar și cele nerostite.

 – Adrian, viața nu ne-a fost ușoară. Am fost puși în situații grele, la o vârstă prematură. Dar am trecut peste toate greutățile. Acum suntem liberi. Totul a trecut…

Un vaporaș trece pe Bega cu un zgomot vibrant lăsând apa gălbuie să se izbească de pereții de ciment ai canalului. O femeie cu doi copilași își mișcă grațios mâinile în aer, salută bucuroși oamenii de pe terasa restaurantului. Pe fața lui Adrian apare un zâmbet. Probabil o amintire din copilărie. Întinde mâna în aer, le răspunde la salut. Apoi, își îndreaptă privirea înspre Ana. Întinde mâna și îi dă la o parte o buclă de pe frunte, apoi îi atinge ușor mâna gingașă, o mângâie cu afecțiune. Ea tresaltă ușor, ochii i se umezesc. După câtva momente, pătrunde cu privirea în adâncul ochilor ei. Buzele îi șoptesc cuvinte alese:

– Numai când iubești, știi să înțelegi, știi să ierți…

Ea îi zâmbește, îi confirmă prin tăcere cuvintele, îi spulberă ceața din lumea lui interioară…

Ziua fâlfâie valuri de lumină peste orașul trandafirilor. Glasul clopotului de la Catedrală rezonează cu mândrie, răspândește spiritul divinității peste locurile încă bântuite de stafiile trecutului, peste locurile fremătând în idealuri, succese, neliniști și suferințe.

Orașul își continuă viața pe o planetă brăzdată de frontiere, de râuri înfoiate cu lacrimi, de străzi umplute cu oameni asupriți. Amândoi se plimbă în parcul de lângă Catedrală. E liniște și pace. Înainte să pornească din nou pe drumul îndelungat al străinătății, Ana îl strânge cu ardoare în brațe. Adrian zâmbește, rămâne fortificat de magia gândului că se vor revedea în curând… Lângă ei, pomii de mesteacăn suspină în foșnet de frunze, și lasă în aer o mireasmă de parfum dumnezeiesc…

––––––––-

Reflecțiile autoarei

Povestea bazată pe întâmplări reale exploră în mod natural trăiri, locuri și fapte. CUVINTE NEROSTITE oferă o evadare temporară, într-o lume unde narațiunea oscilează între motiv, cauză și efect. Deși la prima vedere proza descrie o scenă romantică, la un nivel mai profund, narațiunea oglindește stări emoționale, cauzate de trecutul protagonistei, sau trăite din prisma unui tânăr aflat la răscrucea între două fronturi, la Revoluția din decembrie 1989. În timp ce imaginația își cerne magia în cuvinte, spiritul meu oscilează între mărturii și creativitate. În geneza faptelor, nenumărate adevăruri își ascund chipul. Iar eu am încercat, subtil, să le aduc prin această poveste la suprafață.

––––––––––––

Anișoara Laura MUSTEȚIU

3 decembrie 2021

Sydney, Australia

Am și eu momente în care nu prea mai văd totul în nuanțele cele mai colorate și mai pozitive. Sunt om, nu robot! Am impresia de multe ori că ne e frică să recunoaștem că avem slăbiciuni. În cazul meu nu e așa. Eu mereu am afirmat că am clipe în care nu sunt la fel de puternic, că mi-e teamă de pierderea celor dragi și că oricât am încerca să afișăm scutul invincibil, inima ne trădează și deseori scoate la iveală sentimentele noastre profunde. Nu sunt om extrem de sensibil, ba chiar sunt bine ancorat în lumea care trăiesc, dar nici nu evit să-mi dau frâu liber trăirilor atunci când e cazul. V-am mai spus eu – viața e cu de toate, ca un ghiveci de primăvară viu colorat. Important este să găsim ingredientele potrivite nouă și să-i dăm gustul cel mai bun! În felul acesta, involuntar, ea devine mai frumoasă și mai captivantă!

Încrederea este o redută care se câștigă, este acel soi de iubire necondiționată care nu are nevoie de prea multe definiții sau explicații.Mie mi-a fost deseori înșelată încrederea, am fost dezamăgit de oameni și chiar așa, după toate aceste experiențe, nu mă învăț minte și acord șanse celor care au profitat de felul meu de-a fi.

Nu știu dacă-i bine sau nu, dar cred din suflet că fiecare om, până la proba contrarie, merită prezumția de nevinovăție, o sinceritate pe care e bine să o avem față de toți cei de lângă noi. Mai apoi, dacă încrederea aceasta e trădată și se pierde, asta e, face parte probabil din firea umană! Eu am încredere, dincolo de orice, că fiecare poate demonstra că e un om destoinic și poate ține fruntea sus fără a fi nevoit să calce pe sufletul altuia pentru a reuși!

Corectitudinea m-a ajutat mereu să fiu cu un pas înainte și să am succes, chiar dacă sunt un artist independent. Toate premiile pe care le-am adunat, toate satisfacțiile și performanțele, nu au venit pentru că aș fi fost cel mai bun, cel mai deștept, cel mai frumos sau cel mai talentat, ci pentru că sunt un om serios, muncesc, sunt perseverent, îmi văd de treaba mea și dăruiesc artă fără să aștept ceva în schimb. Deși sunt frumoase, eu nu sunt fanul adjectivelor. Și nu dintr-o modestie exagerată, ci pur și simplu pentru că știu cât am muncit ca să ajung unde am ajuns. Iar fiecare atribut care se asociază cu numele meu este rodul unor eforturi, al seriozității și determinării. Iar dacă mă bucur de aprecierea oamenilor este pentru că întotdeauna am fost sincer, am transmis și ei au simțit că nu există bariere între mine și ei. Sunt, poate, “cel mai lipsit de fițe” artist pe care-l cunoașteți!

Nu am un secret și nici un elixir când vine vorba de energie și de forță de muncă! Pur și simplu iubesc ce fac și-atunci nimic nu mai pare greu! Chiar dacă fac drumuri lungi, chiar dacă am un program full și multe proiecte, găsesc timp pentru fiecare și încerc să le fac cât mai bine, nu doar pentru public, ci și pentru sufletul meu! Inspirația vine din viața mea, din emoțiile și sentimentele puternice pe care le am! Dacă nu-ți pui inima pe tavă, în profesia asta, nu ajungi prea departe și nu reușești să faci față, atâția ani, provocărilor! Eu iubesc să găsesc noi resurse și-mi place la nebunie să mă reinventez, să găsesc noi proiecte în care să mă implic, fie că e vorba de muzică, pictură, scris, radio sau televiziune! Cred că fiecare activitate pe care o fac e parte din mine și mai cred că munca ne înnobilează, oricum ar fi!

Mă uit în jur şi parcă din ce în ce mai mult nu mai recunosc ţara în care trăim. Spaime, teamă şi o incertitudine în tot. Am ajuns să ne fie frică să ajungem în spitale, să ne îngrijorăm față de siguranța noastră și nu mai avem o perspectivă pentru viitor. Cred că atunci când oamenii nu mai au o viziune despre ce va fi, când viața le este pusă zi de zi la încercare și neputincioși, asistă la această decădere, societatea este într-o pantă din care greu își va reveni. Mie îmi e drag de România și chiar îmi doresc ca cineva să o revitalizeze și să ne aducă pe fiecare dintre noi pe linia de plutire! Măcar să nu ne mai fie frică pentru viața noastră! România are dreptul să strălucească și are nevoie ca fiii ei să o iubească și să creadă în ea, cu fapte, nu doar cu vorbe! E bine ca uneori să ne oprim un pic din goana de principii, de adevăruri şi să luăm un răgaz. Să dăm voie timpului să se aștearnă, să-și spună cuvântul și apoi să așteptăm la vremuri mai bune.

Am învățat în perioada asta că nu e cazul să-mi mai fac planuri mărețe. Mi-am dat seama că oricât aș încerca eu să pun ceva pe picioare, în orice secundă poate fi spulberat. Astfel că, trăiesc clipa și aștept să văd ce se va întâmpla. În timpul acesta încerc să fac tot felul de lucruri frumoase pentru voi și promit deja melodii noi pentru decembrie.

Ce mare bucurie este că vin sărbătorile, că se apropie decembrie și luna cadourilor și încercăm, măcar puțin, să ne revenim și să uităm pentru câteva săptămâni de toată apăsarea din jur, de probleme și de griji! Spiritul acesta, cel autentic, nu are legătură cu partea comercială, dar chiar și așa, nu strică să ne bucurăm de lumini, de brazi, de colinde și de liniștea pe care sufletul nostru o primește cu atâta căldură! Eu unul sper să am parte de o lună în care muzica mea să ajungă la cât mai multe suflete și să aducă alături de ea, alinare, emoție și fericire!

–––––––––––

Paul SURUGIU-FUEGO

București, 4 decembrie 2021

POEZIA

E scara înaltă

spre Dumnezeu

şi înţelegere,

e mai mult sugestie

decât comunicare.

MUZICA

Muzica –

sunetul abstract –

de-a dreptul

duhul lumii:

cosmosul întreg

într-o fiolă

al cărei conţinut

îl torni în tine

dintr-odată.

Totuşi,

muzica

e mai puţin

decât tăcerea însăşi.

VALOAREA CLIPEI

Ai creat în jurul-ţi

un mit al trecerii

prin necunoscut,

Îmbrăţişare

dai gândului tainic

sub arc de curcubeu,

valoare clipei 

în magia cuvintelor,

în lacrimile dorului

de frumos,

de linişte

şi de bine.

GÂND CURAT

Te-am aşezat

în colţul meu de suflet

privindu-te,

talisman al iubirii ţesute

în fire de depărtare

şi sfinţite cu lacrima dorului.

Te mângâi cu gândul curat,

aducându-mi-te aproape

în fiecare secundă

şi încercând să dezleg

misterul ce te înfăşoară

ca un văl.

Şi, smţindu-te aievea

mă sting

în interiorul fiinţei tale,

ca o picătură de rouă

pe-o petală de trandafir

sub dogoarea razei

ce nu iartă.

Alteori,

zid de nepătruns

se ridică necruţător,

neputându-te scrie

nici măcar cu pana

înmuiată în cerneala trăirilor

celor fără de seamăn.

Aluneci ca o undă de val

spărgându-se de ţărm

şi te prefaci în clipă de dorinţă.

PLOAIA

Timpul

se stricase dintr-o dată.

Ploaia

lovea des şi mărunt,

încăpăţînat şi răutăcios,

căutând pe sub umbrele

şi amintind rarilor călători

care se încumetaseră

la acea oră tîrzie pe stradă

că toamna

îşi are mîngîierile ei.

Dacă îţi trece prin cap

că poţi înfrunta vremea rea

te înşeli amarnic.

Toamna,

ploile

nu sunt deloc grăbite

şi obosesc greu.

RĂZBOIENI-CETATE

Toamna,

când începeau

să ruginească frunzele,

pentru gospodari

nu era semn

de toamnă zgribulită

în răceală de ploaie

deasă şi măruntă,

Pentru ei sosea

primăvara sufletelor,

adusă de roada câmpului

pusă la adăpost

şi de gândul la seri

şi dimineţi târzii

fără graba de a-i prinde

răsăritul soarelui

în lunca Mureșului

sau pe dealul străbătut

și acum

după aproapte două mii de ani

de drumul

de la Apulum

spre Potaisa,

spre Napoca.

LINIȘTI ALBE

Hai să ne dezmierdăm în zi de toamnă

şi printre gene norii să-i privim,

Abandonaţi în braţele visării

pe câte un mal de rai să poposim

Ca să mai deşirăm un pic povestea,

tu să îmi ştergi şuviţele de ploi

Din şirul dimineţilor acestea

ce-şi rotunjesc lumina pentru noi,

Să te aduc cu zâmbetul aproape

îndrăgostită, tu, îndrăgostit

Azi hai să ne lăsăm purtaţi de toate,

de linişti albe până-n asfinţit…

FULGI DE NEA

Primii fulgi de nea…

o încântă de fiecare dată.

Neastâmpăr vechi

al ei şi al atâtor altora

care se pot lăuda

cu zestrea amintirilor;

o încercase pentru prima dată

când făcuse primii paşi,

atunci încercase să prindă

cu mîinile minunea albă scăpată

din încătuşarea noroasă a cerului,

În fiecare an păţea la fel –

doar că acum

se ruşina să mai alerge,

ninsorile celor peste şapezeci de ani

ascunseră în părul ei

până şi ultima şuviţă neagră…

O IARNĂ

Cerul închis zăpadă toarnă, toarnă

Peste oraşul cenuşiu ca plumbul

Şi murdăria o astupă sumbru,

Ce trist e albul care se răstoarnă!

E frig şi nimeni nu este pe dâmbul

Copilăriei în această iarnă,

Nici sănii nu mai sunt, nu e nici larmă,

Pustiul a cuprins oraşul sumbru.

Totul în jur acuma-i îngheţat,

Şi sărăcia îşi arată colţii

Sub cenuşiul greu şi hâd al bolţii

Oameni-s trişti, cu umblet condamnat.

Frumos e doar acolo-n cimitir,

Căci candela mai arde în delir,

Mormintele-s sub plapuma de nea

Şi-aşa e mai profundă liniştea.

–––––––––-

Rodica Elena LUPU

București, 3 decembrie 2021

Astăzi Cititorule, vom păși împreună în templul sufletului unui femei, creionat cu grijă de autoare, pus în situații de viață surprinzătoare, spre a o însoți  pe un drum nesigur, dar și fabulos. Acțiunea începe în 1986, când Chiara devine mamă, urmând s-o nască acasă pe Vanda, personajul nostru principal! Ne obișnuim treptat cu acțiunea care se desfășoară interferând pe diferite planuri (viața ei, a părinților ei, a sorei sale, amintirile lui Andrei cu fratele lui Victor despre bunici, etc.) cu comentariile personajelor, intra sau inter relaționale. Nu o să insist de astă dată asupra firului acțiunii, ci mai mult asupra zbuciumului psihologic, lăuntric, al concepțiilor și modului de a gândi al personajelor, cât și asupra stilului personal de scriere al autoarei.

Încă de la început aceasta ne prezintă cu entuziasm copilăria Vandei, alături de sora ei, cu nume din trei sunete muzicale Mirela, cu glumele lor amuzante, cu insecte și broscuțe în dormitor, apoi la Colegiu sau când punea doar scrisorile ei la poștă. Mirela ajunge avocat, se căsătorește cu Valeriu, profesor de pian, iar  Vanda, medic psihiatru. Au fost crescute de tatăl lor singur, pentru că mama dispăruse așa deodată, pentru a se regăsi spre finalul romanului, într-un rotund al destinului, care trebuia să se închidă. Se intră repede în acțiunea care te acaparează și te face să participi și tu, prin comentariile tale lăuntrice.

De asemenea, cartea este presărată cu descrieri despre locuri interesante, cum ar fi Palatul Parlamentului din București, „un colos al suferinţei. După Pentagon, e cel mai mare din lume. Românii au crezut în ce fac. Şi aşa, o ţară mică, cu oameni mari, inteligenţi şi muncitori, ctitori, artişti, constructori sub un regim comunist au ieşit din dogma roşie şi au înălţat Casa Poporului, a lor, a noastră care, deşi nu participam direct, eram împreună, acasă,  fără soţi şi taţi care sunt eroi ai construirii unui edificiu de mare importanţă, cu suflete chinuite, cu suferinţă prin întuneric şi foame, frig şi umilinţă, dar siguri că va veni o zi în care vom fi stăpâni bunurilor noastre. Aveam lacrimi în ochi” (Cap. II). Și eu am avut lacrimi în ochi, rememorând momentul când, după revoluție, am vizitat cu fiica mea acest monument.

De asemenea ne încântă cu superba poveste de dragoste dintre Beatrice și Dante Alighieri, prezentată de acesta celest, în capodopera Divina Comedie, cât și cu descrierea muzicii sufletului portughez, „FADO” (Cap. VII) sau  vorbele lui Andre Gide: „Cele mai frumoase lucruri sunt cele pe care ți le suflă nebunia și le scrie rațiunea” (Cap. IX). Deși în divorț cu Radu, (aflat într-o relație cu Flavia), cu care avusese multe deziluzii și timp pierdut, îl cunoaște pe Andrei Pruteanu, în barul de vizavi, un loc în care parcă destinul își deschide drumul, acesta fiind conferențiar psiholog, recunoscut pe plan naţional şi internaţional prin lucrările lui de psihologie şi care urma să ţină o conferinţă, nu întâmplător parcă despre „Discernământ” şi  „Capacitatea de exerciţiu”.

Ea recunoaște că ajunge dependentă de Andrei, conștientizează că nu e bine, că acesta a însemnat mai mult un colac de salvare pentru ea după un naufragiu, în care obișnuința o vede ca pe un semn al oricărei povești de dragoste pasională. După scene pline de dragoste, acesta în cele din urmă o părăsește pentru Catarina, o portugheză care îl voia pe Andrei, tată al copilului ei.

Despre dragoste, personajul principal spune: „Voiam să dezlănţui femeia din mine, pe care o înăbuşisem cu toate regulile” … sau „am rămas conectaţi în dorinţă şi dor, dăruire şi căutare”. … „Da, dragostea e o povară a vieții,  făcută din iluzii, vise, speranțe și cereri care nu sunt auzite, pentru că le avem în noi,în mințile noastre, undeva unde chiar noi abia ajungem”sau „Conştientizez şi fac totul precis, hotărăsc pentru mine. Sunt eu stăpână a sentimentelor şi a voinţelor mele” (Cap II). Se vede extaziată, într-un joc combinat între imaginaţie, dorinţă neîmplinită şi compensare.

Pentru majoritatea personajelor, viața se dovedește a fi o junglă, în care aceștia rătăcesc în căutarea unui liman, concluzionând cât de complicată este viața.  Trecutul este şi rămâne pentru totdeauna în ei, ei fiind cei care, odată cu trecerea timpului, îl împing în urma evenimentelor  curente.  În viaţă, toți pierd şi câştigă. Unii se întreabă precum mama Vandei: „Oare, pentru a iubi, avem nevoie de un motiv?” (Cap. VIII) sau personajul principal: „Cred că dacă am avea curaj să facem ce gândim, ne-am putea elibera gândurile, care se duc înaintea noastră într-o direcție pe care noi ar trebui să o urmăm, dar nu avem curaj sau nu ne permit anumite situații” (Cap. XI).

Andrei a înţeles că se joacă cu focul şi că are în mâinile lui cea mai periculoasă jucărie, „femeia”, ea fiind independentă şi dornică să evolueze pe toate planurile vieţii. Ea se consideră cu Andrei precum două sfere, în care el era una din materie, iar ea,  una din univers, duh transparent. O comparație superbă!

În capitolul VI, deja intervin întrebările, dacă a făcut bine sau nu, intervine rațiunea, în căutările lor de bine, de dragoste și dăruire sau „nu e târziu să mai sperăm şi să vrem să construim pe trecutul vieţilor noastre, care până la urmă nu sunt chiar aşa de dezastruoase. Şi apoi să ştii că timpul nu iartă, doar dragostea dă sens la orice”. Vanda recunoaște că s-a luptat cu propria conștiință, lăsându-se pradă emoțiilor. Nedumerită se întrebă: „Oare unde am greșit?”… „nu cred că sunt perfectă în afecțiune. Mă doare tot corpul, dar mai ales sufletul” (Cap. IX).

Vanda știe exact ce vrea. Ea căuta un bărbat pe care să-l poată iubi cu toată ființa ei, pentru totdeauna. Apariția lui Bogdan Badea, pictor, vecin cu ea, un artist care „nu-şi vinde visele,  doar le arată şi altora, ca să vadă că omul are potenţe incomensurabile să se exprime, ca o destăinuire a sufletului, el, care le dăruieşte viaţă, le iubeşte pentru că le-a zămislit aşa cum a vrut, una, într-o zi cu soare, alta, când plouă sau erau nori negri în sufletul şi mintea lui de tânăr”, i se pare un dar divin, uneori neînțeles (Cap VII). O face să se simtă într-o situație complicată „plină sus de Andrei şi jos de Bogdan”, motiv pentru care aceasta se întreabă: „De ce nu reușesc să fac o distincție clară între „dorință”, unde corpul e cel care ne cheamă  și „rațiune”, unde mintea ar trebui să hotărască? ” (Cap. VIII). „Nu găsesc forța cu care ar trebui să am mai multă „rațiune” să mă lupt cu „dorința” (Cap, IX).

Revederea cu Chiara mama ei, o „prizonieră a trecutului și victima prezentului”, în  Capitolul VIII, este emoționantă, în brațele ei simțindu-se precum „în braţele ei ca Maica Domnului pe Isus”, revăzându-și împreună viața, în cele din urma aceasta decedând în casa Vandei. Comunicarea cu Dumnezeu este una directă: „te rog, Bunule și Dragule Tată al universului,  fă-ți timp și milă pentru mine, te rog în genunchi!” (Cap XI). Ea recunoaște: „Nu am niciun resentiment. Sunt învingătoare. Dumnezeu m-a întărit, luminat și ajutat. Ce simplu e să cauți într-o rugăciune calea rezolvării multor probleme. Totul e să cauți, să crezi și să vezi că niște cuvinte simple, pe care de multe ori le spunem mecanic, sunt atât de profunde și dătătoare de viață și speranțe” (Cap. IX). În același capitol, ea conchide: „Noi nu putem să schimbăm lumea, doar să ne căutăm”… sau  că „dragostea nu piere niciodată, stă la baza unei relaţii, alături de credinţă şi nădejdea în Dumnezeu”… „Deci trebuie să fiu atentă să văd ce pot să fac cu cele trei daruri de la Dumnezeu. Iar sau din nou. O iau de la capăt. Deci, darurile lui sunt „rațiune, Inimă și voință liberă” (Cap. IX).

Apoi apariția lui Ramiro, inginer de drumuri și poduri, a căror destine se întâlnesc spre finalul cărții, ne oferă clipe de romantism la Lisabona, pentru ca apoi, aceasta să fie  accidentat și cu care  în cărucior, cei trei, (împreună cu mama lui) se întorc în România.

Iată cum destinul îi oferă Vandei probe de rezistență, în viața în nimic nu este gratis și ușor. Radu, apoi Andrei, care a plecat cum a venit, după Catarina, Bogdan, care ca orice artist se căsătorește cu muza lui, o fostă colegă de facultate, i-au dat o probă de rezistență despre cum trebuie să fie partea interioară valorizată, cererea în căsătorie a lui Marco în Italia, apoi Ramiro în Lisabona.

Lecții de viață, din care trebuie să înveți de unul singur, dar care trebuie jucate cinstit. Experiențe de viață într-o luptă uneori ascunsă, alteori deschisă, în care bătălia se dă între dorință și rațiune, neînțelegând hățișurile pe care destinul ți le aruncă în față, fără puterea de a discerne calea care să-ți aducă liniștea și fericirea căutată. Echilibrul cel mai greu de realizat, e cel dintre minte și inimă. Doar dacă mintea tace, poți auzi inima. Prin ea, divinul care te locuiește, vorbește și te face să găsești calea și lumina. Trăind sub binecuvântarea iubirii, a luptei pentru armonie și echilibrul relaţional, gândul tandru şi recunoscător al autoarei ne însoțește pe tot parcursul cărții.  Dar toate se desfășoară în raport cu divinitatea, cu jocul și înțelepciunea lui Dumnezeu. O luptă pe care o trăim fiecare din noi, până învățăm că mai întâi trebuie să ne iubim pe noi, apoi pe ceilalți, că trăinicia unei relații e atunci când doi oameni întregi își alătură destinul în numele lui Dumnezeu. O construcție epică impunătoare, în care psihologicul se împletește cu realitatea în care înoți, în care descoperi că lecțiile pe care le învățăm doar trăindu-le.

Autoarea construiește personaje puternice, cu moduri de gândire diferite și fapte argumentate, care se întâlnesc în situații scenice atent pregătite, care surprind și care te țin prins în acțiune, până la finalul romanului. O scriere confesivă, una a așteptării populate cu doruri, cu nostalgii și vise, cu ceea ce ar fi trebuit să se întâmple.

Întregul roman este o lungă confesiune, cu elemente referențiale, despre o viață obișnuită și doar lăuntric bogată. Dar pentru a o înțelege, îți trebuie și ție o capacitate de asimilare și dorință de receptare, în care lumina, iubirea, armonia, înțelegerea și îngăduința, sunt toate daruri ale Creatorului.

Vă propun să ieşim în întâmpinarea romanului în acelaşi mod în care el ni se oferă, cu o vitalitate mereu nouă, incitantă și captivantă, într-un spaţiu în care întrebările se desfăşoară în voie și până la urmă, chiar noi ne întrebăm de ce ar fi necesar să ne aflăm cu toţii în lumina raţiunii, în loc să rămânem în limitele de neatins ale misterului din noi.

Mulțumim autoarei MARA POPESCU-VASILCA pentru acest dar de suflet, asigurând-o că îi așteptăm cu interes următoarele apariții editoriale.

–––––––––

Prof. Aurelia RÎNJEA

Membru al World Poets Association Romania 

Ploiești, 30 noiembrie 2021

„Artur Silvestri era un artist al slovei româneşti. El scria pentru o veşnicie fiecare text.”

(Pr. Al. Stănciulescu-Bârda)

Ochii, inima, sufletul, gura, mâinile Omului valah frumos caută, privesc, surâd, cântăresc, întâmpină, grăiesc, cuprind, îmbrăţişează şi împărtăşesc celor iubitori de frumos, binele, libertatea, adevărul, demnitatea, omenia, ca suiş sublim şi serafic.    Cugetarea Omului frumos valah, creştin-ortodox este o simfonie a armoniei naţionalist-universale ce înnobilează continuu atât generaţia sa cât şi posteritatea.    Chemarea Românului Artur Gabriel Silvestri pentru alegerea devenirii – Măsura Valahului Mare, l-a desprins din tumultul cascadei imanente, al anarhiei social-materialiste pentru a-l pregăti mistic întru vocaţia de sacerdot spiritual, pogorând astfel pe tărâmul meditaţiei sofianice a viitorului, dar călătorind între trecut şi prezent.    Românul frumos, devine faimos, de legendă printr-o conştiinţă creştină, un caracter integru, un suflet strălucitor din demnitatea căruia se aprind toate manifestările lui dinlăuntru şi din afară, imprimându-i-se astfel pecetea originalităţii sale primordiale.

După modelul Marelui Profet-Strămoş Zamolxe, Artur Gabriel Silvestri s-a retras în subterana ascezei spirituale pentru a se întrupa lăuntric, devenind sacerdot al cunoaşterii, al înţelepciunii, al scrisului de mare fineţe. Şi-a chemat şi ales ucenici, „i-a învăţat, i-a îndrumat, i-a trimis la lucrare vizibilă, i-a verificat şi i-a pus pe picioarele lor, totul după un stil creştin real (adică ortodox, G.C.N), venind dinspre Biserica slujitoare, în sensul de Ekklesia – adunarea celor de afară, smulşi din lume – pentru a face o lucrare în viaţa spirituală a CETĂŢII.” (Constantin Stancu, PSEUDO-IMOBILIARIA „Afacerile” lui Dumnezeu cu omul. Şapte eseuri despre Artur Silvestri prefaţate de Constantin Dumitru şi A.I. Brumaru, Intermundus, 2005) Este adevărat că dintre toţi cei chemaţi, dar puţini aleşi, unul a urmat precum Iuda vânzarea „pe treizeci de arginţi”, iar alţii, uitarea sau lepădarea asemeni lui Petru.

Valahul frumos – Artur Gabriel Silvestri chemat şi ales de Dumnezeu pentru Neamul său capătă harisma serafică a vederii cu inima, alegând astfel Modelele mari – Arhetipuri divine din Pantheonul sacru al STRĂMOŞILOR NEMURITORI. Purtându-şi cu har şi demnitate de Erou-Martir-Mărturisitor CRUCEA sinelui întru CRUCEA lui HRISTOS şi cea a Naţiei s-a asumat IDENTITĂŢII spirituale de Neam.

Cel ce îşi poartă cu nobleţe Crucea vocaţiei nu rămâne la răscrucile vremii!

Misiunea lui creştină capătă sensul ortodox, fundamental, esenţial, eliberator.

Asumarea identităţii însumează o dublă esenţă, istorică şi transcedentală.

Sensul vieţii istorice a creştinului ortodox mărturisitor, dacoromân, îl întrupează spiritual în esenţa identităţii, devenirii şi dăinuirii întru transcendent. Misiunea profetică a Filosofului culturii Artur Gabriel Silvestri, îl ţine într-o permanentă stare de veghe şi de trâmbiţă la hotarele PATRIEI, a ROMÂNIEI Tainice.

În lucrarea „Apologia hazardului”, Artur Gabriel Silvestri supune societatea unei analize certe, severe printr-o metodă ce surprinde fenomenul de tensiune prin două direcţii – „una fiind prezenţa celor de la putere care intervin în economie după modelul popoarelor migratoare – model al rupturii şi al căderii în ruină, fără continuitate iar fenomenul imobiliar scapă controlului specialiştilor şi asta naşte hazardul… Altă tensiune este lipsa de respect a societăţii, în general, faţă de valorile proprii individuale. Furtul şi parazitismul intelectual, care naşte <<specialişti>>”.

Neamul nostru ancestral – GRÂUL GRĂITOR semănat de LOGOS este o PÂINE binecuvântată de Dumnezeu spre cuminecarea tuturor Fiilor lui, dar şi ai altor naţii.

GRÂUL GRĂITOR  dă VIZIUNEA UNUI NEAM, A UNEI NAŢII, A UNUI POPOR!

„Fără viziune, un popor piere din istorie.”

(Artur Gabriel Silvestri)

Preoţii, monahii şi sacerdoţii mireni – filosofii, scriitorii, poeţii dacoromâni – Corifeii Culturii ortodoxe – Mlădiţele CUVÂNTULUI dumnezeesc, trebuie să urzească pururea cuvintele lor cu mireasma florilor de câmp, să le brodeze ca pe o Liturghie a scrisului sacru, întrupând astfel sfinţenia scrisului, pentru a se pârgui astfel Grâul grăitor, căci altfel nu înfrăţeşte şi seacă, nemaiajungând Pâine – Cuminecare. „Grâul – abia pârguit – se instalase negânditor peste urmele rămase doar în memorie.” (Artur Silvestri, România în anul 2010, Ed. „Carphatia Press”, 2003)

Filosoful culturii Artur Gabriel Silvestri, alături de toţi marii Profeţi ai spiritului ortodox român s-a întrupat într-o metafizică a DORULUI, a identităţii TRADIŢIEI, a DEMNITĂŢII, a ADEVĂRULUI, a FRUMOSULUI mistic în arta creativă căutând, scormonind, moşind socratic, ucenici spre a-i călăuzi după marile modele spirituale pentru a deveni Pietre de temelie şi Stâlpi de dăinuire întru ROMÂNIA TAINICĂ.

Mântuitorul nostru IISUS HRISTOS alege din Pantheonul spiritual al DACIEI Mari – GRĂDINA Preacuratei Crăiese MARIA – VLAHERNA – CARPATINA, NUME, cărora le hărăzeşte dincolo de soarta istorică un DESTIN pretranscedental, al înfăptuirii, al împlinirii, al desăvârşirii sinelui lor întru sinele Neamului, ca dăinuire pururea.

Persoanele acestor NUME, alese din Calendarul ursitoarelor, devin una cu Opera lor, sălăşluind întru FRUMOS pentru a se răsfrânge sublim ca MESAJ, ca EMOŢIE, ca VIBRAŢIE, ca VIZIUNE, ca HAR, ca RUGĂ, ca DOR, ca DAR, ca IUBIRE!

ROMÂNIA TAINICĂ ESTE O MARE FAMILIE ARISTOCRATĂ A SPIRITULUI ORTODOX!

Paralel cu această grandioasă misiunea de a descoperi, iniţia şi forma o GENERAŢIE de scriitori creştini, a smuls din arhive, manuscrise îngălbenite de vreme sau din braţele uitării, memorii peste care s-a aşezat pulberea nepăsării, precum scriitorul proto-român Martin de Bracara (sec. VI d. Hr.) ori Paul de Lahovary.

Pe cel din urmă l-a numit în documentarul său din 2005, „Ultimul Bizantin.”

Paul Lahovary (30.07.1909 – 11.05.2001) s-a născut într-o veche familie aristocrată, armână, cu rădăcinile pe insula grecească Naxos, înrudit printre alţii şi cu prinţesa scriitoare Marta Bibescu.  Alesele sale studii universitare în Drept, Istoria Artei şi Litere, precum şi cultul naţional l-au format un remarcabil scriitor privind genurile de roman, nuvelă, poezie, istorie, eseu, Note de călătorii, traducător în franceză, în mod expres al lui Eminescu.

   Pe lângă vocaţia literară, a înnobilat şi misiunea didactică la catedra de franceză,   ajungând un diplomat de carieră, ataşat de presă în Suedia, unde s-a stabilit după anul 1948, fiind şi un pasionat al călătoriilor pe diferite meleaguri străine Egipt, Franţa, Grecia, Italia, Ţările Scandinave.

   A fost căsătorit cu distinsa suedeză Ulla Mariana Engberg cu care a avut patru copii: Olenka, Andre, Catrine şi Dominique.

   Operele care l-au făcut nemuritor au fost „Mesure d’une ombre”, „Vântoasele”, „Casa Terekov”, „Piano Nobile”, „Crai Nou”, „Doamna Colet. Amanta bărbaţilor de geniu”, „În Umbra Marelui Flaubert” , „Caleidoscop suedez” ş.a.

   A primit Ordinul Coroanei României în anul 1937 şi premiul „Romulus Cioflec” pentru cel mai bun roman al anului 1947, „Crai Nou”.

   „Piano Nobile” a fost prima întâlnire a lui Artur Gabriel Silvestri cu Paul Lahovary, într-un Anticariat din Bucureşti, într-o călduroasă zi de vară. „Tot ceea ce îmi amintesc, mărturiseşte filosoful socratic, este secvenţă întretăiată, de fapt un şir întrerupt de fulguraţii ale văzului interior care întoarce numai aparent timpul înapoi, într-un azi care trece şi el, clipă de clipă, dintr-un ieri de neatins.” (Artur Silvestri, Paul Lahovary –  „Ultimul Bizantin.” Carpathia Press-2005)

   „Vântoasele” – ielele – făpturile aerului în romanul bizantinului împletesc drama desrădăcinării cu tabloul vieţii rurale zugrăvit într-o cromatică a tradiţiei, a miturilor, a superstiţiilor, chiar a eresurilor, reliefând prospeţimea unei rusticităţi primitive.

   „Măsura unei umbre”, eu aş fi numit titlul lucrăii Măsura unei lumini, fiindcă nici Meşterul Manole şi mai cu seamă marele Domnitor Vlad Ţepeş, protagoniştii  romanului său n-au fost niciodată umbre.

   Paul Lahovary l-a făcut contemporan pe meşterul argeşean cu marele Voievod din stirpea boierilor olteni, a cărui faimă legendară s-a întins cu strălucire până astăzi, dincolo de eforturile tenebroase ale industriei detractoare, profanatoare „draculiene”.

   Abraham/ Bram Stoker (1847-1912), vrăjmaşul lui Hristos şi al Bisericii sale, scriitor irlandez iniţiat în vampirism şi în pseudo-ştiinţele oculte, specifice rasei sale, semite, ajutat de legatul papal Nicolae de Modrussa, de Povestirile germane despre Vlad Ţepeş Dracula, apărute în formă orală şi tipărite pe cheltuiala patriciatului săsesc, când tiparul abia inventat se afla în mâinile sale, de cronicarul Thomas Ebendorfer, de poemul lui Mihail Beheim, de jurnalul imaginar al lui Jonathan Harker, de Joseph von Hammer-Pourgstall, Leopold Ranke, Cesar Cantu, ori I. Bogdan, conturându-şi o imagine vampirică, în ficţiunea sa, substituind personajul Dracula, conte secui cu marele Domn al Ţării româneşti Vlad Ţepeş, „prin prisma răuvoitorilor autori saşi, asupra Voievodului valah.” (Radu Ştefan Ciobanu, Pe urmele lui Vlad Ţepeş, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1979, p. 245-247, 269, 273)

   Abraham/ Bram Stoker a amestecat cele două elemente reale Dracula şi Transilvania în cazanul fanteziei sale maladive, cu mătrăgună şi cucută prelinse din născocirile saşilor şi maghiarilor pentru a-şi scoate personajul vampiric, stigmatizând astfel pe Voievodul valah şi defăimând o Naţiune binecuvântată de Dumnezeu, care prin jerta Conducătorilor ei a salvat Occidentul de la transformarea lui în paşalâc.

 Faptul că istoricii, ierarhii B.O.R., filosofii, academicienii, scriitorii, cu mici excepţii au tăcut ori s-au amuzat de halucinaţia lui Stoker, i-a permis acestuia să-şi infecteze cu virusul ucigaş de conştiinţe, cititorii dependeţi de drogul senzaţiilor tari.

Este revoltător acest fapt murdar!

Este înfiorător acest stigmat!

Este abominabilă această fără-de-lege!

Vlad Ţepeş era fiul Voievodului Vlad Basarab, fiul natural al Marelui Domn Mircea cel Bătrân, gratulat de unele nu dintre cele mai corecte cronici ale vremii Vlad Dracul, aşa cum fiul său Vlad, care trebuia să fie cunoscut ca Vlad al II-lea Basarab, a căpătat porecla de Ţepeş, de la măsura cu care şi-a înălţat turcii şi răufăcătorii.

Se cuvine aşadar, să clarificăm lucrurile. Să le punem în în jilţul lor voievodal, regal.

Vlad Basarab – Vlad Dracula (1437-1442/ 1444-1447) făcea parte din gruparea boierilor Drăguleşti, urmaşii lui Drag, rivala ramurei Dăneştilor, urmaşii lui Dan. Lupta pentru ocuparea tronului voievodal dintre cele două ramuri boiereşti, deşi adevărata lor nobleţe era cea românească ori dacoromână, blazonul heraldic, era pe viaţă şi pe moarte, aşa cum arăta şirul domnilor aleşi sau mormintele pretendenţilor răpuşi.

Această încleştare dramatică le-a stârpit chipurile de Icoană întru Hristos, aşa cum au fost creaţi genetic, ontologic, în schimonoseli diabolice, drăceşti. Astfel că geniul poporului valah peste care des se pogoară harul lui Dumnezeu a numit ramura Drăguleştilor, ca pe o grupare a Drăculeştilor.  

Prinţul Vlad Basarab a fost investit în rangul de cavaler al Ordinului Dragonului, la 8 Februarie 1431, în catedrala din Nurnberg, ordin înfiinţat de împăratul Sigismund de Luxemburg în anul 1408, în vederea instituirii unei cruciade împotriva otomanilor. Din Ordinul Dragonului mai făceau parte la vremea aceea, regele Poloniei, Vladislav Jagello, marele duce al Lituaniei, Vitovd, regele Aragonului şi Neapolului, Alfons al V-lea şi despotul sârb Ştefan Lazarevici.

Ordinul era reprezentat printr-un medalion de aur pe care era gravat un dragon verde încolăcit în cerc, iar deasupra se înălţa o cruce cu inscripţia pe latura verticală: <<O, quam misericors est Deus!>> – „O, cît de milostiv este Dumnezeu!”, iar pe latura orizontală: <<Pius et Justus!>> – „Fii Credincios şi Drept!”

Faptul că Dragonul era precedat de CRUCE, arată biruinţa Ei asupra balaurului.

Dragonul este fiinţă ancestrală Păzitorul Pomului Vieţii – Cunoaşterii Binelui şi răului în Paradis, devenit sub ispita lui Lucifer, Ispititorul care a cauzat căderea primului Om prin liberul său arbitru. Simbolul Dragonului a fost preluat apoi de mitologiile orientale, răsăritene sau occidentale. În Occident păzeşte Lâna de Aur şi Grădina Hesperidelor (fructe ce conţin uleiuri eterice), în Orient păzeşte comorile de aur, argint sau perle, iar în răsărit în Dacia este Şarpele casei, păzitorul ei. Dragonul a ajuns şi simbol monarhic, îndeplinind funcţia regală şi ritmurile vieţii.

IISUS HRISTOS îl asociază ca iudă a lui Lucifer, simbol al răului, învins de EL pe Crucea de pe Golgota, de Arhanghelul Mihail, de Sfântul trac Mare Mucenic Gheorghe şi de toţi Îngerii, Sfinţii, Martirii, Mărturisitorii Lui cereşti şi pământeşti.

Din nou geniul popular valah a asociat prin înţelepciunea sa dragonul cu dracul. Aşadar, Vlad Basarab, Cavaler al Ordinului Dragonului, purtătorul acelui insemn a devenit Vlad Dracul, iar Vlad al II-lea Basarab, ajungând Voievod a folosit ca măsură de pedeapsă pentru păgânii turci ce ne răpeau şi profanau copiii, ţeapa, ca pe o ispită pentru poftele lor spurcate, supranumit de cronicile pro/ contra Ţepeş.

Voievodul Vlad Ţepeş a strălucit prin dreptate, curaj, strategie şi o vitejie ieşită din comun, egalat mai târziu de Mihai Viteazul, fiind una dintre cele mai proeminente figuri istorice, asemuit în epocă ca şi Domnul Unirii, cu marele Alexandru Macedon. Mult mai demn decât amploiaţii cronicilor veninoase saşi şi maghiari a fost cronicarul Mehmet Mustafa Ali, care a consemnat victoria de răsunet a Voievodului Vlad asupra cuceritorului Constantinopolului Mahomed al II-lea, stârnind admiraţia marelui sultan şi subliniind imperios „aportul lui Ţepeş la apărarea popoarelor din centrul Europei, care au fost salvate de cotropirea imediată a otomanilor.” (Istoria turcilor, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1975)

Legat de admiraţia sultanului faţă de Vlad Ţepeş, istoricul Xenopol remarca: „Turcul admiră în Vlad însuşirea de a se face temut şi ascultat de supuşii săi, idealul ocîrmuirii otomane.” (A.D. Xenopol, Istoria românilor, vol.II, Iaşi, 1889, p. 293) Despre acest Voievod pe care Nicolae Iorga îl numea „cumplit de viteaz”, au scris corect Grigore Nandriş, Raymond T. McNally, Radu Florescu, Gianfranco Giraudo, clericul Antonio Verancsics, Mihail Bocignoli, Mihail Dukas, Laonic Chalcocondil, N. Stoicescu, Ştefan Andreescu, Corneliu Leu, Ion Stăvăruş, Filippo Buonaccorsi Callimachus, Jean Louis Carra, Ion Budai-Deleanu, Gheorghe Şincai, Aaron Florian, August Treboniu Laurian, Nicolae Bălcescu, I.H. Rădulescu, B.P. Haşdeu, Gr. Tocilescu, N. Ionescu, A.D. Xenopol, Gh. Ghibănescu, Ştefan Ştefănescu, Ilie Minea, C.C. Giurescu, Marin Sorescu, Doru Năstase, Dan Lucinescu ş.a.

Pe acestă linie în concordanţă cu Adevărul şi realitatea faptelor istorice şi-a conturat lucrarea ca o Icoană, despre Vlad Ţepeş, „Ultimul Bizantin” – Paul Lahovary. „Mesure d’une ombre” a fost privită de Paul del Perugia ca, „ o capodoperă de istorie sacră”, de Jean-Francois Charpal, „o carte care nu v-a îmbătrâni”, de Virgil Cândea, „Un roman cu o sobrietete de cronică”, iar de Artur Silvestri, „o restituţie excepţională, documentată istoriceşte şi fără nici măcar o singură intenţie de a scoate senzaţii tari din figura unui personaj istoric cu merite ce nu se discută.” În orice act creativ, formativ, didactic ori pedagogic, sacerdotul spiritual Artur Gabriel Silvestri s-a impus magistral lăsând posterităţii o adevărată desfătare!

Din păcate a mai trecut un an fără maestru Artur Gabriel Silvestri! Acolo, în lumea drepților, s-a reunit în acest an și cu buna noastră prietenă Mariana Gurza, cu care purtam mereu la sfârșit de noiembrie o lungă discuție despre cel care ne lipsea atât de mult!

Un gând pios și mult dor ne-a rămas aici, în suflet, pentru cei care cu siguranță trăiesc încă în  ROMÂNIA TAINICĂ !

–––––––––––––––-

Gheorghe Constantin NISTOROIU

Brusturi, Neamț

29 Noiembrie 2021

+ Ajunul Sf. Apostol Andrei şi Sf. Ierarh Andrei Şaguna

FII DAR ROMÂN, ADEVĂRAT

Doar dacă simți că-n vene-ți curge

Bătrâna DUNĂRE ce plânge,

Și-un MUREȘ lin, însângerat,

De dealul OARBEI blestemat,

Și CRIȘURI, ce împreunat

Cu TÂRNAVELE lenevite

Cuprind CÂMPII ce-s înflorite,

Și-o TISĂ lină și un NISTRU

Ce la vecini se varsă-n ISTRU,

Și-n brațe-ți dă tării, CARPAȚII,

Și-n suflet CODRII ce ți-s frații,

Și CÂMPURI large, roditoare,

Și DEALURI care râd în soare,

Și-o GLIE ce-i de pus pe pâine

Ce ieri și azi și răspoimâine

Ne-o tot hrăni flămânda gură

Și ne-o-aminti de cei ce vrură

De-atâtea ori să ne-nnrobească

Pe VATRA NOSTRĂ STRĂMOȘEASCĂ,

Vei fi ROMÂN  ADEVĂRAT,

Și-n fața sorții, NE-NFRICAT

Vei fi scoborâtor  la RÂND,

Din cei ce-n SUFLETE și GÂND,

Au fost uniți în fața sorții,

aici să stăm în VECI,  CU TOȚII.

De încă ții LIMBA  STRĂBUNĂ

Să-ți fie vorbă, caldă, bună,

Și DATINI vechi și SĂRBĂTORI,

Și OBICEIURI care vor

Ne aibă strâși, îngemănați

De toți ai noștri ce-s plecați

Spre cer cu ZEI și DUMNEZEI,

În veci de veci vom fi cu ei

COLUMNE cu nemuritori,

Ce nimănui n-or fi DATORI.

Și de-om trăi în ăst lumesc

CREȘTINI sub umbră de ceresc,

Și-om fi ca frații-n veci UNIȚI,

Vom fi mereu NEBIRUIȚI,

Iar când vor fi pe-aici nevoi,

Din noi s-or naște mari eroi,

Că suntem neam, ce în ceresc

Avem SĂLAȘ dumnezeiesc,

Cum spusu-ne-au de-atâtea ori

Străbunini mei, NEMURITORI.

Fiți dar ROMÂNI  ADEVĂRAȚI

În GÂND și-n CUGET, ca  buni FRAȚI,

Cereți IERTĂRI de-aveți păcate

Și-așa să-mi mergeți mai departe

CURAȚI, de-apururea UNIȚI,

Și-atunci veți fi, NEBIRUIȚI.

VISARE DULCE-NLĂCRIMATĂ

În nopți de toamnă îmbrumată,

Când înfioară cu răcoare

Un vânt subțire cu-a lui boare

Venit din ceea depărtare,

Te văd în vis, ca altădată

Pe tine, muguraș de fată,

Cu părul ca și mura coaptă,

Cu ochii ca albastrul mării,

Cum vii, pe umedul cărării

La ruga mea, cea-ndurerată.

Eu, însetat de-a ta iubire

Îți simt dorința din privire,

Ca într-o strânsă-mbrățișare

Să-nfiorăm c-o sărutare

Păcatul dulce, cela care

L-om face de acum nainte,

Și ține-l-om apoi aminte,

În țandără de gând, cuminte,

Ne fie-n suflet, alinare.

Ce-o fi apoi, mai nimeni știe,

Va fi o dulce tăinuire,

Ținută veșnic ferecată

În gând și inimă, ce-odată

Va fi avere nestemată,

Un vis, o geană-nălcrimată

La clipa vremii ce ne-a dat,

Simțitul cel adevărat,

Ce naște dulcele păcat.

Târzie-i toamnă, tu nu vii

Să-nvie vechile iubiri

Din vremi ce fost-au împliniri.

Acum, te-asunzi în amintiri,

Și de acolo, când și când

Îmi tulburi nopțile la rând

Cu vise  ce au fost odată

Trăire vie-adevărată,

În Raiul dulce-al tinereții,

Când am trăit clipita vieții

Ce ne-nălța din ăst lumesc,

În învrăjitul cel ceresc.

 Când mâine ziuă se va face,

Vraja visării s-o desface,

Și-n dimineața îmbrumată

Dori-voi noaptea așteptată,

Ca să-mi mai fii, ca și-altădată,

Visarea dulce-nlăcrimată.

––––––––––

Mircea Dorin ISTRATE

1 Decembrie 2021