-Mâine vine liberarea, soldat a zis generalul satisfăcut. Dacă îmi promiți solemn că mergi direct la iubita ta căreia îi scriai acele fascinante scrisori de dragoste, atunci liberarea vine și pentru tine. Promiți, juri?
– Jur, tovarășe general, să trăiți! Promit solemn că direct la ea am să merg.
Trecuseră mai bine de 3 luni de zile și el nu avea nicio veste de la Mocanca. Deși îi scrisese aproape zilnic, de la ea nu a primit nimic și nici adresa nouă la care zicea ea că o să stea în gazdă. Așa că i-a scris pe vechea adresă și i-a explicat tot ce a pățit. Își făcea fel de fel de gânduri, dar le refuza pe toate sperând că Leny a lui nu l-a părăsit, nu l-a uitat. Poate nu a avut voie să primească scrisori cât a fost pedepsit, sigur asta ar putea fi cauza, altfel ea i-a scris, cu siguranță.
Cum a ajuns în comună s-a dus direct la Uța, verișoara lui, să întrebe ce este cu Mocanca?
– Nu mai știu nimic de ea de când a plecat la facultate. Nici în vacanță nu a mai venit. De tine s-a zvonit în sat că te-a prins armata în timp ce vindeai un vagon cu cărămizi la niște țigani. Te-au arestat și te-au condamnat la doi ani de muncă silnică. Cum ai scăpat? Îl întreba Uța așa mirată că îl vede.
-Le-am spus că o iubesc pe Elena și mi-au dat drumul, a explicat el lămurit de cât de complicat a devenit cazul lui. Demolat, a plecat acasă și nu s-a mai știut nimic despre el. Și-a continuat studiile și a încercat să uite de iubire. De ce o fi așa de complicată iubirea asta și de ce îți aduce atâtea bucurii și necazuri, Dumnezeu știe. Oricum, el nu mai voia să audă de nicio iubire. I-a ajuns, să se mai iubească și alții își zicea mereu când se împrietenea cu altă fată.
După doi ani s-au mutat și părinții lui la oraș. A trebuit să vină în comună să vândă casa părintească. Nu mai avea niciun gând să se mai întoarcă la Frimu. S-a înțeles cu clienții, a luat banii, au făcut actele în numele întregii familii împuternicit de o procură și stătea acum la ocazie, poate prinde o mașină ce merge spre gară.
Când a ajuns pe peron au căzut toate vagoanle peste el. Mocanca stătea pe o bancă în fața săli de așteptare, îmbrăcată în doliu, lângă un copil cam de doi anișori și ceva. I s-au înmuiat piciorele și a vrut să se ascundă, să nu fie văzut. Mocanca îl simțise însă.
– Hei, a strigat ea cu vocea aceea ce îl termina pe el când o auzea vorbind.
Tu ești? Bine te-am regăsit, în sfărșit.
Vino aici lângă noi și nu te mai ascunde. Te-am văzut.
Toată ziua de azi am simțit că o se ne întâlnim. Poftim, cică să nu crezi în soartă, ba uite să crezi. Nu fi căpos, vino, te implor.
Mă bucur așa de mult că ne-am întălnit, că trăiesc această minune.Trebuie neapărat să vorbim și să lămurim pentru totedeauna ce s-a întâmplat.
Vezi, Dumnezeu te-a adus înapoi. Stai aici pe bancă, liniștește-te și ajută-mă și pe mine să îmi găsesc odată liniștea pe pământ.
Rușinat și transpirat tot s-a apropiat și timid s-a așezat pe bancă lângă ea.
– E fiul tău? Doar atât a avut curaj să întrebe.
– Da, e fiul meu, face trei ani și patru luni acum în septembrie i-a răspuns ea parcă vinovată că are un fiu.
– Te-ai măritat? A întrebat el ca prostul.
– Da, m-am măritat să fiu în rândul lumii, i-a dat ea un răspuns ce arăta cât de incomode sunt întrebările astea acum.
– Mi-a spus mama tot înainte de a muri. A început Elena să povestească despre ce s-a întâmplat. Acum am fost la sora mea și i-am făcut împreună parastasul de 40 de zile.
Înainte de a și da sufletul, a cerut să o iert pentru prostia pe care a făcut-o față de noi. Mi-a povestit cum a băgat toate scrisorile tale în sobă și nu mi-a spus niciodată că tu îmi scriai în fiecare zi. Și eu, ca proasta, am crezut că nu mă mai vrei, că m-ai uitat și că niciodată nu ai să mai vii la mine. A izbucnit Elena în plâns luându-și copilul în brațe.
În fiecare zi îți scriam ce fac, ce gândesc, cum te aștept cât dor îmi era de tine, dar nu primeam nimic. Le primea mama și nu îmi spunea. Îți trimisesem și noua adresă la care să-mi scrii, de ce nu mi-ai scris la noua adresă, i-a zi? Și tu ești vinovat, doar cu asta mă consolez uneori.
-Eu nu aveam voie să primesc scrisori, eram condamnat, a încercat el să o linștească.
– Dar zi și mie, să nu mor proastă pe veci, cine te-a pus să furi vagonul ăla cu cărămizi și să îl vinzi la țigani? Nu aveai ce mânca, nu aveai unde dormi, nu știai că eu te aștept acasă?
– Nu am furat nimic, ți-am scris ce am pățit. Nu știu de unde a pornit scorneala asta cu furatul vagonului, se apăra el de scornelile oamenilor.
– Atunci, cine a născocit minciuna asta că tot satul știa că băiatul lui Sandu Bibanul este la pușcărie că l-a prins vânzând cărămizi?
Săraca mama, Dumnezeule, sper că nu ea a inventat tot. Mă vedea cât sufăr după tine, mă plângeam mereu la ea și ea îmi zicea mereu să te uit că nu ești un om serios și nu o să fiu fericită cu tine.
Cred că a vrut să mă protejeze de tine și ne-a nenorocit pe amândoi. Mă ieți, zi, poți să ne ierți pe amândouă? Pe mama mea scumpă care îmi voia tot binele din lume, pe ea să o ierți.
Pe mine să mă judeci mereu, eu am fost mai vinovată ca toți, că nu am avut încredere în tine, în dragostea ta, în mine și dragostea mea.
Vine trenul, hai să ne urcăm și mai povestim apoi. Mergi și tu la București, nu-i așa ?A întrebat Leny cu greu ascunzându-și lacrimile de fiul ei.
– Nu, nu merg, a mințit el ne simțindu-se în stare să mai îndure chinurile de a o vedea pe Leny a lui lângă el și să nu mai fie a lui, să nu o poată îmbrățișa, săruta așa cum se sărutau ei pe vremuri de se topeau unul în altul
Am trecut pe aici în drum spre niște prieteni ce locuies lângă depozitul de carburanți. Îmi pare bine că te-am văzut ai grijă de tine și vreau să fii fericită și să te bucuri de viață alături de familia ta.
Leny l-a simțit că minte și ia zis drept în față.
-Minți, fugi, îți e frică să mă ierți și să înfruntăm împreună adevărul. Am greșit, recunosc, spintecă-mă și desfă-mă în bucăți dacă asta te ajută cu ceva.
Dar și tu ai greșit. Trebuia să răscolești pământul, să mă cauți și să nu ai liniște și tihnă pe pământul ăsta până nu mă găsești.
Să te ia naiba cu iubirea ta cu tot. O să rămân condamnată să îmi fie mereu dor de sărutul tău, de îmbrățișările noastre și de tot ce ne-am promis când ne mângiam și plângeam ca proștii pe banca aia din parc.
Tu știi ce simțeam eu atunci? Ai uitat cum mă frângeam în brațele tale? Cum mă topeam toată când mă sărutai? Cum mi se zbătea abdomenul, cum îmi tremurau sâni și îmi udam chiloțeii când mă mângâiai?
Dce ce nu m-ai iubit, de ce nu m-ai violat? Părinții mei nu mai aveau ce să ne facă și eram împreună acum. Cu soțul meu nu simt la fel ce simțeam cu tine atunci. Ce o să mă fac eu acum știind că te-am pierdut pe vecie?
Leny plângea de ți se făcea milă de zbuciumul ei. Se vedea clar că este neferită în căsnicai ei și plânsul o dădea de gol acum. Speriat, băiatul a început și el să plângă în timp ce încerca să o ajue pe mama lui.
– Nu mai plânge, Mamy, te apăr eu de acest Domn rău.
– De ce o faci să plângă pe Mamy meu, răule, cine ești și ce cauți la noi? Pleacă de aici și lasă ne în pace, striga el printre lacrimile ce îi inundau obrăjorii.
Trenul se punea în mișcare și Leny a plecat fără să se uite înapoi. Îi ajunsese cred câtă iubire îndurase și voia să își crească copilul în liniște iubindu-l pe el și ne mai dorind să iubească vreun bărbat vreodată. …
——————————
ZAMFIR ANGHEL DAN
(Din volumul IUBIRI VIRTUALE)