„Deschideți toate cărțile! În ele veți găsi fragmente din viața trăită și învățături despre A FI” (Voichița T Macovei)
Târziu am deschis și eu această carte, dar… niciodată nu este prea târziu!
O carte despre frumosul din sufletul omului, despre scânteia care ne menține luminoși și optimiști, ajutându-ne să trecem peste orice moment greu al vieții!
O carte de suflet pentru suflete. Un suflet care se caută pentru a se regăsi și care are puterea de a descrie în mod sincer lumea în care a trăit, în imagini vii precum adevărate tablouri.
Frumosul din noi a susținut întotdeauna echilibrul ființei noastre, i-a dat strălucire și ne-a ajutat să trecem peste „puntea vieții”. Vorbim despre acea frumusețe care există necondiționat în om, reprezentată de scânteia de viață pusă în fiecare de Creator.
Din păcate, însă, în trecerea zănatică a timpurilor, scânteia aceasta este tot mai greu vizibilă…
Din acest punct de vedere, cartea scriitoarei Titina Nica Țene constituie astăzi și va rămâne peste timpuri, scânteia unor suflete care au știut să trăiască viața aceasta ca pe un adevărat dar primit de la Dumnezeu.
Titina Nica Țene este o binecunoscută scriitoare, aparținând unei cunoscute familii de creatori de Literatura Română, alături de soțul Al Florin Țene, scriitor plurivalent, și fiul, Ionuț Țene, poet, publicist și jurnalist .
Familia Țene ocupă un loc special în cultura română, clădit și păstrat prin dragostea și respectul față de valorile fundamentale ale omenirii: respect și iubire față de familie, iubirea de copii și de părinți, respectul față de țară și popor. Cultura noastră, mulți scriitori cunoscuți ai Literaturii Române, este recunoscătoare familiei Țene, scriitorilor Titina Nica Țene și Al Florin Țene, pentru înființarea în anul 2006 a Ligii Naționale a Scriitorilor Români, important for al Literaturii și Culturii Române.
Volumul cuprinde 47 de povestiri care reconstituie semnificative pagini din viața scriitoarei Titina Nica Țene, pagini care te transportă, dincolo de rândurile scrise, în lumile frumoase evocate atât de sincer. Lumi ce sunt reconstituite, nu doar prin dragostea și respectul față de anii evocați, ci și printr-o inocență sufletească înălțătoare, la care se adaugă talentul onest, liber de încorsetări, transpus în scris fără nicio restricție sau grijă.
De aceea, cititorul are șansa de a se transpune și el direct în lumile evocate, de a simți și trăi alături de autorul devenit personaj și de cei apropiați lui.
Povestirile se pot grupa în câteva teme: familia de altă dată, reprezentată de părinții și frații autoarei; familia actuală, reprezentată de Titina Nica Țene, mamă și bunică, de noua sa familie alături de soț, fiu și nepoți; copilăria de altă dată (din primii ani ai comunismului); copilăria zilelor noastre (ai mileniului III); satul românesc tradițional.
FAMILIA DE ALTĂ DATĂ. COPILĂRIA ACELOR TIMPURI.
Volumul descrie și evocă familia autoarei, care poate fi văzută ca un simbol al familiei române din anii ce au urmat instaurării comunismului în țara noastră.
Narațiunea este subiectivă, naratoarea se implică total în retrăirea anilor din satul natal, (Ușurei – județul Vâlcea). O familie cu 7 copii, în care mama ducea greul. Dar copiii, nu știau să analizeze lucrurile. Ceea ce spuneau părinții, așa era. Relațiile dintre frați erau stabilite de părinți: cei mari îngrijeau de cei mici. Sunt fascinante „descoperirile” acestor copilași al căror univers era reprezentat doar de satul mic, de casele sărace. Iar transcenderea cu atâta fidelitate a doamnei Titina Nica Țene în trecutul îndepărtat al copilăriei este captivantă: o lume a copilăriei din satul românesc al anilor 1950: „Eram săraci, iar peste țară avea să vină cincizeci de ani de comunism. Pe mine nu mă interesa, eu, deși nu aveam nici ce mânca, eram tare fericită. Număram furnicile, culegeam flori, jucam pietricele, îmi făceam păpuși din coceni de porumb… Nu aveam timp să mă plictisesc.” (Nașterea, p. 11)
În familia tradițională, fiecare membru – părinți și copii, avea rolul său: la păscut animale, la îngrijit de cei mai mici, în timp ce părinții erau la muncă. „Seara, când se întorceau părinții de la munca câmpului, ne strigau să venim acasă de pe drum, unde ne jucam de uitam de noi. Să avem motiv pentru a sta mai mult pe șușă, le strigam că nu s-a întors ciurda de la pășune. -Veniți în casă. Sunteți măgărițe mari, mai mari decât măgarul ciurdarului… Eu, care nu văzusem niciodată o măgăriță, am întrebat-o pe Torica ce înseamnă asta. – Măgăriță înseamnă nevasta măgarului!. Bineînțeles că nu am înțeles nimic, că doar eu nu eram nevasta măgarului.” (Focul, p. 20)
Pagini savuroase, jocuri inocente de copil, nedumeririle vârstei, precum în Amintirile din Copilărie ale lui Ion Creangă.
FAMILIA ACTUALĂ. RELAȚIA BUNICI – COPII – NEPOȚI
Trecând peste „puntea vieții”, naratorul subiectiv Titina Nica Țene aduce în fața cititorului, ca într-un arc de timp, o altă familie, aceea a mileniului III. Este adevărat, deschiderile copiilor și nepoților sunt mult mai multe și pline de luminile cunoașterii timpurilor noi. Dar… în esență, familia Țene a rămas aceeași: bazată pe dragoste și respect. Acest lucru credem că trebuie să reprezinte un exemplu și un moment de reflecție pentru toate familiile mileniului III.
Părinții știu să își educe copiii (Catinca, Anastasia) într-un mod echilibrat, frumos și prin exemplul personal. Bunicii, la rândul lor, au dragostea și respectul atât față de copii, cât și față de nepoți. Interesant este că inocența lumii copilăriei a rămas aceeași, iar Titina Nica Țene știe să scoată la iveală minunățiile vârstei copilărești, cu aceeași savoare prin care a descris pățaniile propriei copilării. Pe deasupra, din dragoste, Titina (așa i se adresau nepoțelele) știe să înțeleagă și să accepte năzbâtiile copiilor. Dar și să se amuze de ele! Savoarea acestor lucruri, frumusețile de-o clipă ale copilăriei, se regăsesc cu prisosință în povestiri. Exemplificăm doar prin câteva situații, care transmit adierea unui timp și al unor momente din copilărie, cu totul speciale.
„Educatoarea i-a primit pe copii cu dragoste. Anastasia s-a întors cam îndoită către mama: -Rămân aici, sângălă? , – Da, și la patru vine mama și te ia. Când e patru? E mult? ” (Grădinița p. 76)
„- Nu mănânc. Nu mi-e foame. Mănâncă tu. – Păi tu când mănânci? – Mâine. – Anastasia, ia să văd ce ai în gât, cred că ai multă secreție că se simte.
Spre surprinderea mea, Anastasia cască gura mare și zice: – Vezi? Nu am niciun secret!” (Secretul p. 83)
Este minunat redată relația dintre bunici și nepoțele, Catinca și Anastasia! Dragostea, bunătatea bunicii se transmite atât de tandru celor mici… Pentru că bunicii știu să își împletească atât de calm propria viață cu cea a nepoților.
„- Vezi ce frumoasă e? Mi-a pumpălat-o mama ca să nu răcesc. Așa mergem afară. – Bine. Așa mergem dacă zici tu, dar afară e foarte cald. Geaca asta e pentru iarnă, când vine zăpada. – Ba nu. E pentru acum (…) Nu-mi place să aud copiii plângând și nici nu mai aveam putere să o contrazic. Anastasia era îmbrăcată ca pe gerul Bobotezei. Afară erau 35 de grade. (…) A stat puțin, s-a convins că e cald. Am dus haina groasă în casă și am plecat spre locul de joacă…” (Căldura, p. 84)
SATUL ROMÂNESC TRADIȚIONAL
Chiar dacă astăzi, în 2021 satul nostru tradițional a dispărut (motivele vor fi analizate în timp…), ar trebui să conștientizăm că avem, fiecare, în ființa noastră gena țăranului (mai aproape, mai departe sau foarte departe), aceea a românului iubitor de pământul țării sale, pentru care a luptat de-a lungul secolelor chiar și cu prețul vieții.
Din această perspectivă, credem că volumul în discuție „Clipe pe puntea vieții„ al doamnei Titina Nica Țene va rămâne în Istoria noastră Literară o oglindă despre organizarea satului ancestral românesc, despre relațiile dintre săteni, dar și despre familia tradițională. Întâlnim elemente de esență, pe care le găsim și în romanul Moromeții de Marin Preda. Și care, din cauză că au dispărut, devin pentru cititorii de astăzi, dar mai ales, de mâine, pagini document despre satul românesc de altădată.
Satul în care a trăit Titina Nica Țene – Ușurei, județul Vâlcea este pentru noi, cititorii de astăzi un miracol al naturii. Situat departe de oraș, bucurându-se de cerul „albastru ca vioreaua”, aici și atunci, oamenii nu își făceau probleme existențiale. Acceptau totul așa cum le-a dat Dumnezeu, fără să problematizeze și fără să se revolte. Casele erau „cu acoperișuri de șindrilă și carton gudronat ca să nu se aprindă”, iar oamenii se orientau după calendarul naturii. Atât cei maturi cât și copilașii. „Aveam zece ani. Când raza soarelui, ca o suliță, intra pe fereastră, mă trezeam prima. Mă uitam pe fereastră să văd poziția salcâmului să știu cât e ceasul…”. (Curca, p. 10)
Cu adevărat numai în cărți devenite documente literare mai găsim acest sat românesc ancestral… În nuvelele și povestirile lui Sadoveanu, Rebreanu, sau Barbu Ștefănescu Delavrancea!
Casele erau fără curent electric, iar focul era o problemă, deoarece „chibrituri nu se găseau, iar brichete nici atât”. În sat era, însă, „un om uitat de vreme cu părul alb, îi spuneau Ilie a Ioanei. Învelea în cenușă cărbunii aprinși. Focul nu i se stingea niciodată”. Toți sătenii „împrumutau foc de la el”… (pag. 47)
Satul doamnei Titina Nica Țene nu a fost lipsit de momente tragice, peste care, însă, oamenii lui au trecut la fel de simplu ca peste toate celelalte clipe din viață. În povestirea „Focul” este descris incendiul izbucnit din senin în sat. „Zece zile și zece nopți a ars focul. Casele, trosnind, se făceau una după alta scrum. Grinzile acoperișurilor ardeau, se răsuceau precum dracii în cazanul cu smoală sau în focul iadului, pârâiau puternic și se prăbușeau.” (pag. 19) Dar, în timp ce copiii s-au apucat de jucat, părinții „s-au apucat de făcut iar case, să nu-i apuce iarna fără un acoperământ deasupra capului”.
Un loc special îl ocupă în povestiri, colectivizarea satului, reacțiile oamenilor rămași fără pământ și animale față de comunismul care acapara încet-încet această lume atât de curată… (Tata și colectivizarea agriculturii; Stafiile).
Sunt descrise cu sufletul omului matur trecut peste puntea vieții, relațiile dintre săteni. Acestea sunt calme, așezate, respectând însă tradițiile sătești transmise peste generații. (Am luat cu împrumut …foc). Oamenii se respectau și se ajutau între ei, ori de câte ori era nevoie. (Cântecul sapelor)
Un loc aparte îl au în volumul scriitoarei Titina Nica Țene sărbătorile creștin-ortodoxe, axa întregii comunități. „Porcul se tăia întotdeauna în Ajunul Crăciunului. Mama fierbea apă în oale mari. Veneau doi-trei oameni , îl tăiau, îl pârleau cu paie…. Când se întuneca, în Ajunul Crăciunului, pe ulițele satului se auzeau colindători”. (Crăciunul, p. 31)
„Îmi plăcea că la Paști ciocneam ouă roșii, iar mama ne făcea, din toată sărăcia, cum spunea ea, rochițe noi. Le așezam pe un surcel legat cu ață pe dos , ca să nu se murdărească și le atârnam în cui pe perete. Nu aveam voie să le îmbrăcăm decât în ziua de Paști. Așa că, mă jucam ce mă jucam pe drum și mereu mă duceam în casă să mă uit la rochița plină cu floricele de toate culorile. (L-am cunoscut pe Dumnezeu, p. 17)
Expresivitatea picturală a povestirilor, care sporește valoarea lor literară, este dată și de finalurile ce cad peste conținutul acestora ca niște adevărate cortine, înlănțuind clipele vieții autoarei peste puntea vieții. Acestea au, de cele mai multe ori, o substanță concluziv – reflexivă asupra evenimentelor evocate. „Oare acum se mai bat sapele? Acest cântec aproape a dispărut. Și câte o să mai dispară!”
Cartea poate fi considerată, nu doar ca o punte între generații, dar și ca o veritabilă peliculă de film pe care îl putem urmări cu ochii minții și din care putem învăța adevărate lecții despre viață!
Trebuie subliniată și prefața care reliefează excelent activitatea doamnei Titina Nica Țene (poet și prozator), realizată de cunoscuta scriitoare a Literaturii Române, membră în Liga Scriitorilor Români, profesoara Voichița Pălăcean Vereș. Cartea, lucrată exemplar, este tipărită la editura Napoca Nova – Cluj Napoca, coordonată de doamna Voichița Pălăcean Vereș!
Mulțumim scriitoarei Titina Nica Țene pentru mirajul unei realități atât de frumoase, pe care ne-ați descris-o, pentru cele două lumi, fiecare cu frumusețile ei, legate atât de puternic prin puntea propriei dumneavoastră vieți!
Voichița Tulcan Macovei