Tess
De ce sunt de partea asta a mormintelor?
Pentru a ucide din dragoste nedreptatea?
Prostul gust al ușilor deschise prea târziu …
pentru a asculta năpasta păsării mării, expertă în supraviețuirea pendulelor,
când plâng roșiile lumini și aleargă mecanic fluturii iernii.
De ce sunt? Pentru cine sper?
Fii bun cu mine, îmi ard amintirile
ca să le vezi
la marginea lumii.
Îmi botez jertfa tuturor blestemelor într-o albie părăsită.
Degetele acide ale pământului gâtuie sepala de ceară a păpușii.
Fără cer și regrete.
Sărută-mi buzele de fum.
Suntem împreună acum.
Eu voi fi acea umbră
care te așteaptă
în dreapta lumină.
Nu fi trist,
tu ești îngerul meu,
scrie-mi sentința viselor,
voi înțelege
stelele care ne-au lipsit
vor fi cărare,
abis, lăstar, surghiunire,
simplu răsărit …
sufocând valurile negre
pe tâmpla altarului!
Vei fi albul meu înger …
Eu dreapta ta lumină!
Aripi de paradis
ne vor arde ochii
pentru ultima oară!
Ca o lumânare îndrăgostită
Nicio adiere,
nicio revendicare,
armistițiu al
florilor ce mor.
Fabrică luna umbre,
deșiră aurul
pe care îl mai are.
Dacă te uiți pironit,
vezi subit
o lumânare care se termină.
Armistițiul rezistă
dacă moare cineva pentru el!
De mic, am știut că mă observa luna.
Eram timid, grăbit,
Iar ea era sfântă, rotundă,
Inepuizabilă în dăruire.
Mă făcea să-i vând pe nimic pulsul, sentimentele precise
și asta pentru că eram iresponsabil
dadaist și paradoxal un călugăr la braț
cu erminia sa cu lacune și închipuiri
rotundă, pulsa energii secrete …
Acum parcă s-a secerat
și rotundul, dintr-o greutate ce o învăluia
a devenit prevestirea unui măcel.
Este timpul meu acum ca o lumânare
îndrăgostită
pentru armistițiul din cer!
Cad florile în caierul vântului.
Nu par de fel să regrete,
pesemne vântul
este un iubit
care le urcă
într-o călătorie secretă.
Matinale neatingeri
Cadou
mai minunat
ca umbra albă
a Răstignirii …
Oare cum este
să fii
Răstignit…
fără a te putea
reîntoarce?
Oare cum este Timpul?
Duh ce nu L-a văzut
pe Dumnezeu …
Ardere pentru o energie …
Iluzia trebuie întreținută!
Cu rouă
matinale neatingeri
oasele
morților
tăgăduiesc.
Oare cum este Timpul?
Duh ce nu L-a văzut pe Dumnezeu?
Când mă dorești, prin revelație, devin jertfă
Când nu mă iubești și nu exist pentru tine
sunt rău, vulgar, exhibiționist, epicurian, narcisist, în devenire ambiguu de gen, pedofil, gerontofil, zoofil, necrofil, satanist, rasist, ocultist, criminal.
Când îți pasă de mine
iarna devine toamnă, execuțiile se abțin, îmi pun sufletul în balanță, fulgii de cenușă devin petale zdrențuite de crin. Suflu, reaprind și le cer iertare într-un mugure.
Când mă dorești
iubirea se colorează cu ce nu s-a spus niciodată și trebuie să se întrupeze într-un suflet mult prea perfect. Nemuritor al științei,
dar imperfect în Nădejde
prin Revelație
devin Jertfă!
Dumnezeu? Sinuciderea unui clișeu?
Simpla poezie
nu-mi mai este
necesara iluzie.
Țârâie greierii
pe o singură notă
înaltă
a disperării.
––––––––––-
Vlada ADALVA
Bucureşti
28 august 2020