a fost odată o dâră de nisip
trăia retrasă în ochiul întredeschis al umanității
întunericul se rotea în jurul axei
ape adânci scurtau densitatea timpului
noapte se înecase în lumina ochilor
s-a stins apoi încet-încet în valul tăcut
eu n-am spus niciun cuvânt
doar am scrijelit pe țărm un poem
zilele se scurgeau anapoda pe umerii gârboviți
în clopotul gol al tăcerii
mâinile mi-au ieșit dintre nori
am deschis atunci zăvoarele cerului
să izgonesc întunericul
ziua cutreieram câmpiile
citind pe pietre rune străbune
mă odihneam în fânul proaspăt
privind lacrima ce șiroia în iarbă
pe bolta fără hotar
un înger, o veste
miezul nopții a plâns
sub tălpi am simțit paloarea și am țipat
a fost doar o șoaptă
se închidea o floare
adâncă ca un destin pierdut în ceața
am fost odată un om pe o dâră de nisip
născând foc de lumină în astre
———————————–
Viorel Birtu PÎRĂIANU
Constanța
19 iulie 2019