Rugă
lasă-mi Doamne zările
dă-mi marea să îmbrățișez chemarea
a unei femei ce a pășit spre nemurire
nu am înțeles atunci durerea ce mă apasă
era har, era blestem
să văd cum mori în taina primei primăveri
lasă-mă femeie să țin în brațele vânjoase surâsul
rătăcit între buze arse de gânduri
lasă-mă să descopăr curcubeul privirii
să frâng în palme neștiutul
deschide-te femeie în noapte
mătasea verde învăluindu-ți sânii
trupul gol să se răsfrângă în ape
sub raza clarului de lună
știi, privirea ta a început să se confunde azi cu zarea
seara îți mângâia pașii
la cina poeților în altarul cuvântului
treceai dintr-o clipă în altă clipă
lăsând în urmă flori de câmp
culese în zori de pe câmpii de dor
treceai albă și pură
o lacrimă crudă în poala universului
treceai și nu îți păsa
că viața asta te lasă
te vei așeza în cer între îngeri
ascunzând o aripă rănită într-un zid
femeie, bătaie de aripi
ai deschis raiul în mlădierea duioasă a cuvintelor rostite
cu glas divin, tulburător
împletind din timpuri maramă
valsai odată printre stele
tu cea mai suavă dintre ele
scriai în slova timpului cu lacrimi de ceară
râdeai privind la mine
în jocul nebunesc a două trupuri împletite
un joc de dor, adânc, profund, amețitor
am înțeles atunci
erai un ideal cioplit din plăsmuiri
se risipeau nopțile în zori de zi
dacă tu vei pleca
eu voi muri sub stea polară
dacă tu, atunci eu
cu cine aș vorbi
zările vor fi searbăde, pustii
eu am rămas, femeie
un trubadur nebun pe țărmul mării
adunând cuvinte în palmă din cioburi de speranță
în zori voi coborî să mor în valuri
tot așteptând sărutul unei tainice femei
în lotca ce plângea pe mare
———————————–
Viorel Birtu PÎRĂIANU
Constanța
9 ianuarie, 2019