POARTA
între pierdute ruine și veacuri uitate
mă opresc la o poartă
pierdusem cheia spre poartă
mă lepăd de gânduri, mă lepăd de păcate
mă lepăd de toate
sunt pasăre ce poartă pe aripi stigmatul durerii
prelung ca și gândul
mă cațăr spre lumină
n’am cale n’am parte
pribeag aici, străin în altă parte
pe țărm, satanice stânci
atât de aspre, de adânci
pe frunte port cununa de spini
valuri se sparg de trupul ăsta
bătrân și beteag
mă înțep în destin
ce viață, ce chin
făptură sau duh
mă zbat într-o soartă
acolo lângă poartă
și strig în ultimul suspin
deschide ușa creștine…
——————————–
Viorel Birtu-PÂRĂIANU
Constanța
7 aprilie, 2018