FEMEIE, LACRIMĂ DE ÎNGER
înfloreau cireșii în curte
tu stăteai ghemuită între gânduri
ai uitat să te îmbraci în fluturi
rochia a rămas atârnată de cer
timpul țopăia printre ani
mă dureau atingerile tale fără margini precise
și am strigat, a chemare
uitasem să te caut în întuneric
lăsasem garoul prea strâns deasupra lumii
era o dimineață începută prea devreme
nu am știut atunci
doar rătăceam hoinar prin văi și lunci
astăzi desfac garoul și încep să număr stropii de ploaie
uitasem ușa camerei deschisă…
obosit, mă ridic în coatele timpului
străbătând la pas timpul uitat între noi
ești viță de vie, târâtă de furtună în vrie
cu lăstunii arși de seva străbună
uneori te adăpostești în lacrima sorții
doar copitelor cailor sălbatici
răsună pe drumul presărat cu falnici platani…
căutând un eu între noi
desenam o hartă cu anii rămași
trecând mai depărtare de mine
așezând o piatră la răscruce de gânduri
tu mă priveai, surânzând în lumină
seara, înveleai îngerii cu palma
tremurai, înfiorată de clipocitul razelor de lună
vârfurile au atins taine și mi-ai acoperit buzele
apoi ai plecat
fără să spui o vorbă, un cuvânt
am plâns de dorul tău
soarele a încet să mai curgă
mi-e teamă, mi-e frig și gem în întunericul lumii
femeie, lacrimă de înger
te chem și te cer
cerului, pământului
umblu bezmetic pe ape
gândul se prelinge printre copacii uscați
căutând un noi între noi
daca tu, eu…
împart cruci de suflet în mii de bucăți
și plec către soare apune
apune și cerul, se stinge și marea
pe drum răsună ireal copitele cailor rămași
în zori, am crestat întunericul cu sufletul căutând privirea
nu am simțit adierea, nici durerea
pe umeri tăi se odihnea un înger
am înțeles era vremea să plec
să aștept pe țărm caii noștri sălbatici…
am întins mâinile spre cer spre a primi pe Dumnezeu
dacă aș mai vorbi
aș împleti surâsul tău cu raze de soare
țesând pe țărm povestea unui înger
ce a venit din cer, odată
să mângâie sufletelor ce au uitat de El
—————————-
Viorel Birtu PÎRĂIANU
Constanța
10 august, 2018