iubito,
în zori îți voi zidi o casă din petale de vis
mâinile noastre
atingeri fără de margini precise
în sân îți pun un strop de dor
te îmbrac apoi în flori albe de cais
voi întreba doi nuferi dacă ar dori să îți stea in obrăjori
te-as inveli în clipe nesfărșite
ți-aș împleti părul cu lacrimi de iubire
numărând pașii pănă la limita dorului
doar pentru tine
femeie, înger și durere
Între gânduri
lumina zace într-un colț
mi-e sufletul ros de gânduri târzii
la răscruce de zboruri
cer timpului odihnă să scriu
în adâncul clepsidrei noi începuturi
așteptând zorii de apă
plutesc pe aripi înghețate de foc
decojesc tulpinile lumii
să fiu frunză la umbra nucului bătrân de acasă
sunt stâncă a zilei nesfârșite
să șterg pleoapele umede ale nopții
sunt marea rătăcită în ceață căutând veșnicia chemării
mă ridic umil și stingher
strivind sub pași umbra uitată
clepsidra e goală
măsoară umbre trecute
sfărâmat între gânduri
ascult ecoul clipei ce trece
mă arde atingerea Ta
cu pașii mă plimb prin izvoare de humă
să învăț să scriu pe boltă silabe de taină
înnodând în zori pământul cu un surâs
urcând pe trepte spre pânze ce ard într-o zare
sunt vuietul lumii în amurg
sunt lacrima mulțimii în ceață
sunt glasul ce țipă sfredelind necuprinsul
sunt valul ce îmbrățișează femeia
sunt fluture îmbrăcat în lumină
***
stau și ascult nemișcat ploaia
timpul se zbate în geamuri
plouă și plouă
cu lacrimi, nu’i rouă
plouă în mine acum
casa e veche, pustie
cine azi mai știe, cine
aici nu stă nimeni
doar tăcerea mai țipă prin unghere
tăcere, durere
o noapte a venit
pe aici, pe undeva
o noapte a plecat
și ce…
s-a intamplat ceva
un suflet a pierit
o ultimă petală a unui vis
privesc în jur
poet al nimănui
ce plânge pe o coală
dar cui să spui amarul
un cântec s-a stins
plouă și plouă
casa’i pustie
doar vântul mai plânge în vie
———————————–
Viorel Birtu PÎRĂIANU
Constanța
4 februarie 2020
Revista LOGOS&AGAPE