Tipografia mi-a trimis o penalizare de vreo două sute de lei, pentru niște modificări de text pe șpalturi, la o carte apărută în editura Albatros. Eu nu făcusem nicio modificare. M-am dus la Mircea Sântimbreanu, directorul editurii, și i-am spus:
– Eu n-am făcut nicio modificare. Nici nu am văzut șpalturile. Trebuie să fie o greșeală.
Dânsul a dat telefon și a cerut șpalturile de la tipografie, să vadă ce modificări erau alea. Editura Albatros era în Casa Scânteii, la etajul șapte, iar tipografia era în spatele clădirii. A recunoscut pe șpalturi scrisul Iordanei Ureche, o idioată, care fusese redactor la primele mele trei cărți și fusese mutată din redacție la corectură. Asta în urma unor evenimente declanșate de mine și care pot face subiectul altei schițe umoristice. Să plătesc eu penalizare pentru că ea, în loc să facă numai corectura șpalturilor, își depășise atribuțiile de serviciu și îmi modificase textul? Înlocuise cuvinte, îmi reformulase unele fraze, tăiase rânduri și adăugase de la ea alte expresii, după cum o ducea inteligența. La fel îmi făcuse și la cărțile unde îmi fusese ea redactor. Avea ambiții de coautor. Descopeream asta după ce apărea cartea în librării. Cartea de acum, la care făcuse corectura șpalturilor și modificările de text pe șpalturi, se tipărise și se vindea în librării. Nu se mai putea face nimic. Domnul Sântimbreanu mi-a zis că nu aveam încotro și trebuia să plătesc penalizarea. Și mi-a spus că mă despăgubește dânsul. A scos din sertar un formular pentru cerere de împrumut de la Fondul Literar al Uniunii Scriitorilor și mi-a zis să îl completez.
– Cât să cer?
– Cere 30.000 de lei, pentru că se aprobă doar jumătate.
La motiv am scris că îmi trebuiau acei bani ca să îmi repar mașina. Eu aveam un Moskvici 1500 alb, cumpărat nou și un Trabant gri, cumpărat tot nou. Nu aveau nevoie de nicio reparație. Dânsul a citit ce completasem în formular, l-a rupt și l-a aruncat în coșul de hârtii.
– Scriitorii nu au mașină, tovarășe! Sunt săraci, tovarășe! Scrie acolo că îți plouă în casă și stai cu ligheanele! Ceri împrumutul ca să îți repari acoperișul, tovarășe!
– Păi se vede în adresă că locuiesc la etajul 12, în blocul Ulpia din Pantelimon, care știe toată lumea că are 18 etaje.
– Scrie acolo așa cum îți spun, că nu citește nimeni adresa!
Am încasat banii de la Fondul Literar. Era cât leafa mea de șantierist la Grupul de Șantiere Vulcan, pe cinci luni. Sau de șapte ori mai mult decât salariul mediu pe țară, dacă ar fi să credem datele oficiale. Aș fi vrut să-i mulțumesc domnului Mircea Sântimbreanu cu un mic cadou. Dar știam că e dificil cu cadourile. Să nu mă înțeleagă greșit și să-mi dau foc la valiză. Văzusem cum doi muncitori de la Vulcan veniseră de pe șantierul nostru de la Banias, din Siria și arătau ca doi răsturnători de stânci de la munte, coborâți cu pluta. În văzul tuturor, i-au dat șefului de birou, ing. Ionescu Eugen, unul o sticlă de whisky, celălalt două cartușe de țigări. Șeful de birou tocmai se lăsase de fumat și de băut și ne interzicea să mai bem și să mai fumăm în birou, când era el acolo. A răcnit la cei doi, i-a dat afară cu niște gesturi largi, ca la teatru, a distrus cartușele de țigări și le-a aruncat după ei. A dat după ei și cu sticla de whisky. Întreg acest teatru era un mesaj adresat nu atât celor doi veniți cu pluta, cât mai ales ca să se audă în toată întreprinderea că la el nu mergea cu așa ceva. Teatru. Nu mai mergea cum mersese înainte. Dacă ăia doi m-ar fi întrebat ce mergea acum, nu aș fi știut ce să le spun. Încolo, numele lui era doar o coincidență.
Ca să nu fac vreo greșeală fatală, m-am dus la Mircea Sântimbreanu cu mâna goală și i-am mulțumit prin vorbe. L-am întrebat pe cât timp era acordat acel împrumut. Mi-a spus că, pentru a nu restitui împrumutul, trebuie să mai cer încă un împrumut. Și mi-a dat încă un formular. Am scris la fel ca în precedentul, aceeași sumă și că îmi ploua în casă și stăteam cu ligheanele. Ca să nu fie nevoie să restitui nici al doilea împrumut, am fost nevoit să cer un al treilea împrumut. Și așa mai departe. După un an, toate aceste împrumuturi s-au prescris și am făcut altele. Am încasat de la Fondul Literar mai mulți bani pe împrumuturi nerestituibile, decât primisem pe carte.
Tot în acea vreme în care îmi ploua în casă… cu bani, cât aș fi putut să umplu un lighean cu sute, am aflat că se eliberase un post de redactor la Albatros. L-am întrebat pe Mircea Sântimbreanu ce șanse aveam să solicit acel post și dacă se putea lua în considerație că eram absolvent al facultății de filologie. Mi-a răspuns că nu aveam nicio șansă și a ridicat ochii spre etajul opt, unde se cenzurau cărțile. Totodată a dat din umeri în așa fel ca să înțeleg că îi era peste puteri să mă angajeze redactor. Am înțeles că cenzuriștii de la etajul opt decideau pe deasupra capului dânsului.
Ulterior mi-a spus că i-au dat un redactor care avea doar liceul și era de meserie cascador. Cascador, i-auzi! Sântimbreanu, ca director de editură, nu s-a putut opune, deoarece cascadorul era amantul scriitoarei Constanța Buzea, fosta soție a lui Adrian Păunescu. Acel cascador redactor a și publicat câteva cărți, dar se vedea că nu erau scrise de el, ci erau rebuturi sau mâzgăleli de ale Constanței Buzea, pe care le-a publicat sub numele ăluia, ca să mai ia niște bani de la editură. Desigur, pe lângă împrumuturile nerestituibile.
Sântimbreanu mi-a mai spus că se ducea la pescuit cu acel redactor, așadar de meserie cascador, pentru că ăla avea mașină, iar Sântimbreanu nu avea. Cascadorul redactor l-a întrebat odată pe Sântimbreanu, acolo la pescuit, dacă ştie un poet pe care îl cheamă Rădulescu. Sântimbreanu era în toate comisiile de la Uniunea Scriitorilor și știa că nu era niciun poet cu acel nume.
– Nu cunosc niciun poet Rădulescu. Rădulescu și mai cum?
– Nu știu. Are un nume cam ciudat. L-am știut, dar l-am uitat. Însă e un poet foarte bun, mie îmi place cum scrie. Ar fi bine să-l publicăm și noi.
Sântimbreanu știa tot ce se publica la celelalte edituri și prin toate revistele literare. Nu auzise de niciun poet Rădulescu.
– Banu Rădulescu, mă? Dar ăsta e prozator.
– Nu. Nu îl cheamă așa.
– Corneliu Rădulescu, mă? Și ăsta e tot prozator.
– Nu. Nu e ăsta.
– Neagu Rădulescu, mă? E mort, era prozator și nu a scris poezii. Alt Rădulescu nu mai e niciunul.
– Nu. Nu Neagu. Altfel.
– Nu e, mă, niciun poet Rădulescu.
– Ba da. Și e un mare poet. A scris cărți de poezie. Rădulescu și nu-mai-știu-cum. Un nume mai așa, cam ciudat.
– Tu îl cunoști personal?
– Hmmâm. Nu chiar așa bine, dar îl cam cunosc. E foarte simpatic. Ptiu, îmi stă pe limbă și îmi scapă cum îl mai cheamă. Dar vă asigur că e un poet foarte bun.
– Mă, nu cumva tu vrei să spui de Ion-Heliade Rădulescu?
– Da! Da, așa e. Exact așa îl cheamă. Exact așa. Ion Eliade Rădulescu. E un poet foarte bun. Îl cunoașteți? Eu m-am cam și împrietenit cu el, așa un pic.
——————————
Victor RAVINI
21 august 2020
La Grande-Motte, Franța