Johan Öberg mi-a cerut să-i aduc texte de la zece dintre cei mai reprezentativi scriitori români în viață. Asta era la începutul anului 1990. Pe atunci, el era redactor șef la revista Ord&Bild, corabia amiral a culturii din țările scandinave. Voia să dedice un întreg număr acestor scriitori. Intenționa să invite cei zece scriitori pe banii Suediei la lansarea numărului, în aula mare a Universității din Göteborg. Actualmente el e farul călăuzitor și idolul suprem al universităților din Suedia, dar la fel de modest ca un înger protector, ceea ce și este de fapt, prin bine-cunoscuta sa platformă și influență în cultură, care îi permite să bată cu pumnul său de viking în masa celor de la guvern. Revista Ord&Bild a fost întemeiată în 1892 și este cea mai veche publicație de cultură din Europa, singura care a rezistat, fără întrerupere în timpul celor două Războaie Mondiale și se menține proaspătă. Fiecare număr al revistei are o tematică de actualitate și dă diapazonul culturii și orientării ideilor în Nordul Europei. Apare de șase ori pe an, sub formă de carte și se trimite la toate ambasadele Suediei, la toate universitățile din lume unde se predă limba și literatura suedeză, la bibliotecile orășenești din țările nordice, are câteva mii de abonați, se vinde prin librării și la prăvăliile cu reviste. Pentru studenți, redacția pune maldăre de exemplare gratuite în holul Universității. Unele articole din revistă intră în bibliografia obligatorie a studenților de la diferite facultăți. Niciun scriitor român nu mai apăruse în această revistă.
La cine să apelez în țară să-mi trimită textele cerute? Cine putea fi competent, pentru a selecta cei zece scriitori? Era necesar să apelez la o persoană imparțială, ca nu cumva să îmi trimită textele vreunor prieteni, cu care își făcea servicii reciproce. Locuiam în Suedia și nu aveam adresa nimănui din țară. M-am gândit să apelez la scriitorul Dumitru Trancă. Văzusem în dicționarul de literatură că era licențiat în limba și literatura italiană, poet, prozator și traducător din mai multe limbi, fusese director la mai multe edituri din București, apoi la centrala editurilor, consilier și director la Direcția de cultură și presă din Ministerul Afacerilor Externe. Știam că fusese atașat cultural la ambasadele României din diferite țări și ambasador al țării noastre la UNESCO, până când a căzut în dizgrația lui Ceaușescu, a fost chemat în țară și aruncat la groapa cu furnici. Un asemenea diplomat, cu un orizont atât de larg asupra literaturii române și un om atât de distins, cum îl știam, nu putea să aparțină niciunui grup literar din jurul vreunei cârciumi și deci putea fi cât se poate de nepărtinitor la alegerea celor zece scriitori. Cum să ajung la o asemenea personalitate? Simplu. Am avut onoarea să fiu vecin de bloc cu dânsul. I-am scris și i-am transmis ce îmi ceruse Johan Öberg.
Mi-a trimis ce selectase dânsul și i-am dat telefon lui Johan Öberg. M-a chemat la vila lui din Bohuslän, ca să facem traducerile împreună, muncind pe ruptelea câteva zile la rând. I-am spus că Marius Bunescu pictase peisaje din Bohuslän și nu fuseseră apreciate la fel ca celelalte tablouri ale lui, deoarece prezentau o natură unică în lume, ce nu semăna cu nimic din ce mai văzuseră românii, nici chiar prin alte țări, așa că dăruise acele tablouri pinacotecii liceului Ioniță Asan din Caracal. Öberg a zis că vrea să ilustreze numărul dedicat scriitorilor români cu fotografii după acele tablouri și cu autoportretul lui Marius Bunescu, făcut în arhipelagul norvegian Svalbard. Să scriu câteva rânduri despre el și periplul lui prin țările nordice. Voia să pună și caricaturi din albumul lui Mihai Stănescu, pe care i l-am adus. I-am tradus verbal și la repezeală toate foile primite de la cei zece scriitori. A rămas profund impresionat de eseul lui Petre Țuțea, despre care eu nu mai auzisem. În țară, eu munceam pe șantiere și eram rupt de viața literară din București. Petre Țuțea ajunsese de îi tremurau mâinile, nu mai putea să scrie și i-a dictat lui Dumitru Trancă eseul. Johan Öberg, traducător din mai multe limbi și tobă de literatură universală, nu mai pomenise niciodată un text atât de așa și pe dincolo, cum îl elogia el, entuziasmat. Asta m-a făcut să-mi crească pipota în mine și mi-a dat aripi să îi explic toate nuanțele stilistice, aluziile și cadrul de referință al ideilor, cât mai fidel textului original, iar el a așternut textul în suedeză, să sune cât mai bine și mai aproape de înțelegerea cititorilor. Țuțea m-a făcut să fiu mândru că sunt român.
Apoi a zis să trecem la Ana Blandiana. Auzise cu ani în urmă că Jon Miloș tradusese câteva poezii ale dânsei. Nu cumva, vreuna din poeziile pe care le primiserăm noi o fi fost deja tradusă de Miloș? I-a dat telefon acestuia, s-a prezentat, i-a spus că pregătea un număr dedicat literaturii române și l-a întrebat ce poezii de Ana Blandiana tradusese. Miloș a refuzat să îi spună ce poezii tradusese. Se băteau turcii la gura lui și articula suedeza strident, de parcă suna ca limba sârbă. Vorbea răstit și cu o înverșunare nepotrivită în situația de față. Öberg asculta calm și îl lăsa să se desfășoare. Miloș a vorbit cu arțag și nejustificat de mult, apoi a trântit telefonul în furcă. Nu am înțeles ce l-o fi înfuriat. Abia peste câțiva ani, poetul Gheorghe Istrate, redactor la Tribuna României, când a venit prin Suedia, mi-a spus că Miloș i se lăudase în țară cu un proiect asemănător și deci a aplicat această strategie vicleană temându-se de concurență și ca să îl facă pe Öberg să renunțe. Însă nu a reușit să publice propriile sale traduceri de scriitori români, aleși de el pe criteriul de servicii reciproce, deoarece tipografii suedezi au zis că traducerile lui erau o insultă la adresa limbii suedeze. Cum așa, când Miloș însuși spunea că el cunoștea limba suedeză mai bine decât suedezii? Era al doilea caz de cenzură în Suedia, când tipografii au cenzurat ceva. Prima oară îi tipăriseră lui Miloș o carte cu traduceri din Eminescu și, după ce au citit ce tipăriseră, au zis că ei nu puteau da drumul pe piață la o asemenea batjocorire a limbii suedeze și au aruncat întreaga ediție la reciclarea hârtiei. Au preferat paguba financiară, ca să nu păgubească limba suedeză și indirect să îl păgubească pe Eminescu, despre care poate că nu mai auziseră, dar au înțeles că o asemenea traducere îl compromitea în ochii suedezilor.
Öberg a rămas cu receptorul în mână și a ridicat ochii la mine, privindu-mă mirat. Eu îl întrebam din ochi și îi respectam tăcerea. Și-a aprins o țigară și s-a cufundat în norii de fum. A urmat o îndelungată tăcere. Suedezii au obiceiul să comunice foarte bine prin tăceri pline de sensuri și subînțelesuri. Am înțeles că trebuia să mă ridic și să plec, până nu îmi zice el. Am luat originalul eseului lui Țuțea și i-am lăsat celelalte foi, ca să își poată aminti de proiectul său și să mă cheme altă dată să continuăm traducerile. Nu m-a chemat. M-am mai dus pe la redacție, ca să își amintească de proiectul cu scriitorii români. În mod discret, îmi dădea de înțeles că atitudinea lui Jon Miloș îi lăsase un gust neplăcut, aruncase o pată asupra românilor și îl făcuse să renunțe la proiectul care îi prilejuise un asemenea dezgust. Miloș m-a făcut să îmi fie rușine că avem așa români, în realitate neromâni. I-am zis câte și mai câte lui Miloș la Congresul scriitorilor de la Neptun din 1995, iar Gheorghe Istrate râdea în hohote și nota stenografic, pe când Miloș schimba fețe-fețe, se învinețise, scrâșnea din dinți și se sufoca. Iar eu dădeam la manivelă, sperând că va face infarct. Bine că mai erau și alții acolo, care mă încurajau din priviri, cu gesturi și cu hohote de râs, că altfel ar fi sărit peste masă și m-ar fi sfâșiat cu colții mistrețul.
Johan Öberg a fost trimis atașat cultural la Ambasada Suediei de la Moscova. A predat ștafeta noului redactor șef, David Karlsson, care ținea la Universitate un curs de istoria evoluției ideilor și concepțiilor. Karlsson nu a preluat pe nimeni din echipa lui Öberg. A venit cu propria sa echipă. M-am și mirat că m-a cules de la Volvo, unde eram muncitor la banda de montaj, la schimbul de noapte permanent și m-a pus în redacție, fără ca eu să îi fi cerut așa ceva. Nici nu îl cunoșteam. Am înțeles că Öberg îi sugerase asta. În cultură erau salarii mult mai mici decât în industrie, dar era o muncă mai presus de visul visurilor mele. Peste câțiva ani, i s-a oferit lui Karlsson un post la Consiliul Culturii de la Stockholm, unde răspundea de toate publicațiile, așa că i-am cerut o recomandare scrisă, ca să mă pot angaja altundeva. Nu știam că noul redactor șef avea să mă mențină. Din recomandarea scrisă de Karlsson, am aflat că el mă cunoștea dinainte de a prelua ștafeta de la Öberg. Cică asistase la o conferință pe care o ținusem la Universitate la Forum pentru filozofie și că nu va putea uita niciodată acea conferință și cum am răspuns la întrebări. Așa sunt suedezii, taciturni și calmi ca suprafața lacurilor suedeze, care nu știi cât de adânci sunt și ce curenți sau vârtejuri subacvatice pot fi acolo. Sub aparența calmului scandinav, impenetrabil, există o viață afectivă de vikingi, mai tumultoasă decât în sudul Europei, dar bine stăpânită, de nu știi la ce să te aștepți. În aceste lacuri, ca și în societatea suedeză, nu poți înota, ci trebuie să mergi pe apă. Dacă te avânți fără să poți merge pe apă sau faci un pas greșit, te îneci. Dar dacă poți să mergi pe apă, ți-a pus Dumnezeu mâna în cap. Nu mai e nevoie să te zbați, se zbat suedezii pentru tine și te pun unde nici nu te aștepți. De la Ord&Bild, m-au cules alții și mi-au dat munci pe care nu avusesem posibilitatea să le obțin în țară, oricât mă zbătusem, ba chiar munci mai presus de ce râvnisem eu vreodată.
Îndată ce s-a instalat Karlsson ca redactor șef, i-am spus de proiectul lui Öberg cu publicarea scriitorilor români. Textele acestora nu erau printre dosarele luate în primire. Nici traducerea lui Țuțea și nici caricaturile lui Mihai Stănescu. Mi-a zis să fac o nouă traducere a eseului lui Țuțea, la care am trudit împreună cu colegii de redacție câteva zile la rând. Au mai solicitat și ajutorul sau sugestiile unora din scriitorii pe care îi publicau. Karlsson a zis să semnez traducerea doar eu și secretara de redacție. Am pus note explicative la text și un portret preluat de pe o carte a lui Țuțea, apărută postum. Toți erau impresionați de forța, densitatea și strălucirea neobișnuită a acelui eseu al lui Petre Țuțea. Redacția a primit telefoane de la cititori, care elogiau eseul. Încă odată m-am simțit mândru că sunt român.
I-am dus unui chirurg român din Suedia un exemplar din Ord&Bild în care publicasem eseul lui Țuțea, ca să îl arate la cunoscuții lui suedezi și desigur că a preferat să îl citească în original. El era un excelent diagnostician. Veneau la el acasă români de prin alte orașe să își vadă de sănătate. Cu ani în urmă îmi spusese pe riscul lui că fie-mea fusese diagnosticată greșit cu apendicită și trimisă de urgență la spital, de către medicul generalist, îngrozit că o să-i plesnească apendicele pe drum spre spital și o să moară. Și eu și fiica mea am avut încredere în românul nostru. Nu am mai dus-o la spital. Am dus-o acasă și nu a murit. A doua zi s-a dus la școală, de unde o luaseră cu salvarea. Chirurgul român pusese diagnostic corect. Din nou am fost mândru că suntem români. Am și acum o mare stimă pentru profesionalismul lui. Cu toată competența sa profesională și cu două specializări, el nu găsea nicio muncă. Stătea acasă și se uita la filme Western cu cow-boy. Avea peretele din sufragerie plin de asemenea videocasete, în care își îneca amarul. A citit textul lui Petre Țuțea în original și, spre surprinderea mea, a zis că numai un tâmpit putea să fi scris așa ceva, atât de tembel, așa mizerie, în care autorul nu spune nimic și bate câmpii. Eu, care respect opiniile oricui, am rămas derutat, între părerea lui pe de o parte, iar pe de altă parte, opinia atâtor suedezi din elita intelectuală, la bordul corabiei amiral a culturii din țările scandinave, conformă cu opinia lui Dumitru Trancă.
——————————
Victor RAVINI
12 mai 2020
La Grande-Motte, Franța