Victor RAVINI: Metoda datării astronomice

Metoda datării astronomice a unui text din cultura populară orală este respinsă de cei ce susțin că folclorul nu ar fi capabil să rețină amintiri istorice mai vechi de un secol sau două. Diferite metode de datare duc la rezultate divergente. Datarea este necesară pentru a înțelege cât mai bine un text sau un fenomen, însă și mai important este sensul sau mesajul fenomenului analizat. Iar aici, părerile pot fi și mai divergente. Părerile cititorilor sunt mai importante pentru mine decât ar putea fi propriile mele păreri pentru cititori și de aceea relatez aici doar ce au consemnat Bogdan Petriceicu Hasdeu[1] și Nicolae Densușianu[2] în anchetele de folclor făcute de ei pe la sfârșitul secolului al XIX-lea în legătură cu sărbătoarea solstițiului de vară, adică despre Sânziene și Drăgaică.

Prin unele părți se spune că Sânzienele sunt zeițe ale florilor de câmp și trăiesc în poienele cu flori, iar în alte părți se spune că ar fi zeițele florilor de pădure și ar trăi în codrii neumblați. Așadar, când oamenii au devenit agricultori, vechile zeități ale vegetației de pădure au căpătat și atribute agrare. Ca zeități ale pădurii, Sânzienele corespund vremurilor ante-agrare, când oamenii locuiau în păduri, erau culegători de fructe și vânători. Numele Sânzienelor provine prin contragere fonetică din Sancta Diana, zeița vânătoarei. Biserica a avut înțelepciunea să nu elimine multimilenara sărbătoare a solstițiului de vară și a Sânzienelor, ci a pus-o sub patronajul Sfântului Ioan, pentru a se păstra sub oblăduirea crucii, simbol solar din cea mai adâncă preistorie. Astfel, o divinitate feminină autohtonă de prim rang a fost înlocuită cu o divinitate masculină de pe alte meleaguri și de rang secundar. Înlocuirea unei culturi autohtone străvechi cu o cultură mai nouă și străină nu este o politică nouă. S-a practicat și pe vremea Imperiului Roman. E veche piesa și s-a mai jucat cu alți actori. După cum bine a zis Eminescu, adică Biblia multora dintre noi: „Privitor ca la teatru Tu în lume să te-nchipui. Joace unul şi pe patru, Totuşi tu ghici-vei chipu-i… Toate-s vechi şi nouă toate… Vreme trece, vreme vine.”[3]

Sânzienele, ca și oamenii, joacă împodobite de flori. Unii bătrâni spuneau că ele ar fi chiar ființe vii, rareori vizibile și că de unde pleacă ele vine vântul. Alții credeau că sunt ființe cerești, ce pot fi căutate prin constelații. Întotdeauna sunt favorabile, aduc cele mai mari binefaceri și feresc oamenii de nenorociri. Au puterea de a face ca buruienile și alte plante să fie de leac, tămăduitoare. Dau roadă semințelor, apără semănăturile de mană, de coropișnițe și de viermi. Apără recoltele de grindină. Îi apără pe oameni de rău, de certuri, de bătăi, de boli, de dambla, de nebunie, de trăsnete, de moarte și de orice. Păzesc lucrurile din casă de molii și de alte insecte. Feresc de foc, de piatră, de furtuni, de înec, adică de dezlănțuirea celor patru elemente alcătuitoare ale universului în concepțiile antice: focul, pământul, aerul și apa.

Sânzienele sunt divinități de prim rang în panteonul mitologiei strămoșilor noștri în paleolitic, pe vremea matriarhatului. Ele însumează toate însușirile idealului feminin din satul țăranilor arhaici și ar putea avea o valoare universală: sunt frumoase, luminate, curate, harnice, bogate și fecioare. Li s-a consacrat ca sărbătoare ziua cea mai lungă din an, ziua solstițiului de vară. Atunci se începeau secerișul și alte munci la câmp. Era o zi tămăduitoare, în care aveau loc minuni. Era o zi fermecată. Înainte de ivirea zorilor, unele femei se spălau pe tot corpul, apoi, până nu se trezea satul, se duceau în pielea goală la câmp să culeagă buruieni de leac. Altele se târau prin rouă sau se scăldau în izvoare cu „apă neîncepută”, pentru ușurarea de toată durerea și neputința, ca să fie ferite de boli peste an sau doar ca să se facă și mai frumoase.

Floarea de Sânziene este galbenă ca soarele și era bună pentru orice boli. Se mai adunau și alte flori sau buruieni în acea zi mare, pentru fierturi sau de afumat bolnavii. Femeile și îndeosebi fetele se încingeau cu flori de Sânziene sau cu cicoare, ca să nu aibă dureri de șale peste an, mai ales la secerat, sau ca să păstreze mijlocelul subțire. Se mai făceau și cununi de flori, care se aruncau pe casă. Dacă rămâneau pe acoperiș, fata se mărita în acel an. Se ungea cânepa dimineața pe nespălate, cu unt, ca să aibă fuior moale ca mătasea, la tors. Femeile scoteau din casă toate hainele, le puneau pe garduri ca să joace soarele pe ele, le scuturau și puneau sulfină printre ele. Se împărțeau mere dulci, pere, zarzăre, castraveți verzi, ca din anticul corn al abundenței și chiar busuioc verde, bun de farmece și descântece de dragoste. Se făceau bâlciuri mari. În noaptea cea mai scurtă, se rostogoleau de pe dealuri roți cu paie aprinse, simbolizând mersul soarelui. Un reper al calendarului agrar este cucul, care „cântă până la Sânziene, apoi răgușește pentru că a mâncat cireșe. Sau pentru că a auzit coasa.” Se mai spunea că în zorii acelei zile joacă soarele când răsare, iar la amiază se odihnește. De aici încolo toate florile dau îndărăt și răsare Găinușa (constelația Pleiadelor). Crângul cerului se întoarce spre iarnă.

Vânătorii din epoca pietrei au observat de milenii că lupii se prăsesc în noaptea cea mai scurtă din an și, practicând magia imitativă, au adoptat totemul lupului, ceea ce a făcut posibilă trecerea la patriarhat. În patriarhat a putut apărea credința unora că Sânzienele sunt niște fete robite de zmei, ținute în palate fermecate, dintr-o apă mare, într-o pădure unde nu a călcat picior de om. Această credință poate fi nucleul basmelor cu Ileana-Cosânzeana răpită de un zmeu și cu Făt-Frumos ce luptă cu zmeul pentru a o elibera. Structura acestor basme se regăsește și în Iliada lui Homer, cu răpirea frumoasei Elena de către troieni. Iliada are aceeași schemă a acțiunii ca și basmele cu răpirea și eliberarea Ileanei-Cosânzeana. Adevăratele motive ale războiului troian puteau fi mai degrabă economice și politice, de dominare a căilor maritime și comerciale, iar Homer a invocat un motiv mitologic și schema din mult mai vechile basme, ce desigur că circulau pe vremea lui și au fost păstrate în cultura populară orală a românilor.

O altă personificare a zilei solstițiului de vară este Drăgaica. Ea este mai mare peste o ceată de bărbați, numiți „circovi”. Aceștia sunt păzitorii și îngrijitorii de hrană ai fiarelor sălbatice. Până și ființele fantastice erau organizate tot matriarhal, amintind de rolul bărbaților ca vânători, patronați de o divinitate feminină. Drăgaica pare să fie zeița Diana. Ea este crăiasa florilor și se ținea de către toți, pentru dragoste și plăcerea florilor. S-ar putea ca de la arhaicul cult al Drăgaicei să ne fi rămas expresia „copii din flori”, la care filiația se socotește numai după mamă, ca în matriarhat.

Îndeobște, se face o confuzie între Sânziene și Drăgaică. Sânzienele din Transilvania nu sunt tot una cu Drăgaica din Muntenia și Moldova. Deși atât Sînzienele cât și Drăgaica derivă din cultul Dianei, ele nu sunt sinonime. Drăgaica este totodată o reminiscență a sărbătorilor legate de cultul chtonian al lui Dionysos Zagreus, de ale cărui intrări triumfale mai amintește „sosirea Drăganilor” și dansul lor lubric. Pe când Sânzienele au un caracter uranic, solar, apolinic. Dionysos și Apollo simbolizau două principii vitale: viața ce mustește din pământ și viața ce ne vine de la soare. Credințele populare din România păstrează amintirea acestor doi zei, preluați de greci de la vecinii lor, traco-geto-daci. Dionysos era numit și Tragos, adică venea din Tracia. Din misterele dionisiace provin tragediile antice, iar cuvântul tragedie e derivat din Tragos, trac. Încă nu se poate ști dacă ar putea fi o legătură între Dionysos Zagreus și toponimele Zagra, un sat-comună din județul Bistrița-Năsăud, Zagra un afluent al Volgăi sau munții Zagros în Iran. Apollo venea în Grecia antică de la nord de Dunăre, pe deasupra norilor, într-un car tras de patru cai albi sau roșii, la fel ca Sf. Ilie din icoanele pe sticlă făcute de țărani. Faptul că Sânzienele sunt legate de zona intracarpatică, iar Drăgaica de zona extracarpatică, ar putea duce la presupunerea că cele două zone au avut o predilecție pentru una sau alta din cele două componente ale echilibrului dintre apolinic și dionisiac, de care vorbea Nietzsche.[4]

Mai presus decât Sânzienele este Ileana-Cosânzeana, cea mai frumoasă dintre zâne „cu ochii de soare, cu trupul din mare și cu haine de flori.” Această descriere ne poate duce cu gândul la pictura lui Botticelli Nașterea lui Venus, născută din mare ca femeie adultă și pe care un personaj feminin pune o haină cu flori. Ileana-Cosânzeana era stăpâna vacilor frumoase și lăptoase. Cultul ei poate să fi apărut când oamenii au domesticit primele vite. În alte legende, ea este fecioara războinică, cârmuitoare în țara femeiască și are străji numai femei. Ea biruie în toate războaiele, iar cei învinși sunt mâncați într-o poiană, unde li se aruncau oasele. Nu se poate ști cât adevăr sau câtă dezinformație pentru descurajarea vrăjmașilor poate fi în aceste legende, care ajunseseră la urechile lui Herodot și ale lui Strabon, despre amazoane și despre antropofagia lor. Mai important este că folclorul românesc păstrează amintirea unor legende sau realități istorice multimilenare. Aceasta infirmă teoria, după care folclorul nu ar fi capabil să rețină amintiri istorice mai vechi de un secol sau două și subestimează cultura orală sau aptitudinile intelectuale ale țăranilor noștri.

Ileana-Cosânzeana are mai multe nume, care mai de care mai frumoase, așa cum și divinitățile altor popoare antice aveau mai multe nume, pentru diferite trepte de inițiere în tainele sau misterele divine. Unul din aceste nume ale ei, cu o sonoritate aparte, și căruia poate că nu i s-a dat suficientă atenție, este supranumele Abrunca. Acest cuvânt ar putea fi pus în legătură cu Abro- care în limba dacilor însemna „puternic, vehement”.

Bătrânii de la sfârșitul secolului al XIX-lea își mai aminteau cum pe la începutul veacului lor „unele fete se îmbrăcau bărbătește”. Porneau „din două sate vecine, se înarmau cu coase și se luptau la răspântii, până ce una din cete biruia pe cealaltă”. „Se formau două tabere, se tăiau cu cuțitele, se băteau groaznic.” „Dacă se întâlneau se omorau.” În unele sate, două fete și doi voinici, cu câte o coasă în mâini, jucau cruciș, apărându-se unul contra altuia. În alte sate, se alegeau cele mai frumoase fete, bine primenite, se îmbrăcau cu ce aveau mai frumos, își acopereau fața cu marame albe, peste îmbrăcămintea albă puneau mintean, brâu roșu și peste el cordoane de fir. Purtau în mână o batistă cusută cu fir și erau împodobite cu flori. Dis-de-dimineață porneau însoțite de un fluierar. Jucau pe la casele oamenilor. Li se dădea numai miere. Albinele sunt un model totemic pentru o societate matriarhală, ca a amazoanelor. În Povestea lui Harap Alb, ca și în alte basme, albina este cea care ajută la identificarea fetei de împărat cu însușiri de amazoană.

Într-un basm, Ileana-Cosânzeana este sora Soarelui, fecioara preafrumoasă, făcută din rouă de 12 zâne, al cărei loc este pe cer, într-un palat unde o găsește Porcarul, după îndemnurile Sfintei Dumineci. În astronomia populară, Porcarul este steaua Aldebaran, alfa din constelația Taurului, ce culminează cu puțin deasupra orizontului în toiul iernii, când germinează grâul în pământ. Ileana-Cosânzeana poate fi steaua Spica, alfa din constelația Fecioarei (Virgo). Cele 12 zâne pot fi celelalte stele vizibile cu ochiul liber în această constelație. Palatul ceresc poate fi cercul eclipticii solare, ce se împarte în așa zisele „căsuțe” sau constelații zodiacale. Se mai spune că Ileana-Cosânzeana li se arată celor ce o venerează, doar o singură dată pe an, în noaptea de Sânziene. Sărbătoarea Sânzienelor și cultul zeiței fecioare Ileana-Cosânzeana amintesc de vremea când Soarele la solstițiul de vară se afla în dreptul stelei Spica, din constelația Fecioarei, uneori reprezentată artistic cu un spic de grâu în mână.

Strămoșii noștri își reglau ritmul muncilor agrare și pastorale după anotimpuri, după ciclul naturii, ceea ce corespunde cu așa zisul an tropic sau an solar, care este la baza calendarului de la Sarmisegetuza. Anul sideral este intervalul de timp în care Soarele în drumul său aparent pe sfera cerească efectuează o rotație completă față de o aceeași stea, în ≈ 25600 de ani tropici. Astfel, Soarele în mersul său aparent pe cer „rămâne în urmă” cu 20 de minute și 23 de secunde față de acea stea, adică cu un arc de cerc de 0°0’50”,40 în fiecare an, sau la fiecare 72 de ani cam cu un grad, adică aproximativ cu o zi. Din această cauză, steaua Spica nu mai culminează în vremea noastră la 24 iunie, la trei zile după solstițiul astronomic, ca în vremurile străvechi, ci la 26 septembrie. Punctul de solstițiu al Soarelui a rămas în urmă pe ecliptică 94 de zile. Multiplicând 94 cu 72 obținem anul 6768. Steaua Spica a culminat la 24 iunie cu ≈ 6768 ani în urmă, adică în anul ≈ 4749 î.Hr. Acest calcul are un marginal de aproximativ un grad pe ecliptică și deci de vreo 72 de ani. Este este posibil ca prin vremea aceea, cam pe la 4800 î.Hr., să fi trăit generația care a stabilit sărbătoarea solstițiului de vară legată de steaua Spica, a creat obiceiurile în legătură cu Sânzienele și mitologia despre zeița Ileana-Cosânzeana, păstrată în basmele noastre.

Este posibil ca observațiile asupra mersului Soarelui, echinocțiilor și solstițiilor să fi fost cu mult mai vechi, dar abia atunci s-a putut generaliza și încetățeni ca o tradiție sfântă sărbătoarea secerișului. Gânditorul și Gânditoarea de la Hamangia privesc spre cer. Ei au putut să facă observații astronomice, ca mulți alții de pe vremea lor, și să contribuie la crearea obiceiurilor de Sânziene, a sărbătorii secerișului și a mitologiei din basmele pe care strămoșii ni le-au lăsat moștenire. Cultivarea grâului poate fi cu mult mai veche decât anul calculat după precesia punctului echinoxial pe ecliptică. Profesoara universitară americană de origine lituaniană Marija Gimbutas[5] susține că oamenii din cultura Hamangia practicau o agricultură avansată, de mai multe feluri, cultivau grâu și alte grâne, aveau oi, capre, vite, porci. Măsurătorile cu C14 datează Gânditorul și Gânditoarea de la Hamangia în anul 5880 ± 70 î.Hr. Arheologii români aplică metoda comparativă și consideră că mai sigur ar fi prin anii 4800 î.Hr.[6] Aceasta coincide cu datarea după precesia punctului solstițiului pe ecliptică.

Sânzienele și Drăgaica sunt datini temeinic înrădăcinate la români, moștenitori ai unui tezaur de civilizație materială și spirituală păstrat cu sfințenie din vremuri arhaice. Românii sunt continuatorii genetici și etnici ai celor care încă din epoca de piatră trăiau în spațiul Carpato-Dunărean, șlefuiau silexuri, vânau cu arcul și săgeata, domesticeau animalele, cultivau pământul, admirau florile, stelele și idealizau femeia. Totodată au creat o mitologie în care sunt criterii morale universal valabile, întruchipate în personaje literare, plasate pe bolta cerului printre stele, ca modele de urmat sau ca un reper valoric. Cunoșteau mersul soarelui și al stelelor, creau un impresionant folclor literar și dialoghează astfel peste milenii cu noi, așa cum vor mai dialoga și cu urmașii urmașilor noștri.

———————————————–

Victor RAVINI

Franța/Suedia

Decembrie  2019

 

[1] Muşlea, Ion & Bârlea, Ovidiu, Tipologia folclorului. Din răspunsurile la chestionarele lui B P Hasdeu, Editura Minerva, Bucureşti, 1970 (Hasdeu a făcut ancheta de folclor în 1884-85).

[2] Fochi, Adrian, Datini şi eresuri populare de la sfârşitul secolului al XIX-lea: Răspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densușianu, Editura Minerva, Bucureşti, 1976 (Nicolae Densușianu a făcut ancheta în anii 1893-96).

[3] Eminescu, Mihai, Glossă.

[4] Nașterea tragediei (Die Geburt der Tragödie aus dem Geiste der Musik, 1873).

[5] Gimbutas, Marija, The Gods and Goddesses of Old Europe, 7000-3500 B.C. Myths, Legends, Cult Images, Berkeley-Thames and University of California Press, London and Hudson, 1974, pag. 30.

[6] Idem, pag. 245