Pe tatăl meu l-a chemat Gheorghe. În sat i se zicea Ghiță al lu’ Ioniță al Tiții. După clasa a patra, a plecat la oraș să învețe carte și s-a întreținut singur din munca sa. Așa făceau mulți băieți de la țară pe vremea aceea. A absolvit Universitatea din București cu diplomă magna cum laude și a devenit profesor de limba latină și greacă veche. L-au luat pe front. În încercuirea de la Odessa, pe 23 aprilie 1944 a primit frontal un proiectil rusesc ce a explodat în corpul lui și i-a ieșit făcându-i o gaură mare în spate. Mie mi s-a explicat că el a fost un înger trimis pe pământ și că Dumnezeu l-a chemat înapoi la ceruri, chiar de ziua numelui lui. Am crescut cu fotografia tatălui meu și cu icoana Sf. Gheorghe deasupra patului. Adormeam cu ochii în ochii lui și mă trezeam privindu-l în ochi. Știam, așa cum mi s-a spus, că tata mă vede și mă protejează de acolo de unde e acum, numai să fiu cuminte ca un înger, să mănânc tot, să nu mă mai urc prin copaci sau pe casă și să îmi fac lecțiile. Însă eu nu am vrut să fiu un înger și să pățesc ca el. Nu am făcut nimic din ce mi s-a spus să fac, nici acasă și nici la școală, nu mi-am făcut niciodată nicio lecție și le-am scos peri albi profesorilor mei. După facultate, nu am vrut să fac aceeași școală militară pe care o făcuse tata înainte de a fi trimis pe front și am tras armata în piept. Am obținut livret militar de inapt medical, nerevizuibil și cu scoatere din evidența armatei. Dar, când intraseră rușii în Praga și se auzea că vor intra și în România, obținusem brevetul de pilot pe aparate de zbor fără motor și m-am oferit ca voluntar să îmi apăr patria, cu riscul vieții. Mama nu m-a împiedicat, ba încă mi-a spus să le plătesc rușilor scump glonțul cu care l-au ucis pe tata. Dar să revin la titlul acestui eseu.
Peste 200 de imagini în piatră ale așa-numitului Cavaler Trac au fost găsite pe teritoriul României, cam peste tot prin țară, chiar și în Transilvania. Icoana Sf. Gheorghe, cu simbolul ei pe care îl înțelege orice creștin, de pe orice meridian, reproduce aidoma imaginea Cavalerului Trac, care simboliza același lucru ca și Făt-Frumos din basmele din folclorul românesc: eroul (simbol al binelui) care ucide balaurul (simbolul răului). Icoana creștină, Cavalerul Trac și basmele românești, ne asigură că binele învinge răul întotdeauna. Chiar și după lupte grele, cu răsturnări de situații, cum știm din basmele copilăriei noastre, până la urmă binele învinge răul. Cunoașteți vreo filozofie mai optimistă și mai frumoasă, din vreo altă cultură de pe glob? E filozofia bazată pe experiența multimilenară a strămoșilor noștri, arhivată oral în folclorul românesc. Basmele din folclorul românesc sunt subestimate, disprețuite ca povești pentru adormit copiii, când de fapt consemnează o mitologie mai veche decât mitologia greco-romană, decât cea indiană, cea sumeriană, cea egipteană sau decât Biblia și, în mod cert, este o mitologie eminamente optimistă. Basmele noastre pot fi cea mai veche mitologie păstrată și încă nestudiată cu metode adecvate.
Creștinii din întreg Imperiul Roman au preluat Cavalerul trac și sărbătorirea lui la 23 aprilie. Așa se sărbătorea de către populațiile sedentare, ce practicau agricultura și creșterea animalelor, la o lună după echinocțiul de primăvară, când muncile agrare erau în toi. Se știe că biserica creștină a preluat din pre-creștinism principalele sărbători religioase și chiar cultul icoanelor, precum și multe alte elemente de cult, ce nu își au originea sau justificarea în Noul Testament. Tot ce era bun și umanist din religia pre-creștină și nu contrazicea învățătura creștină a fost păstrat și a fost sfințit. Preoții nu aveau niciun interes să combată credințele pre-creștine, în măsura în care erau omenoase și apropiate de sufletul oamenilor, ci le-au acceptat și acordat în creștinism o calitate superioară. Biserica ortodoxă română nu a făcut inchiziție și nu a ars oameni pe rug, cum a făcut Biserica catolică. Catolicii și protestanții au ars femei pe rug, sub pretextul că erau vrăjitoare, când de fapt ele păstrau cunoștințe de medicină folclorică și un bogat folclor literar, sau nu cedaseră insistențelor unor preoți celibatari, obsedați sexuali și pedofili. Preoții ortodocși români nu au recurs la crime. Ei erau legați de interesele țăranilor dintre care se ridicaseră și beneficiau de sfaturile înțelepte ale soțiilor lor, prin care ei se legau și mai strâns de interesele țăranilor. Din ordinul împărătesei Teodora a II-a, mama împăratului bizantin Mihail al III-lea Bețivul (842-867, înscăunat la vârsta de 2 ani, ucis la 27 de ani) au fost masacrați în anul 843 în Anatolia mii de creștini, care se încăpățânau să pronunțe Periclytos, în loc de Paracletos (= Mântuitorul, the Helper, the Comforter, the Counselor, le Consolateur, el Consolador, der Tröster, your Advocate, Someone else, lo Spirito Santo, Hjälparen, den Helige Andens nedstigning). Biserica Ortodoxă Română nu a avut nevoie să folosească violența pentru a întări credința.
Sărbătoarea și simbolul icoanei Sf. Gheorghe sunt printre cele mai vechi elemente sau idei din spațiul Carpato-Balcanic ce s-au răspândit în întreaga lume și care au contribuit la clădirea civilizației actuale. Biserica ortodoxă cât și cea catolică spun că Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a fost un soldat roman de origine greacă din Cappadocia (în Turcia de azi) și ofițer în garda împăratului Dioclețian, care a fost condamnat la moarte în anul 303, pentru că nu a renunțat la credința creștină. Viața personajului din calendarul bisericesc este un mit și, ca orice mit, e un adevăr de taină, un mister, adică aparține așa numitei teologia mistică. Orice mit este indiscutabil, inatacabil, deoarece are un sens simbolic, alegoric, măreț, mai presus de adevărul istoric. Viața personajului istoric Gheorghe din Cappadocia este cu totul altceva și nu impietează cu nimic asupra personajului mitologic din calendarul bisericesc pe care îl sărbătorim la 23 aprilie, nici asupra icoanei Sf. Gheorghe, nici asupra Cavalerului Trac și nici asupra personajului mitologic Făt-Frumos.
Pentru a aprecia și mai mult sensul curat și sublim al frumoasei noastre sărbători de Sf. Gheorghe și a nu confunda mitologia cu istoria, așa cum unii sunt ispitiți să facă, rezum aici ce spune savantul englez Edward Gibbon (1737 – 1794) despre personajul istoric Gheorghe din Cappadocia. Gibbon se bazează pe scrierile a trei istorici latini incontestabili: Sf. Epifanie de Salamina (315 – 403), Sf. Grigore de Nazians (329 – 390) și Ammianus Marcellinus (330 – 400), general roman de origine greacă, necreștinat, ultimul mare istoric latin. În mod independent, toți acești contemporani cu personajul istoric Gheorghe din Cappadocia spun aceleași lucruri despre viața lui și despre cauzele pentru care a fost sanctificat.
Sf. Gheorghe, protectorul armatei din Anglia și al multor regi cu numele George, a fost la origine, ca personaj istoric, cu totul altcineva decât ce au făcut din el ecleziaștii de la începuturile creștinismului, când se știe bine că oportuniștii se ucideau între ei sub pretexte religioase, ce ascundeau conflicte de interese materiale. Talentele de parazit ale personajului istoric l-au făcut să devină bogat, în ciuda originii sale de slugă, născut într-un atelier de postăvărie din Cappadocia. Protectorii lui, pe care îi lingușea cu asiduitate, i-au obținut o slujbă bănoasă: să procure carne de porc sărată pentru armata romană. Slujbă înjositoare, pe care a practicat-o cu ticăloșie. A acumulat bogății prin cele mai abjecte mijloace pe care le pot inspira frauda și corupția. Deturnările de fonduri au devenit atât de cunoscute, încât a fost nevoit să fugă pentru a scăpa de urmărirea juridică.
După această aventură, în care și-a salvat averea în detrimentul onoarei, s-a convertit la creștinism, la secta mai gălăgioasă, cea a lui Arius (250 – 336), de bună credință sau din ipocrizie. Iubind cărțile sau afișând un gust pe care nu îl avea, și-a făcut o uriașă colecție de cărți prețioase, de istorie, retorică, filozofie și teologie, ce a stârnit mirarea și invidia împăratului. Partida violentă a sectei arienilor era dominantă și l-a înscăunat arhiepiscop în locul Sfântului Atanasie din Alexandria (295 – 373), alungat în exil de cinci ori. Înscăunarea noului arhiepiscop Gheorghe a fost ca înscăunarea unui cuceritor barbar, iar cruzimea și avariția au mânjit fiecare clipă a stăpânirii lui. Dreptcredincioșii din Alexandria și din Egipt s-au văzut abandonați unui tiran a cărui fire și educație se potriveau rolului de persecutor, însă mâna și mânia lui imparțială a asuprit în mod egal toate felurile de locuitori din imensa lui dioceză. Sar peste relatarea fărădelegilor făcute de acel Gheorghe pe acolo, mai ales în privința femeilor.
Furia și justiția maselor populare l-au alungat din scaunul diocezei în timpul împăratului Constanțiu II (337 – 361). Autoritățile militare și civile l-au re-înscăunat prin metode violente și au satisfăcut setea lui de răzbunare. Mesagerul de la Constantinopol, care a anunțat urcarea pe tron a împăratului Flavius Claudius Iulianus Apostatul (361 – 363), cel care a interzis uciderea păgânilor și a fost asasinat de către un creștin nemulțumit de toleranța împăratului, a anunțat de asemenea destituirea arhiepiscopului Gheorghe și a doi din miniștri lui. Cei trei ciraci au fost puși în fiare și duși la închisoare.
După douăzeci și patru de zile, masele populare, nemulțumite de tărăgănarea procedurilor juridice, au forțat porțile închisorii și i-au ucis prin metodele cele mai crude imaginate. Cele trei corpuri neînsuflețite au fost purtate în triumf pe străzi, pe spinarea cămilelor. Partidul Sfântului Atanasie a privit inactiv, ca un bun exemplu de calm evanghelic. Cadavrele celor trei au fost aruncate în mare și s-au luat toate măsurile împărătești ca să nu devină personaje de cult al arienilor, ca martiri. Măsurile au fost inefective.
Moartea arhiepiscopului Gheorghe a făcut că viața lui a fost uitată. Arienii îl iubeau și îl venerau pentru că era rivalul Sfântului Atanasie, iar aderarea lor aparentă la biserica oficială, dacă nu chiar cu tot sufletul și cugetul, măcar cu impozitele bisericești, a fost prețul cu care ecleziaștii vremii l-au acceptat pe cel mai mârșav arhiepiscop al vremii, ca martir și sfânt. Chiar și postum, Gheorghe din Cappadocia și-a cumpărat un loc de favoare în panteonul creștinismului, corumpând, prin mijlocirea zeloșilor lui acoliți, oficialitățile bisericești cu banii enoriașilor. Însă ecleziaștii de la Constantinopol au avut dibăcia bizantină de a îl deplasa înapoi în timp, pentru ca Sf. Gheorghe să nu poată fi același cu personajul istoric linșat.
Istoria, chiar și istoria creștinismului, este scrisă de învingători. Cel mai corupt, mai desfrânat și mai mârșav om din vremea lui a fost copleșit postum cu meritele Cavalerului Trac, personaj mitologic pre-creștin, ce poate fi o imagine a lui Făt-Frumos din basmele românești. Dușmanii Sfântului Atanasie i-au plăsmuit lui Gheorghe din Cappadocia un alt curriculum vitae și au acceptat să fie decalat înapoi în tip, pe vremea persecuțiilor religioase. Au transformat personajul istoric într-un personaj fictiv, pe gustul credincioșilor. Personajul fictiv și cel istoric au comun doar numele Gheorghe, iar în rest sunt diametral opuse.
Sărbătoarea Sfântului Gheorghe nu pornește de la personajul istoric linșat de mânia credincioșilor, ci își are originea în sărbătoarea Cavalerului Trac, deci face parte din tradițiile strămoșilor noștri traco-daco-geți. Este mult mai veche decât creștinismul și nu poate fi pângărită de blestemățiile unui ticălos cu același nume, de peste mări și țări, ce nu are nimic de a face cu meleagurile noastre. La noi, încă din preistorie, ziua de 23 aprilie, adică la o lună după echinoxul de primăvară, este una dintre cele mai frumoase sărbători agrare, în cinstea primăverii și provine din vechiul cult agrar din religia naturii, pe care o aveau toți locuitorii Europei arhaice. Numele sărbătorii vine din greaca veche Γεώργιος și înseamnă „cel ce lucrează pământul”, o activitate pe care personajul istoric nu a practicat-o niciodată.
Dar asta nu întunecă frumusețea zilei de primăvară și a acestei sărbători creștine, mai veche decât creștinismul.
——————————
Victor RAVINI
18 aprilie 2020
La Grande-Motte, Franța