S-a spus că romanul Baltagul, publicat de Mihail Sadoveanu în 1930, este o monografie a satului românesc. Într-adevăr, prezintă panoramic lumea satului, cu tradiții și datini arhaice, cu firea, mentalitatea și valorile morale ale oamenilor ce trăiesc cel mai aproape de natură și de stratul profund al rădăcinilor culturii noastre ancestrale. S-a mai spus că este un roman polisemantic și poate fi citit pe mai multe niveluri: ca roman social cu implicații de etnologie juridică, ca un roman despre solidaritatea familiei și trăinicia dragostei, ca un roman al datoriei morale, ca o tragedie, ca un roman inițiatic de căutare a adevărului, a dreptății și de înțelegere superioară a vieții și morții, ba chiar și ca o alegorie mitologică. Un roman de largă anvergură, de la frescă a satului și psihologie sau filozofie a existenței, la metodologia criminalistică a detectivilor.
Este poate cea mai reușită scriere a lui Sadoveanu, poate cea mai cutremurătoare operă tragică din istoria literaturii române și în mod sigur o capodoperă a literaturii universale. Mult tradusă, retradusă și reeditată. Unii exegeți au făcut felurite comparații între Baltagul și alte opere clasice, au asociat-o pe Vitoria Lipan cu unele personaje feminine din tragediile antice grecești, cu Hamlet al lui Shakespeare și cu alte personaje, din romane sau din epopeile diferitelor culturi.
Baltagul este scris într-un stil concentrat, cu sonorități rurale. Fiecare pagină conține mai mult decât spun alți mari scriitori într-un capitol. Acest roman ar fi fost suficient pentru a asigura lui Mihail Sadoveanu un loc în prima linie a celor mai prestigioase nume de autori de pe toate meridianele. Pornind de la acest roman, s-au făcut asemănări și deosebiri între Sadoveanu și alți scriitori proeminenți din alte țări. Romanul Baltagul este de dimensiuni reduse, dar cuprinde o întreagă lume. Sadoveanu a creat această lume în zece zile. Iar după aceea, nu s-a odihnit.
Știm cu toții că Baltagul este inspirat din Miorița și din alte două balade culese de Vasile Alecsandri: Șalga și Dolca. Sadoveanu a preluat din Miorița victima, ucigașii și oile. Cât și căutarea ciobanului de către mama lui, îmbinată cu ciobănița din Șalga, care de asemenea pornește în căutarea hoților ce au prădat-o și se răzbună crâncen pe răufăcători. Din Dolca a preluat solidaritatea dintre om și animal. A mai preluat din Miorița și motto-ul Stăpâne, stăpâne, Mai cheamă ș-un câne. O mică observație fără importanță: În varianta lui Alecsandri scrie Îți cheamă ș-un câne. Subiectul subînțeles poate fi tu sau ei, criminalii. În nicio altă variantă a Mioriței nu am găsit versul menționat în motto.
Sadoveanu a privit Miorița din perspectiva sociologică, economică, juridică și etnografică, ce a dominat dintotdeauna cercetarea celei mai importante creații a folclorului nostru. Interpretarea conținutului Mioriței ca o acțiune socială și reală a fost respinsă de către Dumitru Caracostea, George Călinescu și alții, care au afirmat că Miorița nu prezintă ceva social-realist, ci este un mit. Călinescu și toți ceilalți au fost ori ignorați, ori au fost vehement criticați, mai ales de către cercetătorii marxist-leniniști Adrian Fochi și Pavel Apostol, pe numele adevărat Pál Erdös, la care s-a alăturat chiar și Mircea Eliade.
În cercetarea de după Eliade, Alexandru Amzulescu afirmă că „…Miorița nu a fost niciodată povestea unui înverșunat omor ca atare”1 El arată că omorul în Miorița este ritual și simbolic. În Baltagul, nu este un omor ritual, ci e povestea unui înverșunat omor ca atare, cu pedepsirea criminalilor. În nicio variantă a Mioriței nu există vreo pedepsire a ucigașilor. În Baltagul, criminalii tăinuiesc și neagă fapta, pe când în multe variante ale Mioriței, ucigașii suflă în buciume sau în trâmbițe pentru a înștiința întreaga societate că ei vor începe ritualul cu uciderea simbolică, conform datinei străbune. Ritualul lor este un fel de liturghie pre-creștină, care în diferite variante se oficiază la anumite zile din an sau la ceasuri din zi, bine fixate. Acest ritual se repeta periodic, cum se repetă colindele. Cele mai vechi variante ale Mioriței sunt colinde din Transilvania, în care ciobanul din textul cântat primește numele țăranului colindat și i se urează sănătate și belșug în anul ce vine. În Baltagul nu este așa ceva.
Cei doi ciobani din Miorița ucid personajul principal cu securi și cu topoară și cu bolovani de moară. Într-o variantă culeasă în satul Leauț, lângă Brad, în Munții Apuseni, de către Romul S. Micluția în 1956 și aflată în monografia Miorița publicată de Adrain Fochi în Editura Academiei 1964 , (varianta CXCIII, pagina 651,versul 7), doi păcurari se vorbesc să îl ucidă pe al treilea cu nouă topoare. Unde este logica cu așa multe obiecte ucigătoare? Doi oameni nu au cum să folosească așa multe obiecte pentru a comite o crimă. Le-ar fi fost suficient un singur topor, ca în romanul lui Sadoveanu. Deci nu este o ucidere reală, ci o scenă de teatru folcloric cu recuzită și gesturi expresioniste, având semnificații simbolice sacre. Numărul de 9 topoare din această variantă coincide cu numărul de 9 topoare de bronz descoperite lângă Iași de către Cezar Cioran în 2015. „Acestea erau așezate în cerc, ca niște raze solare, ceea ce sugerează o dispunere cu o semnificație ritualică, masculină” afirmă Senica Țurcanu, arheolog și șefă a Muzeului de istorie a Moldovei.
Ce legătură poate fi între cele 9 topoare din textul rostit și cules de contemporanii noștri în Munții Apuseni și cele 9 topoare rituale vechi de mii de ani, găsite lângă Iași? Aceste topoare pot fi dovezi că în Miorița este vorba de un ritual răspândit de către ciobanii arhaici pe întreg teritoriul străbătut de ei cu oile în transhumanță. Fotografia alăturată, găsită pe Internet, s-ar putea să fie făcută în Munții Tatra. Topoarele celor trei ciobani din fotografie sunt mai mult rituale decât funcționale și seamănă cu topoarele de bronz găsite lângă Iași. Această fotografie s-ar putea să reprezinte o relicvă vie a dansului efectuat de ciobani în cadrul ritualului din Miorița. Straiele din fotografie seamănă cu alte straie românești din fotografii etnografice mai vechi și par să fie cusute într-un stil încă și mai vechi. Știm de la lingvistul italian Matteo Bartoli că zonele periferice ale unei arii de cultură sunt mai conservative decât aria centrală. S-ar putea ca ciobanii din fotografie, sub stăpânire polonă, să fi pierdut limba română și să vorbească limba poloneză. Dar au costumele identice cu ale valahilor din Moravia, în Slovacia. Aceștia au trecut la limba slovacă și păstrează cuvinte românești pentru obiectele casnice. La București se scrie brânză, iar la Praga brynza, dar se pronunță cam la fel. Pe vreun strămoș al compozitorului ceh Bedřich Smetana – care a compus simfonia Moldau (Vltava) – l-a chemat Smântână.
În multe variante ciobanul poruncește el însuși să fie ucis. Uneori, el cere să fie ucis de trei ori la rând: la răsăritul soarelui, la amiază și la asfințit. Nicio victimă nu cere criminalilor: ucideți-mă dimineața, la prânz și seara. În Miorița asistăm la o reprezentație de teatru popular cu funcție sacră, așa că nu este o ucidere adevărată, ca în Baltagul.
Afirmația lui Amzulescu este confirmată și întărită de Victor Kernbach, care precizează că moartea în Miorița „este o moarte inițiatică rituală a ciobăniei.”2 Moartea lui Nechifor Lipan nu este o moarte inițiatică rituală. Octavian Buhociu compară moartea ciobanului din Miorița cu moartea lui Orfeu. Ion Filipciuc face o legătură între Miorița și oficierea curentă a misterelor și ritualurilor din cultul lui Mithra, adus de soldații romani. Baltagul nu poate avea nicio legătură cu Orfeu sau cu Mithra. Unii cercetători au făcut legătura între ciobanul din Miorița și Zalmoxis. Alții au asociat moartea ciobanului cu moartea simbolică a unui personaj important din dansul Călușarilor, eliminat din spectacolele folclorice de azi. Nechifor Lipan nu poate fi asociat cu Zalmoxis și nici cu Călușarii. Ciobanul din Baltagul este pur și simplu o victimă. Ion Filipciuc face o precizare importantă: „ciobanul din Miorița nu este o victimă, ci un ales, un sol, un reprezentant al comunității.”3
În mod evident, ciobanul din Miorița nu este același cioban ca acela din Baltagul. De altfel, la o analiză mai atentă, nimic din acțiunea și din tema romanului lui Sadoveanu nu se regăsește în Miorița. S-a zis că Baltagul începe acolo unde se sfârșește Miorița. Aceasta este o formulare hazardată, ce a fost înțelească ca și cum ar fi o continuitate de acțiune între poezie și roman. A dus la confundarea dintre cei doi ciobani și la înțelegerea greșită a Mioriței, după calapodul acțiunii din roman. Receptarea romanului Baltagul a influențat receptarea Mioriței și a consolidat înțelegerea ei de-andoaselea. Formularea cu pricina poate fi coerentă în sensul că pune în evidență tocmai discontinuitatea dintre aceste două opere literare și anume că: nu au nimic de a face una cu alta, ci dimpotrivă, tratează două acțiuni, două subiecte, două teme și două personaje total diferite. Această afirmație este confirmată de către Alexandru Paleologu, care accentuează hotărâtor că „Baltagul… nu are de a face cu Miorița, ci cu mitul lui Osiris și căutarea trupului dezmembrat de către zeița Isis.” De altminteri, cuvântul baltag nu apare în niciuna din variantele Mioriței.
Am analizat 973 de variante ale Mioriței4 și am constatat că în nicio variantă a Mioriței nimic nu este concret, ci totul este simbol, metaforă sau alegorie. Un singur exemplu: Mioara este un animal fabulos, personificat. Știm cu toții că, prin definiție, animalele personificate simbolizează aspecte din psihologia umană. Mai știm și că naratologia nu permite amestecarea animalelor fabuloase cu cele reale. Niciun animal fabulos nu poate vorbi despre un animal adevărat. O mioară năzdrăvană nu poate vorbi despre un câine în carne și oase. Mioara vorbește tot de un animal fabulos, care simbolizează alt aspect din psihologia umană. În trei locuri din Miorița se precizează că baciul are mai mulți câini. Așa spune rapsodul (versul 21), mioara (versurile 41-42) și baciul (versul 58). Care este cauza pentru care să își cheme numai un singur câine și nu toți câinii pe care îi are? E știut că nici cel mai bărbătesc și cel mai frățesc câine nu își poate distribui atenția ca să facă față la doi adversari. Câinii sunt eficienți în haită. Câinele în Miorița nu are competența și nici menirea să îl apere, ci este un simbol pentru partea masculină din sufletul omului, legată de arhetipul patern, pe care Carl Gustav Jung o numește Animus. În mod echilibrat, mioara simbolizează partea feminină din suflet, legată de arhetipul matern, pe care Jung o numește Anima. Dialogul cu mioara este un monolog interior. Ea nu este un oracol, cum s-a crezut, ci un alter ego cu funcție de călăuz pentru o experiență psihologică în adâncurile sufletului omenesc, ce aspiră spre înalturile cerului, așa cum era Virgiliu pentru Dante, Mefisto pentru Faust sau calul pentru Harap Alb și alți eroi din basme.
Fiecare variantă a Mioriței conține mai multe idei decât cuvinte și emoționează puternic. Miorița e polisemantică și poate fi interpretată în fel și chip, după propria experiență de viață a rapsozilor, care uneori au modificat textul pentru a își exprima ofurile, ce nu aveau de a face cu textul auxit de ei, sau a ascultătorilor, care uneori au înțeles totul bine sau totul anapoda, pe dos, după propriile lor pățanii sau cadru de referință. În toate variantele, natura este divinizată, divinitatea umanizată, iar omul îndumnezeit. Nici vorbă de așa ceva în Baltagul.
Am explicat și cum poate fi Miorița citită și răscitită ca un ghid spiritual de înălțare spre cele mai înalte culmi ale poeziei, ale spiritualității sau ale purității și frumuseții sufletești. Baltagul poate fi recitit ca o monografie a satului, ca un studiu asupra societății și ca un ghid practic pentru cum se face o investigație criminalistică.
În concluzie: Desigur că Sadoveanu a scris Baltagul impresionat de Miorița și influențat de interpretarea ei, așa cum era la modă pe vremea lui. Dar el nicidecum nu a transpus Miorița din versuri în proză. Baltagul este o operă cu totul independentă și de sine stătătoare, care nu are cu Miorița nici în clin nici în mânecă. Cele două opere au comun doar simplul fapt că este vorba despre câte un cioban, însă ei sunt două personaje literare total diferite, fiecare cu alt destin și cu altă căciulă. Ciobanul din Baltagul nici măcar nu este personaj principal, cum este cel din Miorița. Personajul principal în Baltagul este Vitoria Lipan. Sunt două capodopere total diferite, fiecare cu alt conținut, altă acțiune și cu propriul ei mesaj literar și de înțelepciune a vieții.
Dacă mai au altceva comun, atunci este faptul că ambele sunt de valoare universală. Ca dovadă, au fost traduse în sumedenie de limbi și răstraduse de mai multe ori în aceeași limbă. Și una și alta ne unesc pe noi toți în cuget și în simțire. Dar nu numai pe noi românii, ci și pe noi, cu toți cei ce le citesc în traduceri.
––––––––––––––
1 Alexandru Amzulescu, Repere și popasuri în cercetarea poeziei populare, Editura Minerva, București, 1989, pag. 107.
2 Victor Kernbach, Universul mitic al românilor, Editura Științifică, București, 1994, pag. 321.
3 Filipciuc, Ion, XXIV contrapoziții despre Miorița, în Cronica, Iași, XVIII, nr. 34 (917), 1983 (pag. 5); Miorița în sistemul colindelor și baladelor, în Miorița, III, nr. 1(5), Câmpulung Moldovenesc, martie 1993 (pp. 18-50).
4 În cartea Miorița – Izvorul nemuririi, Editura Alcor Edimpex, București, 2016, reeditată în 2017.
————————————-
Victor RAVINI
La Grande-Motte, Franța
15 februarie 2021