Nu stiu daca exista omagiu mai frumos decat sa simti , ca si autor , cum te percep cei ce lectureaza versurile tale! Intr-un dialog care-l urmaresc de mult timp versul poetului Viorel Birtu Piraianu si perceptia doamnei Mariana Tatomir Asa cum zicea prof . Mnerie Dumitru spiritul LOGOS&AGAPE lansat din toată inima de către Mariana Gurza S-a dorit să fie un loc de întâlnire a celor care scriu, crează întru simțirea iubirii umane, în reciprocitate cu iubirea lui Dumnezeu. Continuând astfel, ne vom manifesta vie memoria ei, prețuirea sufletului ei, așa cum și l-a împărtășit ea cu noi toți, pe care cu drag ne-a adunat în jurul paginii și revistei LOGOS&AGAPE
Poem neterminat
sunt vagabondul efemer rătăcit într-o lacrimă
pe pleoape trec corăbii către nicăieri
scriu pe rugul de liniște poeme neterminate
uneori mă regăsesc într-o oglindă în fumul despletit al anilor arși
sunt fugă, sunt umbră într-o lume nebună
Descătușat de obositoarea realitate , poetul se simte un vagabond scriind poeme neterminate pe lacrima timpului , nu deține date precise despre întâlnirea cu viitorul sau și ca o fuga , ca o umbra , plutește în imensitatea cerului , iar vântul capricios al amintirii îl poarta pe aripile sale , dorind sa creeze ceva nou, poate un înger , rămas undeva intr-o fila cu un poem neterminat .Superb.!
Printre florile sufletului
alergam pe câmpuri pustii
ploua
în suflet înfloreau păpădii
brațele respirau iubiri
lângă tine, buze flămânde
împărțisem zările în doi
pentru noi
doi nebuni visători
mâine am să te iubesc între flori
acum te privesc
la răsăritul clipei
goală
în ape repezi de mai
au înflorit macii în tine
eu căutam sărutul
pe câmpuri cu flori
Ca de obicei , poetul , trăiește cu intensitate fiorii dragostei , iar magia viziunii decorului in care își vor trai iubirea este seducătoare. Vor alerga ca doi nebuni visători pe campuri cu flori , cu buze flamande v-a saruta trupul gol al iubitei , ieșind din ape repezi de mai , când totul în jur respira iubire , pentru ca asa a fost scris în stele .Frumos !
Ploaia de flori
prin huma tăcută de ieri
se mistuie-n ceață morminte cusute cu ceară
petale de amurg cad sub povara uitării
ecoul se stinge și el pe aripi de fluturi
eu caut linia orizontului între cutele frunzelor
uneori traversez marea printre scoicile timpului
mă voi întoarce prin ploaia de flori
să închid fericirea în abisul ochilor tăi
Aveti.o lume a trăirilor lăuntrice fascinanta , ce se revarsa în afara irezistibila și luminează ca o făclie nopțile noastre fierbinți eterne ca veșnicia.
Singurătate
putem iubi, putem muri
în singurătate
de ce ne-am întâlnit în acea gară
pașii grăbiți, sărutul furat
o clipa atunci
ne-am regăsit târziu în acel parc într-un sărut mușcat
am să-ți scriu pe trup cu explozii solare
vei ști că ai fost odată a mea
un joc al sufletelor noatre împletite într-un trup
o clipă, o viață, o moarte
și totuși atât de singuri amândoi
Toate eforturile făcute de omenire pentru găsirea unui leac al singurătății au dat greș, dar cea mai dureroasa rămâne singurătatea în doi .Chimia atracției dintre doua persoane , la un moment dat , rămâne un mare mister.Nu putem explica întotdeauna de ce dorim pe cineva sau de ce simțim un fior de atracție. Poetul a întâlnit intr-o gara o femeie căreia i-a furat un sărut grăbit, apoi s-au regăsit intr-un parc , unde i-a dăruit un sărut muscat , dorit cu o așteptare misterioasa, plina de patima.Sufletele lor s-au împletit o clipa intr-o viata , o moarte , prin înstrăinarea treptata , traind o dureroasa singurătate în doi .De fapt , poetul nu are nevoie de ceva care sa-l ajute sa uite de singurătate, ci de ceva care sa-i reamintească de solitudinea sa fundamentala , care , de fapt , este însăși realitatea lui , în singurătate simtindu-se eliberat de societate , de orice alt om chiar apropiat.
Tic-tac
mi-am cioplit o casă din vase
inima mi-o așezasem la răspântie de drumuri
am legat-o de luntriile sângelui
artere și vene pleacă
așa cum vor
uneori îmbătrâneau sub lacrimile sufletului
vremea trecea, uneori petrecea
noaptea îmi băteau în poartă
unele le știu, sunt vechi de când mă știu
altele le cunosc din vise și din manuale de anatomie
dimineața vin să îmi spună…
au brațele roșii ca trandafirii, celelalte, supărate, sunt albastre
le chem, unele îmi aduc flori
ce liniște este în jur
doar un greier micuț cântă în grădină
orele curg, se scurg prin arterele sufletului
doar inima nu tace
tic-tac, tic-tac…
Un poem , o adevarata lecție de anatomie , prezentata intr-o forma atrăgătoare, în versuri gingașe ce transfigureaza frumusețea clipei ce cauta nu numai bucuria intelectuala și visează desăvârșirea de dragul armoniei în care Divinitatea si-a creat cea mai frumoasa opera : Omul .Încă o data poetul ne demonstrează infinitele sale resurse de inspirație.
Vis
cine ești tu
esti înger sau vis
un vis alungat din cer pe pământ
prea frumos să fie real
prea real pentru a fi adevarat
apoi pieri in zare
acolo unde soarele se prelinge în mare
poate e o poveste
fără început
sau poate am trecut neatent
pe lângă început
Un poem desavarsit , ca o declarație de dragoste pentru un dor sfâșietor ce ne străbate inima , fără o cauza precisa , poate pentru un vis alungat din cer , poate pentru o poveste netraita niciodată, pentru un început pe lângă care am trecut , fără sa întindem mana sa-l facem posibil și timpul interogatiilor a venit , pentru ca de data aceasta ar trai o iubire ce nu aparține nici spațiului, nici măsurii simțurilor noastre.Ea se poate transforma intr-un cântec ce se înaltă la ceruri , făcând îngerii sa lacrimeze.
Drumul iubirii
te dezbrac de gânduri
suspinele ard
tremuri
norii au culoarea sângelui tău
eram goi de tăceri
rochița albă stă ghemuită în colțul sufletului
vara îți ajunge pînă la coapse
pe umeri fluturi
pe buze crini
în palmă drumul
te aștept pe scări
ce frumoasă ești astăzi femeie
Universul iubirii este plin de seninătate, armonie , încât creativitatea poetului se manifesta cu o gratie sublima a limbajului poetic ce rămâne cu adevarat o perfecțiune, semnul spiritului celui mai evoluat , care își permite sa se joace cu cuvintele , dând naștere unor adevărate capodopere .
În arșița sufletului
sunt cântec în amurg
pe buze foșnește cuvântul a valuri
în poarta vieții o făptură
atât de albă, atât de pură
pășește încet spre cer, pășește spre iubire
În arșița sufletului
iubirea sufletului în țipătul pământului
cuvântul este tril divin, a tainică chemare
iar cântul ei e dus spre alte zări de păsări călătoare
mă așez pribeag pe stânca goală
tot așteptând apusul
tu ai venit în zorii noi
din suflet preacurat să aprinzi lumini
nu te-ai ascuns în ziduri de tăcere
și ai zburat, aleasa cerului, spre nemurire
dar totul a fost doar un vis
azi scriu surghinuit pe drum de seară
mă arde ceara arsă și te strig în noapte
Uneori știm ca este prea târziu pentru trăirea și împlinirea prin iubire , dar sufletul se agata cu o speranța iraționala , de ultima șansă oferita de viata.Un poem plin de iubire , așteptare, dor necuprins , ce transmite emoție și speranța că la varsta deplinei maturități spirituale știm cu adevarat sa oferim și sa primim iubire
Tăcerea cuvintelor
tăceam și răsfiram cuvinte pe o coală
în crâng se zbăteau să cadă
galbene frunze în zăpadă
lumânarea s-a stins între lacrimi de ceară
atunci am luat de mână cerul
să îi arât ce a mai rămas din oameni
acum mă îmbrac în haine de pământ pe țărm uitat de mare
să ascult tăcerea cuvintelor ce mor în grabă
În timp ca tăcerea cuvintelor doarme, răsfirate de poet și câteva frunze galbene cad în zăpadă, lumânarea aprinsa pentru un suflet drag se stinge între lacrimi de ceara .Poetul ia cerul de mana și în singurătatea nopții, pleacă departe sa-i arate cea mai rămas din oameni .Drumul interogatiilor ar continua , dar obosit , bolnav sufletește, se întoarce pe tarm de mare , se imbraca în haine de pământ sa asculte tăcerea cuvintelor ce mor în graba .Viata sa , iubirea sa , au rămas în urma , ca și amprenta ultimului pas.Dureros de trist !
Poetul
umblu prin lume
străin fără nume
n-am casă, n-am masă
nu e nimeni acasă
cuvintele-mi plâng în poeme
nimic nu-i real, în jur totul este banal
păcatul iubirii mă doare
cobor la izvoare să învăț cuvântul să zboare
mă înțep în cioburi de tăcere
căutând lumina privirii în durere
în jur femei de o noapte, bordele
uneori mă vând pe tarabele goale
pentru un bol de mâncare
alteori rătăcesc bolnav prin tăceri
ascultând hohotul singurătății
plouă cu valuri în neliniștea zărilor
eu mângâi pe trupul tău petale de flori
din ruguri de lut
voi croi odată iubito un nou început
Ca intr-un coșmar fără nume , ca intr-un dans haotic al sortii, poetul umbla prin lume străin fără nume , fără casa , fără masa , nimic nu-i real în jurul sau , trăiește intr-o banalitate sfâșietoare, dar amintirile ies din umbra unui întuneric ce-i acoperă mintea , lăsând sa izbucnească doar păcatele iubirii pierdute cândva. Suferinta si-a pus amprenta pe sufletul poetului și dorința arzătoare de a schimba totul , de a recladi din cioburi de lut o noua dragoste , un nou început.Orice ar putea sa tulbure echilibrul și simplitatea căutate cu disperare , sunt înlăturate prin eleganta și frumusețea versului , revărsand asupra cititorului comorile ascunse din sufletul sau.
În neliniștea nopții
locuiam între mine și tine
în singurătatea unei scoici aruncată pe țărm
pluteai printre valuri
și fiecare val te purta departe-departe
atinge-mă, iubește-mă mi-ai cerut printre șoapte
eu strângeam în palme sărutul
am iubit
am trăit
am furat
femeia, păcatul
nu e zi, nu e noapte
să ascund în tăceri umbra ta între pleoape
Poetul trăiește clipe atemporale în care nu era decât o scoica aruncata pe tarm de mare .Iubita plutea pe valuri departe , iar șoapta ca o rugăminte ajungea pana la el s-o atingă, s-o iubească și inma infiorata se supunea , traind umilinta iubirii totale cristice .A furat tot ce se poate în dăruirea suprema , trăiește cu intensitate revelația clipei ca în fiecare zi și noapte umbra iubitei va trai , ascunsa în taceri , între pleoapele sale .Pur și simplu sublim.