Un nou volum de poezie religioasă, intitulat “Mireasa din sufletul meu“, Editura Editgraph, Buzău, 2017, autor Lorena Gabriela Gherghe. M-a atras în primul rând prin titlu, apoi prin lectura poeziilor mi-am dat seama că este o carte deosebită, asupra căreia merită să zăbovesc ceva mai mult.
Vorbirea despre poezia religioasă este un demers delicat şi complicat. Mai mult decât orice pe lumea asta, credinţa este cea mai intimă şi mai personală stare a omului. Or, pentru a explica trăirile şi convingerile autorului, uneori este nevoie de a intra nepermis de mult în vasul duhovnicesc al acestuia pentru a asculta suavul glas al cântărilor sale. Dacă acest glas reuşeşte să impresioneze urechea sufletului cititorului, atunci, deşi dificil, acest lucru este posibil. Până la urmă, fiecare înoată în tainele poeziei până acolo unde îi este permis de puterea sa de pătrundere spre miezul trăirilor şi emoţiilor autorului, de pregătirea şi aplecarea sa asupra subiectului tratat, dar şi de fibra şi canavaua din care sunt ţesute versurile. Fiecare poezie trebuie citită în sine şi pentru sine, şi fiecare cititor înţelege ceea ce este pregătit să înţeleagă.
Cu gândul cel bun şi o stare sufletească prielnică, am purces la o lectură mai atentă a poemelor Lorenei Gherghe. De la început am înţeles faptul că Hristos n-a stat prea mult la uşa inimii sale; aceasta, prin liberul său arbitru, i-a deschis degrabă, iar confirmarea acestui gest este însăşi această carte, care dovedeşte clar că Dumnezeu îi iubeşte sufletul pe cale de înflorire. În cartea de faţă întâlnim trei binecuvântate virtuţi ale poetei: cunoaştere, înţelepciune şi har. Bând din aceste trei izvoare prin care curge „apa vieţii”, Lorena Gherghe udă „pământul secetos” al fiinţei sale, dar şi al cititorilor, spre vindecarea spiritului.
Citirea acestor poeme declanşează trăiri autentice, transmite mesaje clare, complete spre sufletul cititorului. Se adresează şi celor care cred şi celor care nu cred, şi celor care ştiu, şi celor care nu ştiu ce înseamnă să crezi, dă relaxare şi linişte interioară, dar şi fiori greu de stăpânit. Cartea este un îndrumar dintr-o şcoală de iniţiere, un început bun, o experienţă de urmat şi de neuitat, momente de încântare şi de regăsire… Un excelent exerciţiu spiritual de rugăciune, spovedanie, purificare, înduhovnicire… Un îndemn la nepătimire, o invitaţie la a ne înălţa.
Încet, încet, cu grijă şi atenţie sporită, am intrat în intimitatea spirituală a autoarei, pe care ne-o dezvăluie cu iubire de Dumnezeu şi de semeni. Şi cum ar putea fi altfel, când titlul volumului „Mireasa din sufletul meu“ este atât de sugestiv? Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, însă doar unii sunt vrednici pentru a-L primi „mireasă“ în sufletul lor şi să vadă totul într-o perspectivă plină de lumină. Poezia Lorenei Gherghe este ca buretele avid de apă, fiecare vers şi cuvânt este îmbibat cu apă sfinţită şi mir bine mirositor; este o poezie religioasă profundă şi aplicată intim pe percepte religioase, îţi crează emoţii nebănuite, emanând, fără rezerve, un dor nemărginit după dumnezeire.
Chiar din primele poezii, se observă faptul că autoarea a avut perioade de frământări, nelinişti, tulburări ale vieţii. Nu a găsit întotdeauna explicaţii mulţumitoare a ceea ce se întâmpla cu ea şi în jurul ei, de aceea începe procesul de căutare a unui ajutor, indentificându-L, în cel mai firesc mod, în Dumnezeu. Ne mărturiseşte că pentru a-L găsi, trebuie să-L căutăm, iar Calea Domnului nu este una uşoară, netedă, pavată doar cu flori bine înmiresmate, ci este una strâmtă, cu urcuşuri şi coborâşuri, cu anumite „coclauri“, cu „gânduri seci şi obosite“, de aceea, de multe ori ne împiedicăm şi cădem, însă, important este să ne ridicăm şi să mergem mai departe. În poezia „Te-am căutat“ ne dezvăluie drumul căutării, întâlnind atât lumini, cât şi umbre, iar după eforturi sporite Îl regăseşte pe Domnul, chiar în inima ei: “Te-am căutat în amăgire / Pe unde-am fost şi altădată, / Dar n-am găsit fir de iubire, / Căci Tu erai în mine, Tată!“
Poemele din acest volm sunt bobiţele metaniei pe care autoarea o poartă zi şi noapte. Poezia Lorenei Gherghe poate fi asemănată cu Scăldătoarea din Vitezda, în care poeta, prin fiecare vers, strofă, poezie, se „scaldă“ pentru a se vindeca de fărădelegile acestei lumi în care trăim. Deşi n-a intrat prima în această apă binefăcătoare (poezie religioasă s-a mai scris şi se va mai scrie), a intrat cu sufletul curat, cu smerenie şi cu încredere, gesturi bineplăcute Domnului. Mai mult, poeta, ne invită şi pe noi în propria-i casă (la lectura cărţii), pentru a sorbi stropi de credinţă şi pentru a cunoaşte efectele acestei sfinte scăldători.
Lirica Lorenei Gherghe poate fi Grădina Ghetsimani. Se ştie că aici a fost cel mai iubit loc de rugăciune al Mântuitorului lumii, iar volumul „Mireasa din sufletul meu“ este modul cel mai profund în care s-a rugat autoarea, cartea întreagă fiind o rugăciune, cuvinte şi gânduri de adâncă trăire duhovnicească. Ne aduce aminte de poezia lui Vasile Voiculescu, poet religios autentic şi medic român născut şi el pe meleaguri buzoiene, „În grădina Ghetsemani” – inspirată din mitul biblic al rugăciunii lui Iisus pe Muntele Măslinilor, după Cina cea de taină.
Ritmul alert al vieţii de zi cu zi nu-i întunecă nici mintea, nici sufletul poetei, ci, dimpotrivă, se observă o revărsare fină a divinului în eul liric, o conexiune intimă cu Divinitatea. În opinia autoarei, apropierea de Dumnezeu este calea spre lumină, cu încercări şi bucurii, pe care trebuie să le acceptăm smeriţi, mulţumind pentru ele.
Poezia Lorenei Gherghe este adormirea prin inviere, adormirea celor lumeşti şi reînvierea vieţii spirituale în straiele liricii închinate Domnului, în triplă ipostază: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Şi ne rugăm ca această adormire prin înviere să-şi arate roadele şi în viaţa noastră, a cititorilor şi a tuturor oamenilor.
Întâlnim în carte o sumă de întrebări, dar nu orice fel de întrebări, ci sunt puse după logica celui care vrea să se înţeleagă, să se regăsească pe sine şi să-L regăsească pe Dumnezeul său personal. Întâlnim aici o comunicare prietenoasă, dulce, caldă; autoarea nu se sfieşte să întrebe până şi amănunte, însă trebuie precizat faptul că nu pune întrebări pentru că nu crede şi pentru că are nevoie de dovezi, de argumente în acest sens, ci pentru a le folosi pe acestea în a-L împărtăşi pe Domnul Dumnezeu semenilor săi. Din poeziile „Cine eşti Tu?“ “Din plinătatea unui Adevăr / Mustind de sensuri şi de veşnicie, / Tu Te reverşi în toate, nou atom, / Ca existenţa încă să mai fie. // … De faţa şi-ar spăla-o cu lumină, / Ochii de şi i-ar roura cu cer, / Tu Te-ai muta în carnea lor de tină / Şi-ai pune veşnicie-n efemer.“ şi „Cum o fi?“ “Cum o fi să nu faci economie la dragoste / să o laşi să crească / să vorbească / să-mblânzească / să-mplinească / să-nflorească / în fiecare / iubirea de soi / să îl transforme pe eu în noi / în voi …, / iubite om, / să-I cântăm lui Dumnezeu, într-o inimă „- Iubi – Te – vom!”?, aflăm supremul adevăr al vieţii în Hrisos – IUBIREA.
Această scriere a Lorenei este o lucrare dumnezeiască, aici întâlnim Persoanele Treimice cu faţa către autor şi, prin el, către cititor. Fiecare lucrare (poem) provine din Tatăl, se comunică prin Fiul în Duhul Sfânt. Pentru autoare, ca şi pentru noi toţi, Împărăţia lui Dumnezeu înseamnă cunoaşterea Sfintei Treimi. În poemul închinat lui „Dumnezeu“ (Tatăl), ne spune, cum îl vede, cum îl simte: „Dumnezeu Acelaşi e / Astăzi, ieri şi mâine; / Te aşteaptă să Îi ceri / Să-nvieze-n tine. // Dumnezeu Îşi pleacă-n noi / Rănile din cruce / Ca să toarne-n noi şuvoi / Harul Lui preadulce. // Dumnezeu ne vrea ai Lui / În eternitate / Deschizându-i omului / Cerurile toate.“, în „Cum creşte Dumnezeu“, îl descoperim pe Iisus, Fiul Omului şi-al Domnului „-Sporeşte, Hristoase-n mine / Până mă dizolv în Tine / Trăindu-Te în iubire, / Ca şi-n cruda răstignire; / Bucuros în cerul dulce, / Dar şi-n locul Tău pe cruce; / Să nu mai pot respira / Decât prin iubirea Ta / Şi rana lumii din Tine / Să mă doară-n orişicine. // Hristoase iubit, / Al meu răstignit, / Vino-n mine şi Te-oi duce / Răstignit, cu tot cu cruce!“, iar în „Mărire Ţie!“ ne învaţă cum să invocăm Duhul Sfânt: „Rădăcina mea e Harul / Ce mă hrăneşte de Sus. / Rostul meu încă nu-i spus. / (Un rost are fiecare; / Până îl aflăm – răbdare! ) // – Doamne, Tată, nu-i aşa / Că în poezia Ta / Ne vom regăsi cu toţii, / Şi întregii, şi netoţii / Şi vom scrie pe-o hârtie: / „ Mărire Ţie, / Doamne, mărire Ţie!?“; astfel „Sfânta Treime“, fiinţează în tot şi în toate: „Treime înaltă din cer şi pământ / Cu cerul sporindu-Şi sămânţa-cuvânt / În firea căzută aşteptând la intrare / Roua Harului să rodească-n rafale.“
În căutarea sa, poeta n-o uită nici pe Sfânta Fecioară, de Dumnezeu Născătoare, „Maria“: „Lumina, viaţa, pământul ţi se-nchină, / Transfigurat trup de lumină, / Ce naşti în oameni jindul după cer! / O, Prealuminată Taină, Preaminunat Mister, / Iubirea-mi pentru tine o am şi tot o cer!“
După lungi evaluări, cu clătinări şi bâlbăieli, după lungi şi contradictorii gânduri, după nădejdi şi deznădejdi…, poeta îşi face un amplu, dar amănunţit „Inventar“, o adevărată confesiune de credinţă a tot ceea ce ştie, ce poate şi ce face în urma conlucrării cu Divinitatea: „Mă citesc, / Mă răscitesc, / Ba mă pierd, / Ba mă găsesc, / Ba nu văd, / Ba văd prea bine … / Totuşi, scris-am despre mine!// Că vreau să fac un inventar / La tot bagajul ce îl car. / Şi scriu cu râvnă. / Aşadar: / – mersu-n hopuri şi-n târâş, / – bâlbâiala, zboru-n câş; // – râsul, scâncetul, mândria, / – deznădejdea, veselia, / – căpoşenia, mânia, / – inteligenţa, prostia, / – neblândeţea, neiertarea, / – lăcomia, înfrânarea, / – neiubirea, netăcerea, / – sănătatea şi durerea, / împietrirea, încruntarea, / – nesmerenia, iertarea, / – liniştea şi tulburarea, / – agitaţia, răbdarea, / – somnul, plânsul, lacrima, / – îndoiala, voia rea, / – surâsul şi curăţia, / – căderile, omenia, / – nătângismul, ironia, / – discernământul, hoţia … // – Cu atâta bogăţie, Mă tem, Doamne, că-s prea vie. / Sărăceşte-mă un pic / Cât să-ncap pe uşa Ta / Când va fi chemarea grea. / Să nu-mi strigi „Nu te cunosc!”, // Că eu Te cunosc pe Tine / Şi nu Te confund cu nimeni, / Chiar de-i întuneric greu. / Te ştie sufletul meu…;“
Când iubeşti un lucru, tânjeşti din tot sufletul după el şi, când tânjeşti, te lupţi să-l dobândeşti, iar când dobândeşti, „nicio datorie nu este mai urgentă decât aceea de a spune „mulţumesc.” (Sf. Ambrozie). Autoarea îşi reproşează că pentru toate binecuvântările primite, nu-i spune Domnului destul de des, aşa cum s-ar cuveni, „Te iubesc“: „Azi nu Ţi-am spus că Te iubesc şi uite e spre seară. / Tu mă aştepţi până târziu, că nu e prima oară. / Am fost la sfânta Liturghie ca să Te preaslăvesc, / Şi m-a atins flacăra ei, dar n-am spus „Te iubesc!”. Şi, după această meditaţie trează şi lucidă, aduce mulţumire Domnului pentru toate darurile primite: „Şi lutul pulsează în valuri de cer / Răsfrânte-n iubire vibrând de mister … // În mine puterile Lui se-ntâlnesc, / Eu respir: – Mulţumesc, mulţumesc, mulţumesc… “ (Mulţumesc), iar cu vădită şi certă convingere afirmă că aceasta este singura cale a omului în viaţă şi îndeamnă pe „Toată suflarea îl laudă pe Domnul“: „De la minus la plus infinit, / Zidirea se bucură de Creator. / Veşniceşte iubire în darul primit – / Viaţă eternă în nesfârşirea de dor. // Eu nu văd că sunt fărâmă de tot, / Mă smucesc între mine şi mine, / Caut viaţa în fărâma de tot, / Părticică din nemărginirea care mă ţine.“
Una dintre poeziile de mare forţă spirituală inclusă în acest volum este „Baladă Mucenicilor Brâncoveni“. Este un elogiu adus domnitorului român Constantin Brâncoveanu şi celor patru fii ai săi, omorâţi de turci pentru că nu şi-au lepădat credinţa ortodoxă străbună, credinţa în Treimea Sfântă, în Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi în sfinţii săi de oriunde din lume şi de pe pământ românesc: „Că-s prea de-ajuns chinul şi umilinţa / La care i-a supus, forţându-le căinţa? / Că, torturaţi, cu înroşite-n foc coroane, / Arşi la subsuori, strânşi între iatagane, / Băltind în sânge de patru luni jumate, / Cu tăieturi la mâini, la cap, la spate, / E prea de-ajuns să-şi arate puterea / Şi bine-ar fi s-arunce-n hău tăierea? / Iar Brâncoveanu nu e om de rând, / E voievod peste un popor blând. / Iubit de toţi, cultivat, paşnic, / Ei înşişi respectându-l trainic. / N-au gândit că tăcerea-i vinovată, Că vor răspunde pentru ea odată“.
Autoarea, o credincioasă practicantă a bisericii ortodoxe, trăitoare şi iubitoare de Dumnezeu, sub umbrirea Duhului Sfânt, mărturiseşte că la calea credinţei a fost chemată de Însuşi Mântuitorul Hristos, iar poezia sa s-a înfiripat treptat: „Sunt trei ani de când adun aceste picături de cer şi în inima, şi în mintea mea, şi pe hârtie. A venit vremea să le scoatem de sub obrocul smereniei, să le dăm drumul în lume ca să-şi împlinească menirea. Eu m-am bucurat mult de ele, mă bucur în continuare, iar acum, cu vorbele lui Hristos, vă urez şi vouă, cititorilor, bucuraţi-vă!“ (Prolog)
Lorena Gherghe îşi pune sufletul pe masă, totul este la vedere; discuţiile, trăirile, rugăciunile sale, atât de personale sunt darul primit de la divinitate şi dăruit nouă, cititorilor. Vede totul cu ochii sufletului şi scrie cu pana inimii, ne îndeamnă la reflecţie, la trezvie, la îndreptare, că toate cele iertate aici vor fi iertate şi în adormire. Lectura cărţii sale poate aduna o minte rătăcită, poate stinge o poftă încinsă şi poate potoli o pornire pătimaşă. Şi toate aceste efecte benefice vin din iubire de Dumnezeu şi de semeni, pentru că atunci „când am fost creaţi la început, în noi erau numai seminţe bune, niciuna rea“. (Evagrie Ponticul).
Poeta Lorena Gherghe este licărul României profunde, este candela din adâncul sufletului românesc şi din înălţimea dealurilor şi munţilor buzoieni. Domnia sa nu a fost înzestrată doar cu harul scrierii, ci şi cu un alt dar de mare preţ, bucuria de a fi dascăl, dascălul copiilor din Verneşti, judeţul Buzău. Ce profesie mai potrivită putea fi pentru un suflet deschis spre iubire, lumină şi credinţă, ca cel al Lorenei Gherghe, decât cel de profesor? Şi nu predă orice obiect (toate bune şi frumoase), căci a preda limba neamului din care ne tragem este o menire sfântă. Elevii domniei sale devin treptat mai buni, mai blânzi, mai drepţi, mai luminaţi în cunoaşterea şi respectul strămoşilor, iar prin limba ce-o vorbesc duc mai departe credinţa vie întru dăinuirea neamului.
Lorena Gherghe este o poetă religioasă specială, prin versurile sale rostind cuvântul lui Dumnezeu. Ne bucurăm de această carte ca de o binecuvântare spre întărirea în credinţă şi mântuire. După fiecare poezie citită, îţi pleci capul în faţa autoarei şi înalţi o rugă de mulţumire Domnului că ţi-a oferit prilejul să citeşti asemenea poeme.
Felicitări autoarei, sănătate, inspiraţie şi la cât mai multe volume!
————————————
Vasilica Grigoraş
Vaslui