Cartea ,,Limita umbrei”, scrisă de poeta Silvia Bodea Sălăjan, îți dă senzația că intri într-o lume ancestrală, unde simțurile caută o lume mai bună, mai voioasă. Lupta cu ea însăși, cu răul ce dăinuiește în fiecare ființă, este o luptă acerbă, dusă până la paroxism! Dar dincolo de limite apare o undă a speranței că lumea va deveni un paradis, unde Dumnezeu promite să dea oamenilor fericirea. Există în fiecare ființă binele și răul, poeta le acaparează în ea însăși dând tonuri prin glasul ființei, un glas ce vine din adâncul poetei, Glasul Ființei fiind Glasul Absolutului. De acolo ia naștere rostirea melodioasă a muzei, care dă inspirație muritorilor! Iubind poezia, în general, cea mistică în mod particular, Silvia Bodea Sălăjan se scaldă în iureșul sentimentelor care transced: căutarea în ființă. dorul de absolut, de frumos, de adevăr etc. O căutare ce duce sufletul spre plaiurile nebănuite ale experiențelor metafizice, pentru că dincolo, în ființă, există locuri unde omul se întâlnește cu Dumnezeu, un Dumnezeu personal, lăuntric, pe care îl avem fiecare, în funcție de credință și căutare de absolut! Rugăciunea, dar mai ales cea pioasă și adevărată, în momentul când omul este singur cu Dumnezeu, spusă cu o sinceritate absolută, duce ființa spre alte lumi, nebănuite, trăind clipe extaziante, ce aduc multă fericire în suflet: ”Doamne lasă lumii taina nemărturisitei glorii de-nviere şi lumina ce se-nalţă cu puterea razelor dintâi să coboare peste noi spinii înflorind cununa rugăciunii căpătâi” (La înălțarea Ta) Dar aceste clipe sunt atinse puțin în interiorul ființei, pentru că cer sacrificii imense! Este o luptă care se dă în sufletul fiecărui muritor, o luptă dintre bine și rău, unde iertarea are rolul ei în evoluția încercării de a trăi clipele eternității.
Poeta Silvia Bodea Sălăjan experimentează, cu forțele proprii, dorind să urce pe plaiuri inaccesibile multor oameni, niște plaiuri unde frica de moarte, frica și dragostea de Dumnezeu, o duc departe spre rădăcinile spiritului! Ce-i căutarea în ființă, dacă nu căutarea morții?! ” am întrebat o aripă de stea ce-a rătăcit pe tâmpla unui soare de ce ni-s rătăcirile poveri fără popas și fără tihnă oare dar aripa și-a luat zborul lin și mi-a lăsat pe umăr doar un semn ce curge-n rădăcinile de lut și creștea-apoi în crucile de lemn” (Dileme) Un lung șir de căutări, dând sufletului valențe statice. Prin urmare cauți pacea, o pace pe care o simți că vine dinlăuntru nu din afară! Beatitudinea este visului oricărui muritor, indiferent dacă are credință sau nu crede în absolut, pentru că există în noi o sclipire divină, o punte ce leagă omul de Dumnezeu. Orice am face, orice am drege, tot în pământ ne întoarcem, tot căutăm ceva în noi, și acel ceva este împăcarea cu tine însuți și cu Absolutul! De aceea poezia Silvei Bodea Sălăjan are ,,înflorire” mistică, adică își deschide glasul ființei, căutând lumi paradisiace! Să cauți limbajul ființei, un limbaj mistic, înseamnă a te debarasa de lucruri, intrând în sfera iraționalului, pentru că orice scânteie divină sondează străfundurile ființei, unde suferința este calea spre absolut. Dorul de natură, îmbină frumosul cu pitorescul dau nostalgii poetei. Trece, foarte ușor, de la un limbaj mistic la unul al iubirii, al dragostei, conferind tonalități psalmice poemului și astfel intrând într-o lume numai de ea știută, o lume a creației interioare! Prin urmare creând te creezi pe tine însuți, îți creezi forme și idealuri, urcând în absolutul ființei. Cei mai mari creatori de elemente trimise și rămase în eternitate au experimentat actul creației prima dată pentru ei înșiși, apoi au început adevărata creație. Geniile apar când acordurile sufletului sunt stăpânite de frumos, adevăr și dreptate! De-abia atunci creația are cu adevărat valoare, pentru că doar așa creatorul a atins coardele sensibile ale ființei, dând tonuri absolute creației.
”astăzi vreau să las o rază
peste lacrima căzută
la picioarele sfărâmate de piroane
și să cer
să nu poată țese timpul
abandonul care pune peste lume noi poveri”
(Din crucea vremii)
O astfel de sincertate absolută, dar care uneori devine mistică, întâlnim în poemele Silviei Bodea Sălăjan. De aceea creatorul se contopește cu el înșuși, muza lui este perfectă, fiindcă sufletul îi este pur! Aceasta este poezia Silvei Bodea Sălăjan. O poezie a iubirii, a frumosului, a adevărului; unde sufletul se adăpostește sub acordul creației. Să fii în acord cu Pascal, Dante, Goethe și mai ales cu eternul Dumnezeu, cel veșnic viu , este un fel de ați însuși adevărul, care curge ca un pârâu limpede în fiecare ființă. Un pârâu care este limpede la izvor dar se tulbură pe parcurs, pentru că așa este și viața de la naștere până la moarte și așa o surprinde poeta în volumul său. Ne naștem puri dar murim impuri sperând ca Dumnezeu să ne dăruiască limpezirea. Drumul spre adevărata cunoaștere este lung și anevoios. De aceea căutarea în ființă îi dă poetei o sensibilitate aparte, trecând prin furtunile vieții, căutându-și drum spre fericire, pentru că a ajunge pe culmile fericirii înseamnă a da mâna cu Dumnezeul tău lăuntric. Un Dumnezeu al tăcerii, ce glăsuiește prin inuiție!
––––––––––-
Vasile HATOS