– citiţi cu atenţie cartea –
Scriitoarea Vavila Popovici – poet şi prozator de elegantă substanţă deopotrivă – se exprimă la fel de convingător în ambele registre: liric şi narativ. Dar nu separat – lirismul doar în poezie; naraţiunea numai în proză. Ele se intersectează, uneori până la contopire, oferind cititorului o literatură consistentă şi atractivă. Totul se explică în cel puţin două componente mai importante. Prima este harul, moştenit, cultivat şi cizelat printr-o amplă şi bogată experienţă de viaţă; a doua este dată de acumulările şi asimilările unui om profund interesat şi implicat în rosturile omului pe pământ şi în ceea ce acesta lasă în urmele sale: avutul spiritual.
De aici pornind, nu e nici o mirare că Vavila Popovici şi-a lărgit considerabil orizontul de cunoaştere. Mai mult, ea lasă semnele trecerii prin acest mirabil spaţiu, care conferă creatorului nu doar un spor în dorinţa îmbogăţirii propriilor informaţii, dar şi putinţa de a contribui la diversificarea acestora. Cum era, deci, firesc, atracţia exercitată asupra ei de Filosofie, care este în egală măsură ştiinţă şi artă, nu s-a insinuat, ci i-a deschis larg porţile, nu în sensul integrării în domeniu, dar în acela al descoperirii potecilor de taină prin care ea să-şi poată edifica opera într-o structură perenă.
Modul ei de exprimare nu se rezumă numai la comentarea unor scrieri sau pasaje ale filosofilor de rang înalt. Ea reuşeşte, prin comentarii notabile în mod deosebit, să le integreze propriilor opere şi să ofere cititorilor texte compacte, unitare, pline de conţinut şi plăcute lecturii.
O primă tentativă de integrare a gândirii de factură filosofică în fluxul literaturii s-a produs prin anul 1998, când autoarea a publicat volumul „Binele şi răul”. O contrapunere ce se regăseşte şi în multe din următoarele ei cărţi, fiind vorba, de fapt şi de drept, de cele două coordonate esenţiale între care ne petrecem existenţa. Citez doar câteva titluri: „Gânduri”, „Preaplinul tăcerilor”, „Fulguraţii”, „Popasurile vieţii”, precum şi cele opt (până în prezent) volume de „Articole, eseuri”.
Cartea pe care o am în mod deosebit în vedere acum – „Cugetări (Reflections)”, 2018 – este a treia dintr-un ciclu început în anul 2016 şi despre care cred că nu se va opri aici. Şi aceasta, cum era normal, este bilingvă: română şi engleză, la traducere participând şi statornica colaboratoare Steluţa Istrătescu. O carte de dimensiuni reduse, dar cu o substanţă deosebită, elegantă grafic şi virtuoasă în conţinut, care aduce în ochii cititorilor idei fundamentale, comprimate abil în pilule tocmai potrivite pentru sănătatea minţii. Un tratament sigur, oferit cu dragoste de un semen al nostru ce se dăruie fără nimic a cere.
Tematica condensată în cele peste 120 de pagini ale volumului este foarte bogată şi vizează componente vitale ale existenţei spirituale ale omului. Între bine şi rău, o sumedenie de alte elemente, pe lângă unele trecând – noi – din păcate, fără a ne da seama că ele există. Evident, toate acestea avându-l pe om ca punct central, fiindcă lui îi este dedicată cartea. Omul individual, dar şi colectiv. „Omul se naşte pentru a fi, a cunoaşte şi a muri. Prin cunoaştere ajunge lumea s-o recunoască şi recunoscând-o atinge fericirea. Fericirea – nefericirea arde ca un foc, îi mistuie viaţa şi lasă în urmă doar cenuşă.” Căci: „Viaţa nu se rânduieşte după cum vrem noi, fără ajutorul Divinităţii”.
Între multe altele, remarcă Vavila Popovici, viaţa omului este alcătuită şi din vise. Visele nopţii, visele zilei, cu ochii minţii larg deschişi. Numai că se întâmplă, de multe ori, şi aşa: „M-am văzut în visul meu în faţa unei oglinzi. Eram şi nu eram eu. Eram cum aş fi vrut să fiu, şi cum nu am putut să fiu. Se întâmplă multora dintre noi, cei care visăm toată viaţa”. Da, este vorba aici despre aspiraţia către un ideal irealizabil, ceea ce nu trebuie să ducă la descurajare. Starea de visare este parte importantă în alcătuirea noastră cea pământeană, dar cu avânturi celeste…
Mentalităţile, chiar şi apucăturile, tradiţiile, educaţia, specificul naţional în plan universal, raportul copilărie – bătrâneţe, viaţa şi moartea, iubirea de sorginte divină, elementele principale ale civilizaţiei umane, mediul ce ne înconjoară şi a cărui parte suntem, sufletul şi trupul, viaţa, în întregul ei, văzută ca o luptă. Ca la Coşbuc, nu ca în zilele de acum, în România mai ales: „O luptă-i viaţa, deci te luptă./ Cu dragoste de ea, cu dor…” – scria poetul. „Război, pe viaţă şi pe moarte!” îndeamnă acum politicienii… de toate culorile şi nuanţele. „Să simţi că Dumnezeu este în tine, în acea parte bună şi dreaptă a sufletului tău.” „Trăim să descoperim cât mai multe din creaţia divină, să adăugăm câte ceva vieţii pentru binele acestei lumi, şi să putem pleca liniştiţi, împăcaţi cu noi înşine.” Şi adaugă Vavila Popovici o idee esenţială structurii umane de oriunde şi de oricând: „Sentimentele de admiraţie şi iubire ne creează starea de fericire. Cele de invidie şi ură, ne îmbolnăvesc”.
Şi pe Vavila Popovici întâmplările vieţii au… împrăştiat-o în lumea largă. Este şi dânsa diaspora. Numai că ea, omul şi scriitorul, a plecat în America cu România în minte şi în suflet. Ea nu-şi huleşte ţara, nu-şi ponegreşte neamul. Şi din acest punct de vedere, e un model al demnei apartenenţe. „Românul este frumos, puternic, muncitor, dar şi arţăgos. Nu în zadar se spune că «Românii sunt unici, având caracterul etnic total diferit de celelalte popoare care îl înconjoară». Este matricea inconştientului nostru pe care Lucian Blaga o numea «matricea stilistică», caracteristică spiritului şi care trece cu paşi tăcuţi în activitatea noastră creatoare, dând sens înţelegerii noastre, nuanţând-o diferit.”
„Minunea unui gând vine ca fulgerul în întunericul nopţii”, ne atrage luarea-aminte Vavila Popovici. Pe bună dreptate, pentru că, se ştie – din păcate se cam uită – căderea pe gânduri face parte din starea naturală a omului. Fără de gânduri, ce ne-am face noi? Ce ne-am face noi fără memorie? Căci: „Gândul e forţa care naşte cuvântul rostit sau scris. Gândul îşi caută cuvântul (…) Gândul aparţine bogăţiei spiritului, cuvântul – materiei…”
În această carte a sa, Vavila Popovici consemnează adevăruri fundamentale nu doar pentru omul particular, ci pentru destinul întregii omeniri. Ea pune „Civilizaţia – în râd cu educaţia şi cultura”. Observă că „Prin iubire spiritele sunt legate într-o imensă horă a lumii”. Despre poezie afirmă, asemenea marilor gânditori, că „… este iubire, lacrimă, strigăt, rugă, plutire de gând, înălţare, dar şi alinare”. „Regretul e piatra de moară care macină sufletul”; „Nu ştii niciodată cine îţi va închide una din porţile destinului…” „Raţiunea are forţa ei de netăgăduit. Credinţa profundă o întrece”; „Numai trupul cunoaşte nevoia de odihnă. Sufletul nu o are…”; „Nimic din lumea noastră nu trebuie dispreţuit”; „În sufletul fiecărui om arde un foc, mai puternic sau mai slab…”; „Nu încerca mai multe roluri în viaţă (…) Joacă unul şi străduieşte-te să fie cât mai desăvârşit (…) Nu lăsa pe alţii să-ţi regizeze viaţa!”
Se destăinuie Vavila Popovici în debutul acestei admirabile cărţi, doldora de bune îndemnuri şi utile învăţăminte: „Scriu pentru a înţelege imperfecţiunile vieţii. Scriu pentru a alina suflete, dar şi pentru a le da curajul de a lupta…” Şi încheie cu o atenţionare ce ne are în vedere pe noi toţi. Pe câte unii, însă, mai mult decât pe alţii: „Pofta posesiunii – viciul distrugător al sufletelor”. Din păcate, mai există şi suflete moarte…
—————————–
Vasile FILIP
Iaşi, România
20 septembrie, 2018