De ceva vreme suntem prea ocupați,
Nu mai avem timp pentru mamă…
Nu mai avem vreme de frați…
O vizită scurtă, parcă ar fi măsurată
E drumul prea lung la bietul meu tată.
Imposibilul nostru ni se pare calvar,
Între noi şi părinți e un mare hotar,
E distanța prea mare, ei vin din alt veac
Părinții în lacrimi, ne văd,…şi-apoi…tac,
De ceva vreme suntem tot mai străini
Un hotar invizibil între noi şi vecini,
Nu e timp de binețe, nu e timp de cuvânt
Între noi şi ceilalți numai ploaie şi vânt.
Uităm despre suflet, uităm despre noi
Atâtea probleme avem, prea multe nevoi.
De ceva vreme timpu-i prea scurt…
Privim anotimpuri în fugă- farmecul mut,
Ne plângem de ploaie, nu râdem la soare,
Ca sclavii din vremi cărăm în spinare.
De ceva vreme ne mâncăm între noi…
Că-i vreme de pace sau ultim război,
Uităm duioşia, n-avem ochi să vedem,
Puterea-i la alții cu limba de lemn.
De ceva vreme suntem tot mai bătrâni…
Copii parcă ieri…rătăcim prin străini,
Ne căim prea târziu, n-am trăit de ajuns
Cătăm ochii mamei şi-n icoane răspuns
Şi venim la morminte să le povestim
De toate, ce-n viață, n-a fost timp…să vorbim.
Nu mai e timp…
9 / 10 noiembrie 2017 Ploieşti
——————————–
Vasile COMAN