Astăzi se împlinesc 162 de ani de la marele eveniment istoric – realizarea visului de secole de Unire a principatelor românești. La 24 ianuarie 1859 prin alegerea domnitorului moldovean Alexandru Ioan Cuza, ales la 5 ianuarie 1859, domnitor și al Munteniei avea loc Mica Unire, prima reîntregire a poporului român. Premisele Unirii principatelor au fost mai multe evenimente care au avut loc în ambele principate. Un pas spre unire a fost elaborarea la 1842 a unui proiect de unificare „al măsurilor și greutăților”. La 1 ianuarie 1848, domnitorul muntean Gheorghe Bibescu face primul pas spre unirea Principatelor, desființând Vama din Focșani, care era cel mai important punct vamal între cele două țări, realizându-se astfel uniunea vamală între Moldova și Țara Românească. Un rol decisiv în promovarea unirii celor două principate l-a avut mişcarea revoluţionară de la 1848 din Principate, care făcea parte din conglomeratul de revoluţii europene. Revoluția română de la 1848 s-a desfășurat în condițiile în care părți din teritoriul național se aflau în stăpânirea imperiilor vecine (imperiile țarist și Austro-ungar), în timp ce Moldova și Muntenia erau constrânse să accepte protectoratul Rusiei țariste și suzeranitatea Imperiului Otoman.
În momentul izbucnirii războiului Crimeii, alături de alţi mari prieteni ai românilor din presa occidentală, a fost cunoscutul jurnalist francez Saint Marc Girardin. În articolul său scris în favoarea românilor, „Poziţia viitoare a Principatelor de la Dunăre”, din mai 1854, reia discuţia despre drepturile principatelor cuprinse în capitulaţii: „ele au o existenţă aparte şi un guvernământ deosebit; ele au legiuirile şi aşezămintele lor…Hospodarii Moldovei şi ai Valahiei ascultă de sultan ca de suzeranul lor…Ei sunt o naţionalitate distinctă şi recunoscută de către puterile europene”.
În perioada Congresului de la Viena, Girardin reia discuţia despre drepturile românilor bazate pe istorie în „Articol privind Principatele Române, prilejuit de deschiderea Conferinţei de la Viena”: „Sperăm că Congresul de la Viena, când o fii să ieie o hotărâre asupra soartei Prinţipatelor nu va trece cu vederea dreapta cerere a moldo-valahilor în ceea ce priveşte naţionalitatea consfinţită prin vechi tractaturi… când ele s-au văzut silite a se închina armelor sultanilor, chiar atunci au făcut pe învingători ca să recunoască naţionalitatea lor, primind suzeranitatea iar nu giugul acestora….Neatârnarea şi autonomia neamului moldo-valah este deci un drept vechiu şi legiuit…şi negreşit că va fi luat în seamă de Congresul Vienei. Patrioţii din Moldo – Valahia aveau toată dreptatea de a se rezema pe acele tractaturi când, anul trecut, cerea arme Turciei şi Europei ca să mute teatrul războiului chiar în sânul Basarabiei” [137, p.118].
Deznodământul războiului Crimeii (care a durat din 28 martie 1853 până în 1856), a creat la un context european prielnic realizării unirii. Situația externă se arăta favorabilă; înfrângerea Rusiei și hegemonia politică a Franței ofereau un context benefic pentru punerea în practică a proiectului, cu atât mai mult cu cât Napoleon al III-lea, împăratul francezilor, dorea un bastion răsăritean convenabil politicii sale, care să contrabalanseze expansiunea rusească și să contribuie, alături de Italia, la subminarea sau chiar la destrămarea monarhiei austro-ungare.
Pacea s-a încheiat prin Tratatul de la Paris (30 martie 1856), care cuprindea următoarele clauze pentru Principate [66, p. 606]:
- Se retrocedează Moldovei trei judeţe din Basarabia;
- Protectoratul ţarist este înlăturat, Principatele rămânând sub suzeranitatea Porţii, dar cu garanţia marilor puteri europene ;
- Regulamentele organice vor fi revizuite potrivit dorinţelor românilor. În acest scop, se va convoca în fiecare principat câte un divan ad-hoc, reprezentând toate clasele societăţii. Dorinţele acestor divanuri vor fi examinate de puterile europene şi rezultatul final – exprimat printr-o convenţie, care se va încheia tot la Paris.
- Libertatea navigaţiei pe Dunăre şi neutralitatea Mării Negre.
Înfrântă în Crimeea, de către Marile Puteri aliate Turciei, Rusia este nevoită, în 1856, să întoarcă Principatului Moldovei o bună parte din Bugeac: vestul și toată linia Dunării, inclusiv o îngustă ieșire la mare în dreptul satului Jibrieni, cu o suprafață totală de 10.977 km².
Votul popular, favorabil unirii în ambele țări, rezultat în urma unor Adunări ad-hoc în 1857, a dus la Convenția de la Paris din 1858, o înțelegere între Marile Puteri (Franța, Rusia, Anglia, Prusia și Sardinia, Imperiul Otoman și Austria), prin care se accepta o uniune mai mult formală între cele două țări, cu guverne diferite și cu unele instituții comune. Întrunite în capitala Franței pentru a lua în discuție cererile celor două Divanuri ad-hoc (10/22 mai – 7/19 august 1858), puterile europene au adoptat Convenția de la Paris:
– Principatele își păstrau autonomia sub suzeranitatea Porții și sub protecția celor șapte puteri;
– Se adopta denumirea de Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, fiecare având instituții proprii;
– Se înființau instituții comune precum Comisia Centrală de la Focșani
(care elabora proiectele de legi de interes comun), Înalta Curte de Justiție și Casație, armata;
– Se prevedeau principii de organizare și modernizare a viitorului stat (separația puterilor în stat, desființarea privilegiilor de clasă, egalitatea în fața legii, drepturi politice pentru creștini, libertatea individuală);
– Dreptul de vot rămânea cenzitar.
Convenția de la Paris avea să joace rolul unei veritabile Constituții a Principatelor. Au urmat alegerile pentru Adunările Elective, care urmau să îi desemneze pe cei doi domni.
Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza. În Moldova, în urma alegerilor din 5/17 ianuarie 1859, a fost ales în unanimitate liderul unionist Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”. Alegerea nu a fost simplă. Iniţial doreau să-l susțină pe Grigore Sturza, fiul fostului domnitor, Mihail Sturza, și agent al Rusiei. Acesta, susținut de Rusia, viza și el unirea celor două țări, dar sub domnia sa și sub forma unui stat-marionetă care să facă jocurile Imperiului Rus. Cu două zile înainte de votul pentru alegerea domnitorului, unioniștii au înțeles jocul lui Sturza și au hotărât să-l respingă și să desemneze un candidat al lor. După dispute aprinse, a fost acceptat comandantul micii armate moldovene, Alexandru Ioan Cuza (care nu participase la întâlnire). La adunarea propriu-zisă, Cuza a fost prezentat drept variantă de compromis între conservatorii filoruși și liberalii pro-occidentali (francofili). Oamenii lui Sturza au fost surprinși să constate că acesta este respins și în schimb adunarea îl votează în unanimitate pe Cuza. S-a uneltit pentru uciderea liderilor unioniști Mihail Kogălniceanu, Anastasie Panu și Manolache Epureanu (pe al căror sprijin contase Sturza, dar care au votat pentru Cuza) și a domnitorului Cuza. Complotul a fost însă dejucat după ce a fost deconspirat de Alecu von Onciul și Iacob Antosz, iar ancheta a dovedit ulterior implicarea Rusiei.
Întrucât în textul Convenției nu se stipula ca domnii aleși în cele două Principate să fie persoane separate, liderii unioniști au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat și în Țara Românească. Acolo însă, Cuza era susținut doar de liberali, în timp ce conservatorii dețineau 46 din cele 72 de mandate. În această situație, liberalii radicali au inițiat, prin intermediul tribunilor, o vie agitație în rândul populației capitalei și al țăranilor din împrejurimi. O mulțime de peste 30000 oameni s-a aflat în preajma Adunării. Unul dintre tribuni, I.G. Valentineanu, nota că poporul era gata „să năvălească în Cameră și să o silească a proclama ales pe alesul Moldovei”.
Deosebit de înflăcărat a fost discursul rostit de deputatul Vasile Boierescu în adunarea electivă din Bucureşti, la 24 ianuarie 1859: „Pentru ce suntem împărţiţi în două câmpuri?” Oare nu suntem toţi fiii aceluiaşi mume? Care este cauza diviziunii noastre? Care este mărul discordiei dintre noi?”. Alexandru I. Cuza a fost votat în unanimitate. Astfel s-a făcut primul pas către definitivarea Unirii Principatelor Române. Țările au intrat de atunci într-o uniune personală. Conceptul era cunoscut la acea vreme, dar nu însemna nimic în ce privește o unire politică. Orientarea unionistă a domnitorului a făcut însă ca acesta să acționeze pe parcursul următorilor doi ani în sensul unirii pe toate planurile.
Însă acest fapt împlinit nu era pe placul imperiilor vecine, care nu au încetat nici pentru o clipă a unelti împotriva tânărului stat. O cronologie a evenimentelor violente petrecute în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza arată că el nu a avut nici o clipă de linişte:
- în februarie 1859 este descoperit un complot al numiţilor Matelon şi Grino, care urmărea asasinarea lui Cuza prin explozia unei bombe;
- în mai-iunie 1859, revolta grănicerilor din Vădeni, Focşani, Târgu Măgurele, Calafat (provocare rusească);
- în septembrie 1860, tentativă de asasinat organizat la Constantinopol;
- în noiembrie 1860, tulburările civile de la Craiova şi Piteşti, de asemenea, de la Ismail şi Bolgrad, ca urmare a unor provocări ruseşti;
- în 22 noiembrie 1862, răscoala lui Mircea Mălăieriu, înăbuşită de armată (cca 200 de arestaţi);
- în martie 1862, asasinarea celui dintâi prim ministru al României – Barbu Catargiu;
- în iulie 1863, ciocnire militară a trupelor regulate cu un detaşament polon rebel;
- în 11 decembrie 1863, secularizarea averilor închinate; un complot al preoţilor greci pentru eliminarea fizică a lui Alexandru I. Cuza;
- în 2 mai 1864, lovitură de stat;
- în 9 mai 1864, complotul Şuţu-Lamberti pentru răsturnarea lui Cuza şi anularea unirii (implicare otomană la nivel înalt);
- în 3 august 1865, tentativă de lovitură de stat.
Forţa care a controlat mereu informativ şi politic România a fost Rusia. Încă din primele zile ale Unirii, Rusia a dezvoltat un sistem de spionaj, plasat la cel mai înalt nivel, cu care a căutat să influenţeze evoluţia statului român pe scena est europeană.
Alexandru Ioan Cuza (1820-1873) s-a născut la Bârlad, judeţul Fălciu, unde se născuse şi domnitorul Dimitrie Cantemir. De menţionat faptul că, până la răpirea Basarabiei, judeţul Fălciu cuprindea şi părţile Tigheciului din partea stângă a Prutului. Se trage dintr-o veche familie moldoveană şi a beneficiat de educaţie occidentală (Paris, Pavia, Bologna). Revoluţionar paşoptist, apoi exilat, sub domnitorul Mihail Sturdza (1834-1849), fervent unionist în timpul domniei lui Grigore V. Ghica (1849-1854, 1854-1856) – domnitor binevoitor ideii unioniste, sub cârmuirea căruia a fost preşedinte de tribunal judeţean, prefect de judeţ, comandant al oştirii (1859) şi deputat în Adunarea electivă a Ţării, ales în cele din urmă candidat al unioniştilor la tronul Moldovei, inclusiv şi de reprezentanţii celor trei judeţe din Bugeac, Cahul, Bolgrad și Ismail. De menţionat faptul că Principatele Române au fost practic primele în Europa care şi-au realizat Unirea. La 1861, Italia îşi declară independenţa care a fost desăvârşită doar la 1918 (ca şi a României). Germania şi-a declarat independenţa la 18 ianuarie 1871.
„Românii, aceşti fraţi îndepărtaţi ai italienilor, au dat dovadă de patriotism şi un exemplu de concordie pe care noi, italienii, suntem gata de a-l urma. Unirea Principatelor va prepara unirea tuturor italienilor într-un singur corp, deoarece, de acum înainte nimeni nu va mai putea să împiedice, astăzi, ca minunatul act ce s-a împlinit la poalele Carpaţilor să nu se realizeze şi la picioarele Alpilor”. Aşa îl întâmpina, în martie, 1859, marele Camillo Benso, conte de Cavour, pe atunci încă prim-ministru al Regatului Sardiniei, pe Vasile Alecsandri, ministrul de externe încă doar al Moldovei, sosit în vizită oficială la Torino, tocmai pentru a anunţa dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza.
————————
Valeriu Dulgheru
Chișinău
24 Ianuarie 2021