Deseori, am auzit spunându-se despre ţara noastră că ar fi Grădina Maicii Domnului, ceea ce ar trebui poate să ne determine cel puţin pe unii dintre noi sa reflectăm mai bine asupra acestei problematici şi aspura Nevăzutului care caracterizează România în substanţa sa. Orice colţ de pământ are în spate o istorie care şi-a lăsat o anumită amprentă, care i-a lăsat drept moştenire o serie de particularităţi şi caracteristici, care, desigur, o dată cu trecerea timpului au cunoscut şi nişte modificări. Evident, istoria face ca populaţiile şi popoarele să difere net unele de celelalte, să aibă fiecare un anumit specific luat ca generic. Însă în interiorul acestui specific în calitate de generic se află extrem de multe particule elementare şi nebănuite pe care mintea cu toată puterea ei logică şi cognitivă nu le-ar putea defini. Una din aceste particule este exact Nevăzutul la care am făcut referire încă de la început, Nevăzutul în sine reprezentând cu totul altceva decât ceea ce cunoaştem despre o ţară în lumina lucrurilor care s-au întâmplat în plan concret. Nevăzutul cuprinde chipul serafimic ce se manifistă în condiţia suavă a transformărilor spirituale pe care o ţară sau alta le-a cunoscut. Adică, vorbim de istoria popoarelor scrisă în proiecte culturale şi mai cu seamă în acele proiecte propuse pentru Nemurire, cum a fost cazul creatorilor sau al misticilor care l-au înţeles pe Dumnezeu pentru că ei înşişi au fost în stare sa se desăvârşească în calitate de duhuri.
România s-a bucurat întru totul de binecuvântarea acestui Nevăzut pe care noi avem datoria să-l descoperim de fiecare dată într-o lumină nouă sau să îl aducem în actualitate. Poate de aceea, unul din marii sfinţi ai poporului român, Ioan Iacob Hozevitul, spunea că niciodată nu trebuie să uităm ce stă în spatele nostru, pentru că dacă nu ştim ce stă în spatele nostru nu ştim cine suntem în prezent şi nu vom şti încotro să mergem în viitor. Revenind la Nevăzutul care ontologic oferă ţării noastre o cu totul altă dimensiune decât cea dată de planul socio-politic, ar trebui să avem în vedere trei factori determinanţi: jertfa pentru creaţie, păstrarea tradiţiilor în faţa atacurilor invadatorilor şi mai ales rezistenţa creştină sau martirajul creştin care s-a manifestat cel mai puternic în anii de represiune comunistă. Astfel, înţelegem că România în perioada comunistă nu a fost doar o ţară comunistă sau o republică socialistă aşa cum părea la prima vedere, ci mai mult decât atât era acea Biserică din catacombe prin samuraii lui Hristos care nu ar fi acceptat niciodată să facă vreun compromis cu Cerul.
Ajungând în acest punct al discuţiei, una care încearcă să surpindă ţara noastră prin prisma destinului ei spiritual, şi prea puţin imperial sau imperialist, am putea să ne aducem aminte şi de locurile unde s-a scris istoria sfinţeniei sau a Duhului Sfânt. Unul dintre aceste locuri se găseşte la Sâmbăta de Sus, atât de cunoscută datorită sfinţilor Martiri Brâncoveni pentru care păstrarea demnă a credinţei a fost mult mai importantă decât propria viaţă.
Sâmbăta de Sus, un colţ al României unde zbuciumul epocii comuniste a fost înfrânt sau întrerupt ca urmare a rezistenţei din Munţii Făgăraş, a cărei amintire ar trebui să contribuie mereu la starea de trezire a conştiinţei româneşti. Acolo, după cum a arătat şi Ion Gavrilă Ogoranu în cartea sa, brazii nu se frâng niciodată, oricât de mare ar fi ameninţarea. Rezistenţa de la Sâmbăta de Sus şi mişcarea spirituală condusă de Părintele Arsenie Boca au arătat că tot ceea ce este viu o dată şi o dată va trebui să moară, dar ceea ce este etern nu poate muri niciodată.
Dat fiind că tocmai am dus aminte de figura Părintelui Arsenie Boca, să ne amintim bunăoară autoritatea duhovnicească pe care a exercitat-o asupra credincioşilor din Ţara Făgăraşului, reprezentând pentru mulţi dintre ei un refugiu în primul rând moral care i-a ajutat în lupta pentru păstrarea demnităţii. Fără acea mişcare spirituală a Părintelui Arsenie Boca de care tocmai am făcut vorbire, poate nu ar fi existat niciodată suflul şi curajul ce au stat în spatele rezistenţei anticomuniste din Munţii Făgăraş.
De asemenea, în acel loc, Sâmbăta de Sus, Părintele Arsenie Boca a cultivat o adevărată teologie duhovnicească care a marcat atâţia preoţi şi călugări ce au dat ulterior mărturie despre lecţiile divine învăţate de la Sfântul Ardealului. Teologia duhovnicească a Părintelui Arsenie Boca nu trebuie înţeleasă nicidecum în sensul gândirii populare, cum a fost de exemplul cazul lui Ilarion Ieromonahul în secolul XVII, ci mai mult în sensul unei teologii morale orientată către înţelegerea naturii duale a omului şi salvarea acestuia prin înduhovnicire. Or, aceasta a şi fost până la urmă esenţa şi chinesenţa Mişcării de la Sâmbăta de Sus din perioada comunistă: înduhovnicirea omului şi înarmarea cu puterea Crucii. Pentru cei ce cunosc istoria acestei mişcări şi personalitatea lui Arsenie Boca, înţeleg foarte bine semnificaţia sintagmei tocmai menţionate.
Mulţi din cei care au cunoscut Sâmbăta de Sus şi Mănăstirea Brâncoveanu în timpul prigoanelor comuniste, au ţinut să spună mai târziu că de fapt acolo a bătut necontenit inima creştină a poporului român. O inimă puternică, ce nu s-a putut îmbolnăvi vreodată deşi a fost în permanenţă ameninţată de boli necruţătoare, dar o inimă salvată în final de leacurile hristice.
Prin urmare, cei care au simţuri să intuiască şi să înţeleagă metalogic, conştientizează profunzimea unui colţ de rai pe Pământ ca Sâmbăta de Sus, o binecuvântare dată de Dumnezeu României, şi în primul rând o mică parte din Nevăzutul care caracterizează cu adevărat ţara noastra prin propria sa istorie deocamdată neînţeleasă.
–––––––––––
Tudor PETCU