Era 13 august 1991. Eu, împreună cu colega mea de la TRIBUNA, Lenuța Câmpean, am pornit spre Gherla, cu trenul, la casa părinților ei. Urma ca în 15 august 1991, să mergem la Sf. Mănăstire Nicula, să văd icoana făcătoare de minuni a fecioarei Maria. Lenuța mă auzise ce dorința arzătoare aveam să ajung odată acolo. Cum zodia racului e cea mai bună dintre toate, ea fiind rac, m-a invitat la părinții ei în Gherla. Părinții ei, oameni buni la suflet și cu foarte mult bun simt, s-au simțit stânjeniți. Mama ei a zis:
– Vai, Lenuța, draga mamei, cum de ai adus pe colega ta fără să mă anunți? Ce îi dau eu să mănânce?
În gradina casei, râdeau în soare, roșii mari, adevărate, cum numai în copilărie văzusem.
– Nu vă faceți probleme. O roșie adevărată. e cea mai bună mâncare.
– Da? Am și ciorbă de fasole verde și salată de vinete. E postul Sfintei Marii.
Am mâncat cu cea mai mare poftă și bucurie. Noaptea am dormit într-un pat care era orientat cu fereastra spre pădure. Era așa de aproape pădurea, venea așa aer curat, că am dormit tun. Dimineața, mama Lenuței Câmpean ne-a sfătuit să mergem pe jos, spre mănăstire, acum, în data de 14 august, dacă dorim să ajungem la icoana mult iubită, mai ușor. Drumul până acolo mi s-a părut un vis. Fluturii alergau prin florile de câmp, cântau păsărele, oameni, pâlcuri, pâlcuri, mergeau, cântând, spre Mănăstirea Nicula. Când am ajuns acolo, era o mare de oameni. Am încercat să intrăm pe partea dreaptă. Oamenii s-au bulucit, ne-au împins și ne-au scos afară din rând. Soțul îmi spusese de acasă, că dacă e foarte greu de ajuns, să plec spre casă. Viața e importantă și pot să mă rog și acasă unde am icoana făcătoare de minuni, copie.
Am încercat pe partea stângă. Același rezultat.
În gândul meu nu era altceva decât să ajung la mult râvnita icoană. Am mai stat deoparte cam o oră și am încercat prin fața Mănăstirii. Oamenii s-au bulucit din nou și au luat-o, pe sus, pe colega și prietena mea, Lenuța Câmpean, și au dus-o, cu valul în interiorul Mănăstirii. Ea, disperată, că eu, musafira ei, rămăsesem afară, s-a dus la preotul care era cu ordinea și a zis:
– Mama mea a rămas afară! Așa i-a venit în minte atunci, doar nu eram mama ei.
Nu a băgat-o în seamă, cum era și firesc. Eu rămasă afară, îmi luasem gândul de a mai ajunge la icoană. Stăteam, resemnată, deoparte.
Un preot iese în pragul ușii și face ordine:
– Vă rog frumos, lăsați un culoar liber la intrarea în Mănăstire!
Imediat mi-a trecut prin gând că acum o să intre, nestingherit, Petre Roman, premierul României, pe care îl văzusem cum sosise într-o mașină, de lux, neagră.
Spre marea mea stupoare, preotul spune:
– Să intre Doamna Titina Tene. Nu îmi venea să cred, ochilor și urechilor, ce auzeam. Eu, Titina, dintr-un sat, pierdut în lume, Ușurei, jud, Vâlcea, mutată în Cluj, să am această onoare. Când am ajuns în fața icoanei, nu puteam să îi văd chipul, de lacrimile care îmi șiroiau, fără să vreau, ca un râu eliberator. Numai Maica Domnului a putut să facă această minune. A simțit cât doream să o văd. Nici prietena și colega mea, Lenuța Câmpean, nu și-a explicat întâmplarea.
Ne am întors acasă, mândre și fericite, povestind cu lux de amănunte, părinților Lenuței, ce am trăit.
Părinții ei nu mai sunt, dar am înțeles că, în viață, poți întâlni oameni, o singură dată și să nu îi mai uiți niciodată.
Autor: TITINA NICA ȚENE