Timpul
Douăsprezece mii de ani nu-mi sunt îndeajuns
Mahayuga sfârşindu-se cu o descreştere
Pralaya se repetă iar, mereu ca un răspuns
Şarpele muşcându-şi coada se roteşte-n ere.
Timpul, imaginea-n mişcare a veşniciei
Nemişcate, mereu în cerc se desfăşoară iar
Durata cosmică-i o repetare, izvoadei
Reîntoarcerii eterne. Aceleaşi puncte-apar?
Timpul ciclic de nu mai este sacru devine
Doar un cerc, la infinit rotindu-se-n tristeţe
Şi nu mai este mijloc să te întorci în sine.
Eu mă-nchin la Pronie… îi dau mereu bineţe.
Timpul este istoric… el nu este muabil,
Cosmic, nu-i periodic și nu e reversibil!
Timpul (II)
Ultimul cântec, nu-l ia nici clipele,
Se scurge-n sine, în flacăra de seu
Mă întregesc departe, accentele
Urcând spirala, tăcute, tot mereu,
Se duc mai repede ca o privire.
Mai tânărul dintre titani, mă doare,
Lovind cu clipa lui de nemurire
Nu dă în amanet o amânare.
De s-ar topi prelinse cadranele
Secundele se-nalţă în Empireu
Şi noi… vom fi eterici fără ele,
Psaltire, în crezul de Arhiereu.
Ne vom preface-n rouă sau în ropot
Şi vom trăi… în sunetul de clopot!
–––––––––––
Teodor MEȘINĂ
25 iulie, 2018