MOTTO: În definitiv, nu anii din viață sunt cei care contează, ci viața din anii tăi. (Abraham Lincoln)
Abraham Lincoln (n. 12 februarie1809, Hodgenville, Kentucky, SUA – d. 15 aprilie 1865, Petersen House, SUA), a fost avocat și om politic american, al șaisprezecelea președinte al Statelor Unite ale Americii, funcție pe care a exercitat-o începând cu luna martie 1861 și până la asasinarea sa în aprilie 1865. Lincoln a condus Statele Unite în timpul Războiului Civil – cel mai sângeros conflict al său, dar și cea mai mare criză morală, constituțională și politică. Prin aceasta, el a conservat Uniunea, a abolit sclavia, a întărit guvernul federal și a modernizat economia.
FRUCTUL OPRIT
Când te-am văzut întâia oară dezbrăcată,
dezvăluindu-te misterioasă-n fața mea,
am tresărit cuprins d-un tremur deodată
și-o teamă ireală-n mine se năștea.
Ai apărut în viața mea fără de veste,
învăluită-n aură de înger izgonit,
care s-a rupt din taina dogmelor celeste
pentru-a gusta din pământescul fruct oprit.
Nu îndrăzneam să te ating, măcar cu gândul,
căci îngerul trădat în tine încă mai trăia,
ci am rămas pe loc încremenit privindu-l
cum dintr-un înger sfânt în demon se schimba.
În ochii tăi creșteau dorințe ne-mplinite,
mă răstigneai, fără să știu, pe trupu-ți în delir,
prin timp ne rătăceam pe nefirești orbite,
gustând îmbrățișați zeescul elixir.
Aș fi rămas cu tine veșnic, neuitato,
supus te-aş fi urmat fără să-ţi cer nimic,
iubirea mea de-a pururi ţi-aş fi dat-o
ca-n sferele cerești din nou să te ridic.
Te-ai risipit însă ca neaua-n primăvară
pe trecătoarele iubiri ce-n zare ți-au ieșit
și m-ai trădat, urmându-ți calea ta precară
de înger detestat și veșnic răzvrătit.
Tatiana Doina Popovici: În trei strofe polimorfe, autorul reiterează păcatul originar. În prima strofă, Eul liric descoperă o Eva misterioasă care-i produce fiori, dar și teamă. Aceasta a apărut pe neașteptate „învăluită-n aură de înger izgonit”. Ruptă din „taina dogmelor celeste”, vrea să guste „din pământescul fruct oprit” (Mărul care sugerează păcatul originar).
În fața „îngerului trădat” Eul liric rămâne „încremenit”. Starea de sfială – „Nu îndrăzneam să te ating / măcar cu gândul” – dispare treptat pentru ca „dintr-un înger sfânt în / demon se schimba”. Dorințe „ne-mplinite” se reflectau „în ochii tăi” și, ca un adevărat demon „mă răstigneai… pe trupu-ți în delir”. Astfel, rătăciți „pe nefirești orbite”, cei doi gustau „zeescul elixir”.
În strofa a treia, Eul liric trăiește dezamăgirea de a fi trădat în ciuda faptului că „Aș fi rămas cu tine veșnic, neuitato”. Acest neologism în Vocativ subliniază durerea (suferința) provocată de trădarea acestui „înger detestat și veșnic răzvrătit”.
Deși trădat Eul liric n-a uitat iubita, cu chip de înger, dar cu comportament demonic pe care, prin devotament și iubire veșnică, ar fi ridicat-o din nou „în sferele cerești”.
S-ar putea spune că, după ce a gustat „din / pământescul fruct oprit” Eva și-a urmat „calea… precară/ de înger detestat și veșnic răzvrătit”.
Prezența Eului liric este marcată de verbe la indicativ: am văzut, am tresărit, nu îndrăzneam, am rămas pe loc etc și prin formele neaccentuate ale pronumelui personal, persoana întâi „mă”. Eul dual apare în strofa a doua – „ne rătăceam”.
Reamintind păcatul originar, autorul prezintă o experiența personală pe care nu o poate uita, poate și pentru faptul ca a fost trădat.
La realizarea artistică a poemului contribuie, pe lângă imaginile vizuale și motorii, un șir de epitete: misterioasă, ireală , de înger, celeste, oprit, sfânt, zeescul. Cuplul adamic este relevat de Eul dual „ne”. Este de semnalat și locuțiunea verbală „am rămas pe loc” care subliniază uimirea Eului liric fermecat de apariția „în aura de înger”.
Corneliu Neagu: Ne aflăm în fața unui poem de dragoste al cărei miraj atinge culmile „zeescului elixir”, risipindu-se, până la urmă, „ca neaua-n primăvară”. Eul liric ne conduce prin meandrele acestei povești de dragoste adolescentină, reușind să transmită cititorului emoții foarte puternice.
Prima strofă ne introduce în atmosfera primei întâlniri, marcată de surprindere si chiar de o teamă ireală: „Când te-am văzut întâia oară dezbrăcată,/ dezvăluindu-te misterioasă-n fața mea,/ am tresărit cuprins d-un tremur deodată/ și-o teamă ireală-n mine se năștea”. Surprinderea și teama sunt explicate în următoarele patru versuri: „Ai apărut în viața mea fără de veste,/ învăluită-n aură de înger izgonit,/ care s-a rupt din taina dogmelor celeste/ pentru-a gusta din pământescul fruct oprit”.
Surprinderea și teama ireală a Eului liric atinge cote maxime la începutul strofei a doua: „Nu îndrăzneam să te ating, măcar cu gândul,/ căci îngerul trădat în tine încă mai trăia,/ ci am rămas pe loc încremenit privindu-l/ cum dintr-un înger sfânt în demon se schimba”. În următoarele patru versuri ale strofei a doua dorințele iubitei ajung la apogeu. Preia inițiativa actului de iubire fizică: „mă răstigneai, fără să știu, pe trupu-ți în delir…”. Îmbrățișați, cei doi „rătăceam pe nefirești orbite,/ gustând îmbrățișați zeescul elixir”.
În strofa a treia este relatat deznodământul acestei frumoase povești de dragoste, datorită trădării iubitei. Preludiul acestei trădări este marcat prin declarația, fără echivoc, a Eului liric: „Aș fi rămas cu tine veșnic, neuitato,/ supus te-aş fi urmat fără să-ţi cer nimic,/ iubirea mea de-a pururi ţi-aş fi dat-o/ ca-n sferele cerești din nou să te ridic”. Însă ea a ales altă cale, explicată în ultimele patru versuri: „Te-ai risipit însă ca neaua-n primăvară/ pe trecătoarele iubiri ce-n zare ți-au ieșit/ și m-ai trădat, urmându-ți calea ta precară/ de înger detestat și veșnic răzvrătit”.
După cum se poate deduce, chiar dintr-o primă lectură, FRUCTUL OPRIT este un poem de dragoste de un realism zguduitor. Poemul a fost publicat prima dată în volumul de versuri CUNOAȘTEREA DE SINE, Ed. ePublishers, București, 2017. A fost republicat, trei ani mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. A fost publicat, de asemenea, în revistele on-line CONFLUENȚE LITERARE și LOGOS & AGAPE, primind comentarii elogioase din partea cititorilor.
TRENUL
Cândva, demult, la început de vară,
tu te-ntorceai cu-n tren necunoscut,
te așteptam, dar nu te-am revăzut,
căci trenul tău nu mai oprea în gară,
se îndrepta către un alt ținut.
Ploua și noaptea se lăsa afară,
iar eu călcam peronul abătut,
din zări venea un cântec de fanfară
în urma trenului, deja pierdut.
Și ani de-a rândul, așteptând în gară,
fără să cred, deodată te-am văzut –
am tresărit și te-am privit tăcut,
venea din zări un cântec de fanfară,
tu mă-nrobeai c-un zâmbet absolut,
iar eu, rămas în urma ta afară,
am plâns până târziu și m-am zbătut
căci trenul a rămas pe veci în gară,
dar tu erai doar visul meu pierdut.
Tatiana Doina Popovici: Depozitar și practicant al subiectelor din poemele sale, Corneliu Neagu este un izvor nesecat de amintiri reale sau imaginare. Cu o imaginație bogată, poetul se simte confortabil în expresionismul-oniric, așa după cum s-a văzut în mai toată creația sa lirică.
„Trenul” este, cred, expresia unui vis imaginat într-o gară, loc atât de familiar autorului. Trenul, gara, fanfara sunt obiecte reale în care autorul țese „visul” ce pare atât de real.
Alcătuită din două strofe polimorfe (9 versuri fiecare – procedeu neobișnuit la acest autor), poemul plasează întâmplarea „la început de vară” când Eul liric aștepta „un tren necunoscut”. Adresarea către o iubită (reală sau imaginară) „tu te-ntorceai”, te așteptăm, dar nu te-am revăzut” lasă impresia unei întâmplări reale. Ca așteptarea să capete dramatism „Ploua și noaptea se lasă afară, / iar eu călcăm peronul abătut”. Starea de neliniște este acompaniată de „un cântec de fanfară” care venea „în urma trenului, deja pierdut”
Așteptând în gară „ani de-a rândul, până la urmă „deodată te-am văzut-/ am tresărit și te-am privit tăcut” în timp ce „din zări venea un cântec de fanfară”. Chipul „c-un zâmbet absolut” a stors lacrimi, cu toate ca „trenul a rămas pe veci în gară, /dar tu erai doar visul meu pierdut”.
Ca de obicei, în creația lui Corneliu Neagu, visarea este motivul care țese realitatea cu visul în versuri ce creează impresia unor întâmplări adevărate.
Pronumele personal, persoana a doua singular accentuat sau neaccentuat sugerează ca Eul liric se adresează unei iubite cunoscute care „se îndrepta către un alt ținut” în timp ce „eu rămas în urma ta afară, / am plâns până târziu și m-am zbătut”.
Eul liric este marcat prin verbe la indicativ: așteptam, am văzut, am tresărit, am privit, am plâns (toate având subiect inclus „eu”) și pronumele personal, persoana întâi, accentuat sau neaccentuat: eu, ne-.
Corneliu Neagu: Amestec de realitate și vis, poemul TRENUL ne pune în fața unei povești de dragoste în care femeia iubită trebuia să se întoarcă „la început ce vară […] c-un tren necunoscut”. Cu ajutorul simbolurilor deja consacrate în lirica autorului – gara, trenul, fanfara – poetul ne introduce în atmosfera unei așteptări eșuate. După cum aflăm chiar din prima strofă, „trenul […] nu mai oprea în gară,/ se îndrepta către un alt ținut”. Afară ploua, „din zări venea un cântec de fanfară”, se lăsa noaptea, iar poetul se plimba „abătut” pe peron. Cântecul fanfarei, care se auzea „în urma trenului deja pierdut”, sugerează zădărnicia așteptării.
În strofa a doua, Eul liric ne spune că așteptarea a durat „ani de-a rândul”. Iar într-o seară chiar a crezut că a văzut-o (pe ea, iubita) coborând din trenul fantastic. A tresărit și a privit-o tăcut, în timp ce „din zări” venea același „cântec de fanfară”, care nu prevestea nimic bun. Cu toate acestea, Eul liric părea convins că ea a coborât în gară și că-l subjuga „c-un zâmbet absolut”. Dar aflăm, la finalul poemului, că „trenul a rămas pe veci în gară”, iar ea nu era decât „un vis pierdut”.
Amestecul acesta de realitate și vis, despre care vorbeam la început, în care simboluri precum trenul, gara și fanfara apar de mai multe ori, ne îndreptățește să încadrăm acest poem în categoria simbolist-onirică.
Poemul TRENUL a fost publicat prima dată în volumul de versuri CUNOAȘTEREA DE SINE, Ed. ePublishers, București, 2017. A fost republicat, trei ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. De asemenea, a fost publicat în revista on-line CONFLUENȚE LITERARE, având o primire favorabilă din partea cititorilor.
PRINȚESĂ ARABĂ
Prințesă arabă, eu încă te-aștept
când mirtul își scutură floarea
și umbrele serii plutesc prin deșert
cu doruri ce-și caută calea.
În mine se zbat amintiri ce revin
pe aripi de vânt dinspre oază,
cu umbre căzute din cerul senin
pe gându-mi ce încă visează.
Te văd alungită la margini de vis,
simt dorul aprins cum tresaltă,
ajung dintr-odată-n vrăjit paradis,
mă-mbăt cu parfum de bacantă.
Dorințe păgâne pulsează în noi
și trupul ți-l vreau mai aproape,
să bem elixirul vrăjit amândoi
plutind în delir peste ape.
O viață întreagă aș vrea să te țin
un vis să clădim împreună,
să cernem iubirea sub cerul senin
pe oaza din margini de dună.
Tatiana Doina Popovici: În cinci catrene cu rima încrucișată și măsură de 11/9 silabe, Eul liric se adresează unei iubite reale. Primul vers începe cu un Vocativ „prințesă arabă” căreia îi spune „Eu încă te-aștept/când mirtul își scutură floarea”, mirtul fiind floarea castității din care se fac cununi de mireasă. Dorurile „ce își caută calea” în „umbrele serii” anticipează visul. Se pare ca Eul liric se referă la o iubire reală care i-a lăsat amintiri aduse „pe aripi de vânt dinspre oază”. Umbrele „căzute din cerul senin” introduc Eul liric în stare de halucinație „pe gându-mi ce încă visează”.
Strofa a treia aduce imaginea iubitei „alungită la margini de vis” înainte ca Morfeu să pună stăpânire „pe gandu-mi”. Cuprins de dor, Eul liric se vede ajuns „în vrăjit paradis” îmbătat „cu parfum de bacantă” (preoteasă a zeului Bachus).
În strofa a patra, Eul liric singular alternează cu Eul dual „Dorințe păgâne pulsează în noi/ și trupul ți-l vreau mai aproape”. Îndrăgostiții ajunși „în vrăjit paradis” (loc încântător) trăiesc starea de exaltare „plutind în delir peste ape”, în timp ce beau „elixirul vrăjit” (băutură miraculoasa căutată de alchimiști).
Ultima strofă exprimă dorința îndrăgostitului ca amândoi „un vis să clădim împreună”. Verbele la conjunctiv sugerează dorința intensă a Eului liric de-a „cerne iubirea sub cerul senin/ pe oaza din margini de dună” unde „o viața întreagă as vrea sa te țin”.
Poetul alternează conjunctivul cu condițional-optativul pentru a sugera dorința intensă a Eului liric să păstreze „o viața întreagă” această iubire atât de puternică.
Din punct de vedere al realizării artistice, autorul folosește substantivul în Vocativ urmat de adjectivul care definește apartenența la o etnie („Prințesă arabă”), metafore sugestive : „aripi de vânt”, „margini de vis”, „vrăjit paradis”, „dorințe păgâne”, „elixirul vrăjit”, „cerul senin”. Epitetele cu care sunt construite metaforele sugerează efemeritatea (de vânt), visul (de vis), vraja. De fapt, Eul liric trăiește, în stare de halucinație, un vis care va fi spulberat „pe aripi de vânt”.
Realitate și vis acestea sunt trăsăturile definitorii ale acestei poezii care se înscrie în expresionismul-oniric.
Corneliu Neagu: La fel ca în alte creații lirice ale autorului, în poemul PRINȚESĂ ARABĂ visul domină realitatea. De aceea se poate considera că poemul poate fi încadrat în categoria creațiilor onirice. Din punct de vedere arhitectural este conceput în cuprinsul a cinci strofe cu rima încrucișată, măsura versurilor fiind de tipul 11-9-11-9.
Visarea Eului liric este generată de amintiri ale unor fapte petrecute mai demult într-o oază, după cum putem deduce din primele două strofe. Astfel, Eul liric o așteaptă pe prințesa arabă „când mirtul își scutură floarea”, iar dorurile sale plutesc pe umbrele serii, căutându-și calea prin deșert. Amintirile „revin pe aripi de vânt dinspre oază”.
În aceste amintiri (strofa a treia) Eul liric o vede pe prințesă „alungită la margini de vis”. Este cuprins de dor, dintr-odată, și pe calea visului ajunge în „vrăjit paradis”, îmbătându-se „cu parfum de bacantă” (parfumul prințesei).
Visul continuă în strofa a patra, în care apare Eul dual (noi): „Dorințe păgâne pulsează în noi/ și trupul ți-l vreau mai aproape,/ să bem elixirul vrăjit amândoi/ plutind în delir peste ape”.
În ultima strofă, Eul liric își exprimă dorința de a fi împreună cu prințesa arabă „o viață întreagă” pentru a cerne „iubirea sub cerul senin/ pe oaza din margini de dună”.
Poemul PRINȚESĂ ARABĂ a fost publicat prima dată în volumul de versuri CUNOAȘTEREA DE SINE, Ed. ePubishers, București, 2017. A fost republicat, trei ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. De-a lungul timpului a mai fost publicat în revistele on-line LOGOS & AGAPE și CONFLUENȚE LITERARE. Distribuit pe Facebook din aceste reviste, a primit numeroase comentarii elogioase din partea cititorilor.
——————————–
Tatiana Doina POPOVICI / Corneliu NEAGU
28 septembrie 2020