MOTTO: Trăieşte ca şi cum ai muri mâine; învaţă ca şi cum ai trăi la infinit. (Mahatma Gandhi)
Mahatma Gandhi (n. 2 octombrie 1869 – d. 30 ianuarie 1948), cu adevăratul său nume Mohandas Karamchand Gandhi, a fost părintele independenței Indiei și inițiatorul mișcărilor de revoltă nonviolente. Numele de „Mahatma“ (în sanscrită înseamnă „marele suflet“) i-a fost dat de poetul indian Rabindranath Tagore.
ACORDUL
Povestea fără seamăn rămasă-n așteptare
sub înveliș de umbre, pe timp nedefinit,
îmi tulbură uitarea cu zvonuri trecătoare
care-mi aduc în cuget un vechi acord rănit.
Chiar clipele ajunse în ceasul cu pendulă
se zbat fără speranță, pe albul secundar,
când orele barbare, pe-o margine credulă,
încearcă să dezlege înscrisul legendar.
De-ar fi să dăm crezare ursitei nevăzute,
prezentă-ntotdeauna în astfel de povești,
nici n-ar fi fost înscrisul în actele trecute
pe opisul legendei cu pagini nefirești.
Dar noi voiam desigur să fi avut acordul
măcar într-o poveste marcată pe contur
cu vrăjile rescrise pe umbra din fiordul
unde lăsam regrete, să plângă prematur.
Poate-ai crezut că ele, trezite pe tăcute,
vor readuce-n cuget un simplu dezacord
din margini de legendă, rămasă pe redute,
când vara-ntârziată trecea peste fiord.
Dar nu-i așa, iubito, acordul existase –
în clipele eterne noi doi l-am conceput,
să ducă peste vreme însemnele rămase
pe umbra neuitării din visul convolut.
Tatiana Doina Popovici: Încă o poveste de iubire trăită în „fiordul/ unde lăsam regrete sa plângă prematur”. Titlul se referă la un document (Acordul) conceput pentru a păstra „Povestea (de iubire) fără seamăn rămasă-n așteptare/ sub înveliș de umbre, pe timp nedefinit”.
Prima strofă sugerează că Eul liric nu uită acest „acord rănit” de „zvonuri trecătoare”. Însă nici măcar timpul nu „dezleagă înscrisul legendar” pe care ursitoarea nu l-ar fi trecut în „opusul legendei cu pagini nefirești”. Cu toate acestea, „noi visam […] să fi avut acordul / măcar într-o poveste”, care să valideze iubirea legendară „rămasă pe redute/ când vara-ntârziată trecea peste fiord”. Eul liric este sigur că acordul existase. Adresându-se iubitei prin vocativul „iubito”, Eul liric amintește ca „noi doi l-am conceput (acordul) să ducă peste vreme însemnele ramase / pe umbra neuitării din visul convolut” (întors aspra lui însuși).
„Acordul” este un poem în cinci catrene cu rima încrucișată în care Eul liric retrăiește o iubire legendară „marcată pe contur /cu vrăjile rescrise pe umbra din fiord”. Participarea afectivă a Eului liric este marcată de formele pronumelui personal neaccentuat „îmi”, „mi”, din prima strofă. Pe parcurs, apare Eul dual : „să dăm”, „noi”, „noi doi”.
Realitate și visare se împletesc într-o poveste de iubire răscolitoare, asemenea legendelor. Obiectele reale care capătă expresivitate artistică sunt: înscrisul (document), opisul (lista de acte), fiordul (golf maritim), vara (anotimp).
Pe de alta parte, visul (cel cu ochii deschiși, nu cel din timpul nopții) secondat de „umbre” și dorul întors asupra lui însuși (convolut) dau valoare onirică acestui poem de o frumusețe tulburătoare
Din punct de vedere al realizării artistice sunt de semnalat câteva metafore: „înveliș de umbre”, „timp nedefinit (sugestie a dăinuirii)”, „zvonuri trecătoare”, „margine credulă”, „margini de legenda”, „umbra neuitării”. Vocativul „iubito”, împreună cu metaforele dau expresivitate poemului, făcându-l pe cititor parte din poveste.
Corneliu Neagu: Poemul aduce în fața cititorului dilema existenței unui acord legendar scris, încheiat de poet cu propria muză. Întregul discurs liric, derulat pe parcursul celor șase strofe, de tip catren, cu rima încrucișată, este marcat de atribute specifice expresionismului oniric.
Din prima strofă aflăm că „povestea” acestui acord, „rămasă-n așteptare/ sub înveliș de umbre, pe timp nedefinit”, „tulbură uitarea” Eului liric „cu zvonuri trecătoare”. Chiar clipele din ceasul cu pendulă (strofa a doua) „se zbat fără speranță” […] „când orele barbare” […] „încearcă să dezlege înscrisul legendar”. Dar iată că, în strofa a treia, apare o ursită (ursitoare) care pune la îndoială existența acestui înscris legendar (adică acordul).
În strofa a patra Eul liric precizează faptul cei doi (poetul și muza) ar fi dorit să existe „acordul”, întrucât acesta ar fi redat povestea lor „din fiordul” unde lăsaseră „regrete, să plângă prematur”. Mai adaugă Eul liric, în strofa următoare, adresându-se muzei: „Poate-ai crezut că ele (regretele), trezite pe tăcute,/ vor readuce-n cuget un simplu dezacord/ din margini de legendă, rămasă pe redute,/ când vara-ntârziată trecea peste fiord”.
Dar, în ultima strofă, Eul liric accentuează, cu tărie, că acest acord existase. Fusese conceput de cei doi (Eul liric și muza) pentru a duce „peste vreme însemnele rămase/ pe umbra neuitării din visul convolut”. Să reținem cele două metafore originale cu impact emoțional foarte puternic: „umbra neuitării” și „dorul convolut”.
Poemul ACORDUL a fost publicat prima dată în volumul de versuri DRUM SPRE ETERNITATE, Ed. ePublishers, București, 2019. A fost republicat, un an mai târziu în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, 2020. A fost publicat, de asemenea, în revistele on-line LOGOS & AGAPE și CONFLUENȚE LITERARE. Distribuit pe Facebook din aceste reviste, a adunat numeroase aprecieri favorabile din partea cititorilor.
LA CEASUL UITĂRII
E toamnă târzie – aud la fereastră
doar ploaia venită pe aripi de vânt,
garoafele puse de ieri într-o glastră
desfac din corole un vechi jurământ.
La ceasul uitării, ieșind din petale,
cuvintele scrise cândva în trecut
aud la fereastra cu geamuri ovale
rafale desprinse din vântul pierdut.
Sosite acum din fiorduri stâncoase,
cu vechiul vapor andocat lângă port,
ajung la fereastră spre seară să lase
un alt jurământ pe un mitic suport –
o floare de gheață, demult rătăcită,
purtând în petale înscrisul cel nou
cu versuri rescrise de-o mână rănită
la masa tăcerii de lângă hublou.
Citește, iubito, cuvintele toate,
topite din floarea de gheață, ad-hoc,
ascultă și vântul ce încă mai bate
cu vorbele mele scăpate din toc.
Desigur așa vei afla, fără grabă,
că timpul se scurge acum înapoi,
iar orele-ntoarse întruna întreabă
de ce în pădure copacii-s mai goi.
Tatiana Doina Popovici: Titlul se află în concordanță cu anotimpul care își desfășoară arsenalul specific, „ploaia venită pe aripi de vânt”. Întotdeauna, ploaia a creat o stare de visare, stare în care întră și Eul liric. În această stare își amintește „vechiul jurământ” ale cărui cuvinte sunt purtate de „rafale desprinse din vântul pierdut”.
Rafalele de vânt, personificate, sosesc „din fiorduri stâncoase, cu vechiul vapor „andocat (întrat într-un doc) lângă port”. Spre seară, momentul visării, rafalele sosite cu vechiul vapor lasă „alt jurământ pe un mitic (fabulos) suport”. Dacă în prima strofa „garoafe puse de ieri într-o glastră/ desfac din corole un vechi jurământ”, în strofa a doua „o floare de gheată” poartă înscrisul (actul, jurământul) cel nou, „cu versuri rescrise de-o mână ranită/ la masa tăcerii de lângă hublou” (mică deschizătură circulară din peretele navei lăsată pentru aerisire și iluminat).
Abia în strofa a treia autorul, prin intermediul Eului, liric se adresează iubitei cerându-i imperativ „Citește, iubito, cuvintele toate”. Adresarea în Vocativ „iubito” sugerează ca Eul liric se gândește la o iubită reală, lăsată undeva în fiordurile scandinave. Cuvintele „topite din floarea de gheață”, anume pentru a fi citite (ad-hoc), însoțesc vântul „ce încă mai bate / cu vorbele mele scăpate din toc”. Ultimele patru versuri se referă la „timpul (care) se scurge acum înapoi”. Segmente ale timpului, „orele-ntoarse întruna întreabă / de ce în pădure copacii-s mai goi”.
La realizarea acestui poem nostalgic, contribuie metafore: toamna (este anotimp, dar și o etapă din viața omului) „ceasul uitării”, „o floare de gheata”, „masa tăcerii”. Pe lângă acestea, apar personificări : „rafale… sosite… cu vechiul vapor”, „orele-ntoarse… întreabă”.
Se pare ca Eul liric a lăsat în fiordurile scandinave o iubită căreia i-a făcut jurăminte de care-și amintește în „Toamna târzie… la ceasul uitării”.
Cele trei strofe polimorfe cu rima încrucișată și măsura de 11 silabe surprind prin lexicul deosebit specific marinarilor: fiorduri (golfuri marine) andocat (vapor urcat pe un doc plutitor sau întrat într-un doc), hublou (mica deschizătura circulară în peretele unei nave), ad-hoc (de circumstanță) care dovedește ca autorul a trăit experiența jurămintelor.
Corneliu Neagu: Acest poem de factură expresionist-onirică, derulat pe întinderea a trei strofe polimorfe, a câte opt versuri fiecare, aduce în fața cititorului povestea fantastică a unor jurăminte scrise de Eul liric iubitei sale dintr-o magică poveste de dragoste.
Din prima strofă aflăm că „afară e toamnă târzie”, iar la fereastră se aude „doar ploaia venită pe aripi de vânt”. Înlăuntru, „garoafele puse de ieri într-o glastră/ desfac din corole un vechi jurământ”. Acest jurământ conține „cuvinte scrise cândva în trecut” care „aud la fereastra cu geamuri ovale/ rafale desprinse din vântul pierdut”.
Cum aflăm din strofa a doua, aceste vânturi au venit „din fiorduri stâncoase,/ cu (un) vapor andocat lângă port”. Ele „ajung la fereastră”[…] „să lase/ un alt jurământ pe un mitic suport”. Acest suport mitic este, de fapt, o floare de gheață, care poartă în petalele sale „înscrisul (jurământul) cel nou”. Din ultimele două versuri ale strofei a doua aflăm că acest nou jurământ a fost rescris „de-o mână rănită/ la masa tăcerii de lângă hublou”. Putem intui că cel care a rescris jurământul este chiar poetul.
Această presupunere este întărită de versurile strofei a treia, în care poetul, prin Eul său liric, se adresează iubitei: „Citește, iubito, cuvintele toate,/ topite din floarea de gheață, ad-hoc,/ ascultă și vântul ce încă mai bate/ cu vorbele mele scăpate din toc”. Poetul o roagă pe iubită să citească „fără grabă”. Numai așa va afla „că timpul se scurge acum înapoi,/ iar orele-ntoarse întruna întreabă/ de ce în pădure copacii-s mai goi”.
Poemul LA CEASUL UITĂRII a fost publicat prima dată în volumul de versuri DRUM SPRE ETERNITATE, Ed. ePublishers, București, 2019. A fost republicat, un an mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020. A mai fost publicat în revistele on-line CONFLUENȚE LITERATE și LOGOS &AGAPE. Distribuit din aceste reviste pe Facebook a primit comentarii elogioase din partea cititorilor.
MAGICA SUCALĂ
Reascult povestea magicei sucale
depănând prin vreme șiruri de fiori
care vin adesea pe aceeași cale
redeschisă iarăși peste vechi uitări.
Ne ajung din urmă false jurăminte
spuse într-o noapte într-un lan de grâu
când deasupra luna se privea cuminte
în oglinda apei dintr-un ochi de râu.
Te priveam aievea, fragedă nagodă,
din neant venită în tăcerea mea
călărind licornul cu șaua tripodă
născocită-n taină pe un colț de stea.
L-am legat cu frâul de un mac albastru
legănat de vântul dulce și suav
să sorbim nectarul lângă un jugastru
pe un pat din frunze puse-ntr-un răstav.
Rătăceam cu visul printre vorbe spuse
cu prelungi suspine din adâncul tău
și gustam năvalnic din licori aduse
noaptea pe răcoare dintr-un curcubeu.
Ne rupeam din vraja nopții siderale,
dintr-odată stinsă-n margine de râu,
cântecul de taină-al magicei sucale
depănându-și zorii prin lanul de grâu.
Tatiana Doina Popovici: În trei strofe polimorfe, autorul deapănă, asemenea unei scale, o poveste de iubire. În prima strofă, „magica sucală” redeschide calea peste „vechi uitări”. Jurămintele primei tinereți „spuse într-o noapte într-un lan de grâu” sunt protejate de „luna (care) se privea cuminte/ în oglinda apei dintr-un ochi de râu”
„Magica sucala” introduce Eul liric în povestea în care „din neant (de niciunde) apare nagoda „călărind licornul cu șaua tripodă”. Magia continuă, căci îndrăgostiții, întocmai ca zeii, sorb nectarul „lângă un jugastru/ pe un pat de frunze puse-ntr-un răstav”. Având în vedere vechimea poveștii, autorul folosește regionalisme ca: jugastru (arbore cu lemnul alb din zona de câmpie), răstav (fâșie de pământ între două rânduri de semnături). Chiar și titlul folosește un arhaism: sucala, acea unealtă care deapănă firul pentru războiul de țesut.
În ritmul sucalei, Eul liric deapănă „visul printre vorbe spuse cu prelungi suspine” în timp ce „licorile aduse / noaptea pe răcoare dintr-un curcubeu” dau sentimentul nemuririi. Vraja de care sunt cuprinși tinerii durează pe timpul „nopții siderale” care se stinge brusc „într-o margine de râu”. Prin lanul de grâu, se aude doar „cântecul de taina-al magicei sucale/ depănâdu-și zorii.”
Magică de la început până la sfârșit, „Magica sucală” împletește realitatea cu visul. Unul dintre obiectele reale este sucala, pe care generațiile de astăzi n-o cunosc. Adusă din trecut, ea capătă expresivitate când își împletește cântecul cu visul.
Realitate, magie, vis se întâlnesc într-un poem în care autorul, asemenea sucalei, deapănă o poveste de iubire ireală la care participă natura terestră (lan de grâu, ochi de rău) și cosmică (luna – protectoarea dragostei). Personajele care dau poemului nota mistică sunt: nagoda (nălucă, arătare, ființă ciudată) și licornul (animal fantastic cu corp de cal, cap de cerb și un corn în frunte = inorog).
Și de această dată Eul liric este marcat de verbe la indicativ prezent (renăscut), dar și de forme ale pronumelui personal neaccentuat care sugerează Eul dual :”ne”. Ceea ce aduce în plus aceasta poezie sunt regionalismele și simbolurile.
Corneliu Neagu: Ne aflăm în fața unui poem în care Eul liric ne conduce prin meandrele visării neîngrădite, în care simbolurile onirice, nagoda și licornul, deja cunoscute din alte creații lirice ale poetului, ocupă locul central. Povestea ireală din acest poem este depănată de o „magică sucală”. Deși sucala este un obiect real, poetul îi atribuie însușiri simbolice și onirice, astfel încât, printr-o subtilă personificare, ea devine elementul cel mai important al acestei povești de dragoste, care se petrece într-un lan de grâu. Din punct de vedere arhitectural, poemul MAGICA SUCALĂ, este alcătuit din trei strofe polimorfe, a câte opt versuri fiecare, cu rima încrucișată, și măsura de tipul 12-11-12-11.
În prima strofă Eul liric ne introduce în lumea fantastică a poveștii de dragoste, reascultând „povestea magicei sucalei”. Această poveste revine peste vreme cu „șiruri de fiori”, pe o cale cunoscută, „redeschisă iarăși peste vechi uitări”. Uitările devenind neuitări, îi amintesc Eului liric despre „false jurăminte/ spuse într-o noapte într-un lan de grâu”, pe când „luna se privea cuminte/ în oglinda apei dintr-un ochi de râu”.
În strofa a doua apare iubita, asemuită cu o „fragedă nagodă”. Ea vine din neant, „călărind” un licorn „cu șaua tripodă”/ născocită (de cineva) pe un colț de stea”. Șa tripodă, colț de stea, elemente noi ale stării de visare a Eului liric! Continuând lectura strofei a doua, aflăm că licornul a fost „legat cu frâul de un mac albastru”, pentru ca cei doi (Eul dual) să se poată iubi în voie: „să sorbim nectarul lângă un jugastru/ pe un pat din frunze puse-ntr-un răstav”.
Strofa a treia aduce în fața cititorului scena de dragoste închipuită de Eul liric, aflat în stare de visare: „Rătăceam cu visul printre vorbe spuse/ cu prelungi suspine din adâncul tău/ și gustam năvalnic din licori aduse/ noaptea pe răcoare dintr-un curcubeu”. Cei doi se trezeau din „vraja nopții siderale” numai atunci când „magica sucală” își depăna „zorii prin lanul de grâu”.
Poemul MAGICA SUCALĂ a fost publicat prima dată în volumul de versuri TĂCEREA DIN ADÂNCURI, Ed. ePublshers, București, 2018. Doi ani mai târziu a fost republicat în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, ed. BREN, București, 2020. Poemul a mai fost publicat și în revistele on-line CONFLUENȚE LITERARE și ARMONII CULTURALE, primind comentarii elogioase din partea cititorilor.
~ VA URMA ~
——————————–
Tatiana Doina POPOVICI / Corneliu NEAGU
21 septembrie 2020