MOTTO: „In toate poveștile de dragoste există întotdeauna ceva care ne apropie de eternitate si de esența vieții, pentru că poveștile de dragoste conțin toate tainele lumii” (Paulo Coelho)
Paulo Coelho este scriitor brazilian, născut la Rio de Janeiro pe data de 24 august 1947. Cărțile sale dezvoltă drame universale, valabile oriunde și pentru oricine, ceea ce explică primirea entuziastă de care se bucură pe toate meridianele. Au fost editate în 150 de țări și traduse în peste 50 de limbi. Este consilier special UNESCO în cadrul programului Convergențe spirituale și dialoguri interculturale, co-director al Centrului Shimon Peres pentru pace. Distins cu numeroase și importante premii, medalii și ordine, printre care cel de Cavaler al Ordinului Național al Legiunii de Onoare din Franța (martie 2000). Este fondator al Institutului Paulo Coelho, care acordă ajutoare îndeosebi copiilor și bătrânilor din păturile defavorizate ale societății braziliene.
TAVERNA
Se pierde decorul în umbra străină
şi vorbele grele, venite-n surdină,
alungă perdeaua cu falduri astrale
din buza ferestrei cu geamuri ovale,
iar muzica rece ce urcă pe scară
în ritmuri năuce se pierde afară.
Din colțuri de stradă ajung santinele,
lovind cu pahare de vin în tejghele,
iar zgomotul sticlei, plecat într-o rână,
mulţimi nevăzute din colţuri adună
sub luna ce bate tăcută-n firidă,
trecând peste chipuri cu faţa lividă.
Tu stai şi privești dintr-un colţ solitară
scandalul iscat în taverna murdară
şi rujul ţi-l laşi pe paharul de sticlă…
Zâmbeşti languros şi înfrunţi fără frică
priviri aruncate din umbra opacă
cu pofte păgâne ce-n gând te dezbracă.
Aştepţi oare prinţul din vis să apară,
în braţele lui să te urce pe scară,
amorul pribeag în zori să ţi-l soarbă
cu gura nebună de patimă oarbă ?…
Auzi dinlăuntru doar gândul cum plânge
în visul brodat cu imagini nătânge,
desprinse haotic din fresce baroce
pictate orgasmic de mâini echivoce…
Și cauţi himeric, pe pânza străină,
doritul tău prinţ, sperând că-o să vină,
din trup să îţi soarbă cumplita ispită
în nopți nedormite, când luna te-agită.
Frumosul meu prinţ, din vis te coboară!…
Tăcută te rogi în taverna murdară –
nu-ti pasă că-n preajmă ajung santinele
lovind cu pahare de vin în tejghele…
Te rogi mai departe, cu faţa lividă,
când luna se pierde tăcută-n firidă.
Tatiana Doina Popovici: „Taverna” este o poezie concepută în trei strofe de 12,18 și 6 versuri cu rima împerecheată în care autorul prezintă viața de noapte dintr-o cârciumă murdară și întunecoasă.
În prima strofa, autorul descrie interiorul acestei taverne: fereastra cu geamuri ovale, perdeaua cu falduri astrale, muzica rece, tejghea cu pahare de vin, mulțimi cu fața livida, interior luminat de razele lunii.
În acest local de noapte, murdar, Eul liric vede o tânără solitară care privește dintr-un colț scandalul iscat. Așa începe strofa a doua în care apar câteva gesturi ale tinerei: lasă rujul „pe paharul de sticlă”, zâmbește languros, înfruntă „fără frică/ priviri aruncate din umbra opacă”. Deși trezește „pofte păgâne”, ea (tânăra) visează să vină un prinț care s-o țină în brațele lui până în zori.
Cu o personificarea de mare expresivitate „Auzi dinlăuntru doar gândul cum plânge/ în visul brodat…cu imagini… de fresce baroce,” poetul reușește să dea la iveală visul tinerei. Avidă de dragoste, tânăra „caută himeric (fantastic)… „doritul prinț”. Visul continuă „în nopți nedormite, când luna te agită”. Dacă în prima strofă este redată veridic atmosfera unei taverne, în cea de a doua apare tânăra care, în mijlocul atâtor priviri pofticioase, visează la un prinț cu care să-și petreacă nopțile..
În strofa a treia, ca în „Luceafărul” lui Eminescu, tânăra invocă prințul să coboare din vis și să devină realitate. De fapt, ca fiica de împărat, se află la vârsta când apar primii fiori ai dragostei. Fără să dea atenție zgomotului de pahare, ea se roagă „cu fața lividă” până când „luna se piere tăcută-n firidă”.
„Taverna este o poezie în care autorul, și de aceasta dată, alternează realitatea cu visul într-un mod magistral. Oprindu-se asupra unui destin nefericit, obligat să frecventeze taverna, poetul subliniază cu discreție sensibilitatea și puritatea unei fete care nu a încetat să viseze. Ea evadează din realitate și, cu ajutorul visului, trăiește împlinirea dragostei.
Elementele care se referă la realitate sunt: taverna, perdeaua cu falduri, fereastra cu geamuri ovale, pahare etc. De visare țin: umbra, opacă, visul himeric (printul este o himeră, o nălucă), luna. Luna element astral, dar și mitic – Selena, protectoare a dragostei, ia parte la tabloul imaginar.
Din punct de vedere prozodic, acest text este neobișnuit în lirica lui Corneliu Neagu, deoarece autorul construiește strofe inegale de 12, 18 și 6 versuri cu rima împerecheată și măsură de 12 silabe. Din punct de vedere stilistic, apar epitete ca: străină, astrale, lividă (personificator), languros, dar și metafore: umbra străină, muzica rece, amorul pribeag. Pe lângă aceste figuri de stil, autorul folosește invocația, construită cu un vocativ și un imperativ: „Frumosul meu print, din vis te coboară”. Figură de stil demnă de semnalat este personificarea „gândul plânge”.
Găsim în această creație lirică alternanțe de realitate, vis, realitate, care sunt trăsături specifice expresionismului-oniric.
Corneliu Neagu: Poemul TAVERNA este o creație lirică care rememorează una dintre experiențele de viață ale autorului. Aflat temporar într-o țară străină, cunoaște într-o tavernă o femeie abandonată de iubitul său. Întregul discurs liric din poem se întemeiază numai pe observații directe ale autorului. Acestea sunt puse în versuri, derulate pe întinderea a trei strofe polimorfe, de mărimi diferite. Fiecare stofă în parte are o anumită semnificație.
Prima strofă este redată la modul impersonal, fiind o prezentare generală a tavernei: „vorbe grele”, „perdea cu falduri astrale”, „fereastra cu geamuri ovale”, „muzică ce urcă pe scară” etc. Deodată apar soldații („santinele”), „din colțuri de stradă”. Ajung în tavernă obosiți, poate chiar nervoși, „lovind cu pahare de vin în tejghele”. Ca între soldați, își trec sticla unul altuia împingând-o pe tejghea. Zgomotul sticlei, târâită pe tejghea, creează oarece panică, cei prezenți retrăgându-se prin colțurile tavernei. Această atmosferă sumbră este îndulcită de apariția lunii. Lumina acesteia intră prin fereastra tavernei „trecând peste chipuri cu faţa lividă”.
În strofa următoare, discursul Eului liric are loc la persoana a doua singular: „Tu stai şi privești dintr-un colţ solitară”…Această formă de adresare, rar întâlnită în relatarea unor fapte, dar foarte convingătoare, continuă pe tot parcursul strofei a doua. Comentariul, fiind un mod de povestire a faptelor, în cele ce urmează vom folosi modul indicativ, persoana a treia singular. Eroina privește „scandalul iscat în taverna murdară”. Părând netulburată, continuă să bea din paharul de sticlă, zâmbește „languros” și înfruntă „fără frică/ priviri aruncate din umbra opacă/ cu pofte păgâne ce-n gând (o) dezbracă”. Aici intervine Eul liric care începe s-o interogheze (virtual): „Aştepţi oare prinţul din vis să apară,/ în braţele lui să te urce pe scară,/ amorul pribeag în zori să ţi-l soarbă/ cu gura nebună de patimă oarbă ?…”Trecând, din nou, la relatarea stărilor eroinei, Eu liric ne spune cum „gândul (ei) plânge/ în visul brodat cu imagini nătânge,/ desprinse haotic din fresce baroce/ pictate orgasmic de mâini echivoce…” În această stare de halucinații ea cauă „himeric, pe pânza străină,/ doritul (său) prinţ, sperând că-o să vină,/ din trup să (îi) soarbă cumplita ispită/ în nopți nedormite, când luna (o) agită”.
Ultima strofă începe cu o invocație a femeii părăsite: „Frumosul meu prinţ, din vis te coboară!…”. Această invocație (făcută în gând) exprimă durerea covârșitoare a acestei femei părăsite. Petrecerea din tavernă continuă, dar femeii nu-i mai pasă de ceea ce se petrece în jur, ci se roagă „mai departe, cu faţa lividă,/ când luna se pierde tăcută-n firidă”.
Poem amplu, cu multiple valențe umane și estetice, TAVERNA a apărut prima dată în volumul de versuri FATA MORGANA, Ed. ePublshers, București, 2016. Doi ani mai târziu a fost republicat, cu unele modificări, în volumul TĂCEREA DIN ADÂNCURI, la aceeași editură. A fost inclus și în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, București, 2020.
MANSARDA
Revin în mintea mea, disimulate,
povești pe care le credeam uitate
sub scoarțe prăfuite de albume
păstrate în cotloane fără nume,
la ultimul etaj, urcând pe scară,
într-o mansarda rece si murdară
unde ajung mai mult pe dibuite
cu mintea încărcată de ispite.
Mă-așez pe canapeaua desfundată
și amintirile mă năpădesc deodată!…
Văd chipurile voastre neuitate
pe pânza timpului trecut pictate
în vagi culori de visuri adormite
prin amintiri care se întorc rănite.
Aș vrea ca pânza timpului, pictată,
să se destrame-n fața mea îndată,
când muzica ce vine dinspre scară,
dintr-o tavernă veche și murdară,
îmi rupe gându-n cugetări nătânge
pe corzile viorii care plânge
cu note stranii dintr-o falsă gamă
ce-anunță parcă-o iminentă dramă,
cu-amante părăsite-n prag de seară
și alungate-n frigul de afară.
Aș încerca să le împac pe toate,
dar plânsul lor în mine se destramă,
și mă cuprinde dintr-odată-o teamă
că-am să le văd la ușă adunate.
Mă-ndrept tăcut spre mica etajeră,
deschid albumele cu scoarțe grele,
din pagini vechi, amantele rebele,
străine mă privesc…, din altă eră!
Tatiana Doina Popovici: Autorul are o mare disponibilitate de a face rime care, în aceeași poezie să se încadreze în două tipuri: împerecheată și îmbrățișată. Se vede cum Corneliu Neagu stăpânește tehnica versificației după felul în care repartizează versurile în strofe: prima are 8 versuri, a doua 16 versuri, iar a treia 8 versuri.
În prima strofă, mintea Eului liric este invadată de „povești pe care le credea uitate”. Poveștile din albumele prăfuite pot fi găsite „la ultimul etaj… într-o mansardă rece și murdară” unde Eul liric ajunge „cu mintea încărcată de ispite”. Așadar, prima strofă justifică titlul „Mansarda”, depozitul atâtor amintiri.
În cea de a doua strofă, Eul liric, așezat pe canapea, privește, ca la cinematograf, „pânză timpului trecut (ecranul)” pe care defilează „chipurile voastre neuitate”. Deși timpul a estompat culorile, amintirile „se întorc rănite”. Tocmai când Eul liric își dorește „ca pânză timpului, pictată, /să se destrame-n fața (lui) îndată”, „muzica ce vine”/ dintr-o taverna veche și murdară” îi „rupe gându-n cugetări nătânge”. Acestea sunt provocate de „corzile viorii care plânge/ cu note stranii dintr-o falsă gamă/ ce-anunță parcă o iminentă dramă, /cu-amante părăsit-n prag de seară/ și alungate-n frigul de afară”.
În strofa a treia, Eul liric ar încerca să le împac pe „toate”, dar plânsul lor ” trezește în el teama ca-o sa le vadă „la ușă adunate”. De aceea, îndreptându-se spre etajeră, deschide albumele din ale căror pagini „amantele rebele, /străine (îl) privesc… din alta eră!”
Și de aceasta dată Eul liric se confundă cu poetul. Mărcile eului liric: revin, ajung, văd, sunt redate de verbe la indicativ prezent, dar și de forme neaccentuate ale pronumelui personal, persoana întâia singular: mă, în mine, îmi, care dovedesc implicarea directă a autorului.
Titlul „Mansarda” este un substantiv comun, explicit, fiind articulat cu articolul hotărât „a” sugerează că nu este vorba de o mansardă oarecare, ci de aceea bine cunoscută Eului liric, în care își păstrează amintirile. Cu ajutorul unor epitete: disimulate, prăfuite, rece, pictate etc., dar și al metaforelor: povești disimulate chipuri neuitate, visuri adormite, amintiri rănite etc, autorul creează atmosfera unei mansarde reale, prăfuite, încărcate de amintiri în care se lasă furat de visare, astfel ca și această poezie are trăsături expresionist-onirice.
Corneliu Neagu: Ne aflăm în fața unui poem care rememorează „povești” de viață pe care Eul liric le credea „uitate”. Discursul liric se derulează la indicativ prezent, persoana întâia singular, pe parcursul a trei strofe polimorfe de dimensiuni diferite.
Prima strofă este un fel de introducere, prezentând „mansarda”, locul din care Eul liric privește înspre trecut, copleșit de amintiri. Aceste amintiri devin „povești disimulate” în spatele unor „scoarțe prăfuite de albume/ păstrate în cotloane fără nume”, în mansarda de la ultimul etaj al unui imobil. La această mansardă „rece și murdară” se ajunge „pe dibuite”, urcând pe scară „cu mintea încărcată de ispite”. Odată ajuns în mansardă (strofa a doua), „mă-așez pe canapeaua desfundată/ și amintirile mă năpădesc deodată!…”.În aceste amintiri Eul liric regăsește „chipurile neuitate” ale iubitelor din trecut. Aceste chipuri par „pictate”
„pe pânza timpului trecut”[…] „în vagi culori de visuri adormite/ prin amintiri care se întorc rănite”. Când aude muzica venind „dinspre scară/ dintr-o tavernă veche și murdară”, Eul liric ar vrea „ca pânza timpului, pictată,/ să se destrame-n fața” sa „îndată”. Motivul acestei dorințe este acela că în lăuntrul său ajung „cugetări nătânge” pe muzica „viorii care plânge”. Această muzică „anunță parcă-o iminentă dramă,/ cu-amante părăsite-n prag de seară/ și alungate-n frigul de afară”. Înduioșat (strofa a treia), Eul liric ar dori să le împace „pe toate”. Dar, auzind ”plânsul lor”, îl „cuprinde dintr-odată-o teamă”: că le va vedea la ușa sa „adunate”. De aceea se îndreaptă „tăcut spre mica etajeră”, să deschidă „albumele cu scoarțe grele”. Răsfoind albumele, vede că „amantele rebele,/ străine (îl) privesc…, din altă eră!”.
Poem complex, în care realitatea, mitul și visarea se întrepătrund necontenit, TAVERNA este o creație lirică expresionist-onirică. A fost publicat prima dată în volumul de versuri CUNOAȘTEREA DE SINE, Ed. ePublishers, București, 2017. Trei ani mai târziu a fost republicat, cu unele modificări, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, Ed. BREN, 2020
NOAPTEA ACEEA…
Noaptea aceea – noapte toridă de vară,
nici-o adiere, nici un zgomot afară…
Pereții curbați, adunați în oglindă,
voiau în ghiocul lor să mă prindă,
iar umbrele nopții, plutind prin odaie,
rupeau din oglindă bucăți să mă taie.
Din larg auzeam o sirenă cum plânge,
iar cartea deschisă, cu buchii nătânge,
rămasă citită cândva jumătate,
ploua peste mine cu oaze turbate,
când razele lunii, prin ușa crăpată,
la margini de vis mă duceau dintr-odată.
Curgeau palmierii, cu umbrele-n apă,
prin vechi amintiri ce păreau că îmi scapă,
lăsând doar mistere jucând, nevăzute,
prin doruri ascunse sub brâu de redute,
dar tu apăreai din neant, dintr-odată,
pe-o umbră de karma, plutind ca o pată.
Venea din văzduh o dorință nebună –
s-alerg după tine pe raze de lună,
dar zorii, venind prea curând la fereastră,
plecai, mai departe, cadână măiastră,
iar dorul, rămas lângă ușa crăpată,
șoptea că n-o să mai vii niciodată.
Tatiana Dorina Popovici: Într-o noapte toridă de vară, liniștită, fără adiere, fără zgomot, Eul liric intra în stare halucinatorie. Astfel, „Pereții curbați, adunați în oglinda/voiau în ghiocul lor sa mă prindă”. Ghiocul, obiect magic (de vrajă) și „umbrele nopții” sugerează apropierea Eului liric de starea de somnolență (de visare). În această stare aude „o sirena cum plânge”, personificare ce se referă la sunetul sirenei (aparat cu care se dau semnale în navigație), dar se poate referi și la ființa mitologică, jumătate femeie, jumătate pește. Această femeie cu coadă de pește , prin cântecele sale, îi ademenește pe corăbieri în locuri primejdioase, unde își găsesc moartea. Pentru a completa tabloul nopții de vară, razele lunii poartă Eul liric „la margini de vis”. Metafora sugerează starea de somnolență înainte ca Morfeu (zeul somnului) să-și facă apariția.
În aceasta prima strofă, de 12 versuri, cu rima împerecheată, apar obiecte magice (ghiocul), personaje mitologice (sirenă), cosmice (luna). Cuvintele care pregătesc intrarea în vis sunt: umbrele, razele lunii. Poetul folosește epitete: toridă, curbați, nătânge, turbate, dar și metafore „margini de vis”, personificări – „o sirenă (care) plânge”. Tocmai această personificare face trimitere la ființele din mitologia greacă.
În cea de a doua strofă, tot de 12 versuri și rimă împerecheată, visarea continuă cu „umbrele-n apa”, „mistere nevăzute”. Din „vechi amintiri ascunse sub brâu de redute”, apărea ea (iubita) „din neant”…”pe-o umbra de karma, plutind ca o pată”. Apariția iluzorie a iubitei trezește „o dorința nebună/s-alerg după tine pe raze se lună”. Spre finalul strofei, visul se estompează, iar „zorii, venind prea curând la fereastra” trimite iubita ( cu chip de „cadână măiastră”) în neant, lăsând dorul „lângă ușa capătă”. Ultima personificarea „dorul… șoptea ca n-o sa mai vii niciodată” semnalează ieșirea din starea halucinatorie. Astfel, Eul liric se reîntoarcere la realitate.
În aceasta strofă predomină cuvintele onirice: umbrele, mistere, neant, „umbră de karma”, văzduh, „raze de lună”. Poetul folosește și în această strofa metafore – „curgeau palmierii”, „vechi amintiri”, „doruri ascunse”, „umbră de karma”. Pe lângă metafore, o comparație – „tu apărea… plutind ca o pată” și o ultimă personificarea „dorul… șoptea” încheie visul „Nopții aceea…”.
Împletire de realitate și vis, „Noaptea aceea…” reprezintă o creație lirică ce reflectă apartenența sa la curentul literar expresionist-oniric.
Corneliu Neagu: „Noaptea aceea – noapte toridă de vară/ nici-o adiere, nici-un zgomot afară…”, început de poem care recreează atmosfera nopților de vară de la marginea podișului pre-saharian. Totul pare altfel decât acasă, pentru poetul aflat în misiune pe acele tărâmuri. În cameră „pereții curbați, adunați în oglindă,/ voiau în ghiocul lor să mă prindă,/ iar umbrele nopții, plutind prin odaie/ rupeau din oglindă bucăți să mă taie”. Un decor straniu care-i amintește Eului liric de insomniile care-l chinuiau. Din largul mării se auzea „o sirenă cum plânge”, iar „cartea” […] „cu buchii nătânge” părea că plouă „cu oaze turbate”, Eul liric fiind deja la „margini de vis”. Așa se încheie prima strofă, pe undele delirului oniric.
Acest delir continuă și la începutul strofei a doua, prefigurând apariția din neant a iubitei în postură de „cadână măiastră”. Astfel palmierii „curgeau”[…] „prin vechi amintiri”, iar cadâna (muza) apărea „din neant, dintr-odată,/ pe-o umbră de karma, plutind ca o pată”. Văzând-o, Eul liric era cuprins „de-o dorință nebună”, să alerge după ea „pe raze de lună”. Dar „zorii venind prea curând la fereastră”, ea pleca, să nu o prindă lumina zilei. „Dorul, rămas lângă ușa crăpată” îi șoptea Eului liric că nu va mai veni „niciodată”.
Poem de factură expresionist-onirică, NOAPTEA ACEEA…a fost publicat prima dată în volumul de versuri CUNOAȘTEREA DE SINE, Ed. ePublishers, București, 2017. A fost republicat, trei ani mai târziu, în Antologia Lirică POEME PESTE TIMP, ed. BREN, București, 2020. De-a lungul timpului a fost publicat în mai multe reviste on-line (LOGOS & AGAPE, ARMONII CULTURALE, CONFLUENȚE LITERARE). Distribuit din aceste reviste pe Facebook, a primit numeroase comentarii favorabile.
VA URMA~
——————————–
Tatiana Doina POPOVICI / Corneliu NEAGU
7 septembrie 2020