Volumul poetei Viorica Popescu se constituie într-un buchet de clipe surprinse de către eu în diferite ipostaze înveșnicite într-o tricotomie în care versul unu rimează cu versul trei, uneori, armonizând muzical o imagine, chiar dacă unele micropoeme nu au nici-o rimă: „Grădini– Oameni-eresuri /săgeți spre galaxii în visări/învie dorul să fim ca ele, mai buni.”
Cartea este armonică în proporțiile ei metaforice și energetiste, cu înclinație spre aforism, (cugetare enunțată într-o formă concisă, memorabilă), poezia lui Viorica Popescu nu este monocordă ci, dimpotrivă, înclină către totalitate.Un fel de instrument muzical cu trei coarde pe care cântă un instrumentist cu mare talent. În versurile acestea suprindem imagini originale , inclasificabile sub un singur criteriu literar și care dau acea nuanță de energie de” seară caldă și senină” și de o viziune caleidoscopică.
Poeta este o autoare encomiastic și îmbătată de locuri fantastice și de întâmplări metaforice în grădini, stări sufletești, în ipostaze ambigue în grădini, ape, flori etc: “Dar auzul încă e în floare, / amintiri în stampe dansează/tăcerea-mpăcări tot doare. “
Aceste elemnte nu sunt expresii particulare ci spețe, simboluri pe care eroul liric le-a încărcat cu o chintesență. Reverberațiile, practic sunt clipele surprinse, ca un aparat fotografic, a unor trăiri în grădină, lângă flori, lână sufletul imaterial, lângă tristețea ca aburul, alături de iubirea ardentă, în istorie: “ În istoria lumii se înmulțește păcatul/Iar arca lui Noe nu-i gata, nici el nu e prea bine/și n-are perechi să le salveze de sine… “ Noi n-am dorit infernal, spune poeta, destinul este viața în ce are ea sempitern. Buciumurile sfinte sunt elementele specifice și stabilității românești, pârâiele sunt elemente ale apărării vetrei strămoșești, iată un tablou realist cu elemente suprarealiste, ce se constituie dintr-o chemare: “ – Veniți să sunăm, oameni, din buciume sfinte/să avem aliați pâraie, stânci, deșerturi sau geruri/dar neapărat copii buni, albi sau negri, și jocuri!“
Viorica Popescu în terținele sale, formă fixă de poezie, cântă sentimentele unanime, statornicia, sunetul înalt, rugăciunea, pământul, sfințenia, rareori direct, întotdeauna imnic și cu o formalistică obscură, căci poeta e simbolică și leagă alegorii peste alegorii într-o laudă a trăirilor clipei.” Să îmbunăm Pământul cu toate ale lui sfinte/să-l rugăm să ne-adopte și să ne ierte,/ greșeli îndreptând prin fapte și Rugăminte.“
Poeta abordează poezia ca un proces soteriologic, un fel de doctrină a mântuirii prin jertfe benevole, aceste jertfe sunt, chiar, clipele surprinse și trăite în terținele sale.Aceste geometrii, cu Continue reading „Al. Florin ŢENE: Veșnicia clipei într-un report pur metaforic”