„Orice am încercat să fac în viață, am încercat cu toată inima să fac bine; oricărui lucru căruia m-am dedicat, m-am dedicat complet, având scopuri înalte și, pe scurt, întotdeauna am fost extrem de onest.”

Charles Dickens

   Dicționarele definesc onestitatea drept corectitudine, probitate integritate, cinste. Onestitatea decurge în mod firesc, după aplicarea întru totul a regulilor morale, dar mai ales, din înțelegerea și respectarea permanentă a poruncii creștine care spune să îți iubești și să respecți semenii ca pe tine însuți. Omul onest simte că trebuie să fie sincer în primul rând cu el însuși. A fi onest înseamnă a te comporta înțelept, înțelegând că în acest mod vei putea fi liniștit în interiorul tău, și vei avea parte de liniște și din partea celor din afara ta.

   Această virtute numită onestitate te obligă să recunoști când ai greșit și să arăți unde ai greșit, de ce ai greșit, ce poți face pentru a îndrepta greșeala, pentru ca ceilalți să te înțeleagă, să poată cântări, sfătui. Cu privire la politicieni, Eminescu spunea: „Greșelile politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovați, se împiedică dezvoltarea unei țări întregi și se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei”.  Sunt unii oameni cinstiți care nu au curajul să se confrunte cu propriile lor greșeli, nu au curajul să le recunoască. A fi lucid și corect cu eul propriu, a recunoaște greșelile și superioritatea altuia, a nu fi orgolios și nici invidios, sunt calități care se subsumează onestității. Constantin Brâncuși spunea: „Să fii isteț este ceva, însă să fii onest, aceasta în adevăr merită osteneala”.

   Sunt consemnate atitudini folositoare în respectarea principiului onestității și printre acestea ar fi: Cultivarea unei stări de recunoștință, atât față de Dumnezeu, cât și față de oamenii care ne ajută, adică a aduce mulțumiri.

   Sunt fapte care încalcă regulile onestității, precum: furtul; nesimțirea de a profita de lucrurile altuia, nerestituirea lucrurilor luate/împrumutate, manipularea oamenilor în interesul propriu sau al găștii neonorabile din care faci parte, minciuna, obrăznicia, păcălirea prin șmecherii, vicleșuguri și altele care lezează bunul simț al oamenilor.

   Onestitatea și integritatea sunt absolut necesare pentru a reuși în viață și a fi sigur că nu vei fi acuzat și nu vei fi tras la răspunde de către oameni și în fața justiției.

   Onestitatea se învață. Dacă ai sâmburele onestității, el poate germina, onestitatea poate fi dezvoltată. Nu întâmplător se spune că sămânța, în somnul ei sub așternutul cald și umed al pământului, visează să devină o minunată plantă cu flori.

   În timp, odată cu maturizarea și educația noastră, parcurgem un drum în care alegem ceea ce este important pentru noi și ne hotărâm să mergem pe calea onestității, să trăim onest în primul rând cu noi și apoi cu ceilalți. Sinceritatea stă la baza onestității. Se spune că nu trebuie să încerci să pretinzi că ai sentimente pe care nu le ai; să nu înlocuiești nevoi și dorințe adevărate cu unele false indiferent cât de greu este; să recunoști că ceea ce-ți dorești cu adevărat este momentan indisponibil; să nu adopți obiective și viziuni care nu sunt ale tale asimilându-le prin furt; să nu aderi la precepte și dogme pe care nu le înțelegi, care nu te conving, în care nu crezi, doar pentru că tradiția, curentul cultural dominant sau inerția maselor te îndeamnă să fii și tu unul de-al lor; să nu spui că drumul tău este ușor când de fapt este greu și invers; să nu susții că un lucru îți provoacă plăcere când de fapt îți este complet dezagreabil și invers; să nu înfăptuiești lucruri fără o intenție clară în minte; să te asociezi în diferite proiecte cu acele persoane care privesc în aceeași direcție cu tine; să ai curajul să te afirmi; să admiți că e posibil să greșești pentru a putea să înveți; să accepți hopurile drumului și să-ți continui drumul către acel ideal care corespunde conștiinței tale.

   Omul onest nu tânjește după ceea ce nu i se cuvine, nu minte sau folosește diferite șiretlicuri pentru a lua, a-și însuși ceva. Astfel, având sufletul generos și nu egoist, vei reuși să-ți manifești onestitatea față de cei din jurul tău, iar ei îți vor răspunde în același mod. În acel moment vei simți că oamenii au încredere în tine, că societatea te respectă. Acesta este un sentiment care îți generează o stare continuă de bine, de gândire pozitivă și creatoare.

    Vaclav Havel – om de stat, scriitor și fost disident al Cehiei, ultimul președinte al Cehoslovaciei din 1989 până la dizolvarea Cehoslovaciei în 1992, și apoi prim președinte al Republicii Cehe în perioada 1993-2003 – era de părere că a avea intelectuali în posturi de răspundere nu este garanția unei conduceri înțelepte. E nevoie atât de rațiune, cât și de onestitate. Și un om onest, spun eu, poate fi și cel mai puțin școlit, dar cu calități importante ale conduitei. Cred, de asemenea, că prea ne uităm la diplome care pot fi și false, sau ingrat obținute, și nu ne uităm la ceea ce a realizat până în acel moment omul ales într-o funcție, fiindcă realizările certifică puterea de a-și respecta pe viitor obligațiile necesare oferirii unei vieți mai bune ale cetățenilor țării. Tot Havel se întreba: „Cum este posibil ca unii oameni să fie atât de atrași de putere, încât atunci când rămân fără ea, li se prăbușește tot universul?” Iată că se poate, fiindcă dacă până atunci nu au realizat ceva solid, ceva care le-a oferit o experiență, acum, rămânând fără putere, nu știu să facă nimic. De aici vine și teama lor.

   Idealurile de viață personală și publică creează reguli demne de a fi respectate. De aceea, chiar și atunci când îți urmărești, ca persoană, ca partid, propriile interese, poți să o faci dacă ești onest, respectând reguli.

   Onestitate în politică înseamnă a înțelege în primul rând că politica nu este scop în sine, ci mijloc de a rezolva problemele comunității, utilizând comportamentul profesionist al celor care se angajează în rezolvare. Având în vedere că politica presupune respectarea anumitor reguli care sunt obligatorii, se va face în așa fel ca regulile acțiunilor să poată fi cunoscute de către oamenii diferiți cu care se interacționează și aceasta înseamnă a accepta că „eu pot să greșesc, tu poți să ai dreptate, dar noi împreună trebuie să găsim soluția”. Înseamnă a respecta cuvântul dat pentru a fi considerat om de onoare. Trădarea onestității înseamnă a ieși de sub umbrela care te-a apărat până atunci de ploaia rece care putea să-ți dea frisoane, și a te expune ploii, a intra în conflict cu întreaga societate.

   Se trăiește mult mai bine dacă se trăiește onest, onestitatea determină ordinea în societate, așa cum ne arată chiar exemplul democrațiilor exersate.

   Părinții, profesorii din școală ar trebui să insufle copiilor și elevilor simțul onestității, ei înțelegând aceasta prin diferite exemple de comportament și luare de atitudine, altfel diplomele obținute nu atestă adevărul, onestitatea celui care a absolvit o școală.

   Agramatismul, nerecunoașterea greșelilor, nesimțirea, înfumurarea, tupeul, prostia sunt tot atât de multe vicii ale politicienilor cu manifestări mitocănești, plăcute oamenilor vicioși, care aderă ușor la grupul mitocanilor inculți, necinstiți, lovind în caracterul nobil al unui popor, putând duce chiar la distrugerea lui.

   Guvernanții, politicienii având patalamaua la mână – diplome false sau cumpărate – cred că-și pot permite să folosească un limbaj golănesc, un limbaj al mahalalei în care au crescut și s-au dezvoltat ulterior, încercând să-l inducă poporului prin diverse glume de prost gust, ironii sau chiar acuze false la adresa celor care îi incomodează. Aruncă învinuiri unor oameni cinstiți, educați, vini care de fapt le aparțin lor, vor să stăpânească subordonând instituții la conducerea cărora își pun oamenii lor, oameni care acceptă slugărnicia pentru a-și păstra privilegiile. Vor să-și impună stilul ticălos, mitocănesc de conducere, să-l impună drept model de conviețuire, prin care se coboară nivelul societății, ștergând comportamentul demn al oamenilor și înlocuindu-l cu unul de joasă și condamnabilă comportare.

   Când s-a remarcat o ființă educată care s-a dăruit total profesiei de procuror, activității instituirii dreptății în societate, ea a fost și este în continuare „lucrată” ca pe vremea stalinismului aplicat în țara noastră, dorindu-se distrugerea pesoanei respective, din ură și răzbunare a hoților dovediți și condamnați.

   Când un conducător onest a dorit să aducă țara pe făgașul normal al democrației prin apăratea adevărului, instituirea unui nivel de educație pierdut în anii trecuți, o administrare corectă a țării, o colaborare decentă cu Uniunea Europeană și Organizația Națiunilor Unite, ai căror membri suntem, i s-au tăiat și i se taie în continuare posibilitățile de a-și duce planurile la îndeplinire, tot din ură, invidie și mitocănie. Acestor mitocani le lipsește complet respectul ierarhiei.

   Cum a jubilat președintele partidului conducător la ascultarea discursului stalinist, al trădătorului partidului Național Țărănesc Creștin Democrat! Cum i-a încremenit „mustața erdoganiană și zâmbetul perfid putunian” al feții! Știe acest țărănist câte bătăi și câtă umilință au îndurat studenții țărăniști în Închisoarea de la Pitești, pe vremea comuniștilor? Dar, va mai trece ceva timp, omul se va maturiza și va spune cum a spus Petre Țuțea care în tinerețe se afirma ca un marxist convins, iar mai târziu spunea: „Cine la 20 de ani nu este de stânga, nu are suflet! Cine la 40 de ani mai este de stânga, acela este imbecil”. Acum, eu nu știu ce vârstă are țărănistul respectiv, dar poate cunoaște altă afirmație a înțeleptului Petre Țuțea: „Stânga nu poate guverna, Când vine la putere, e pustiu”.

   Mitocanii instruiți și susținuți creează dezbinare și haos de care se bucură vecinul de la Răsărit. Oare nu pentru a demonstra la un moment dat că țara este neguvernabilă și are nevoie de intervenția puterii răsăritene? Când țările civilizate s-au oferit și se oferă în continuare să ne ajute să dechidem bine ochii, li se întoarce spatele. Dureros este că anumiți politicieni și guvernanți au acceptat să slujească interesele acaparatorilor țării noastre din vremurile trecute. Oare pe gratis? S-au uitat toate? „Cine uită, nu merită!”, spunea Nicolae Iorga.

   Manifestările de „mitocănie” au devenit atât de frecvente în viaţa cotidiană, încât trec drept normale şi neobservate în cele mai diverse domenii; grav e că nu se mai manifestă doar în atitudine şi limbaj, ci şi în cele mai diferite modalităţi de acţiune.

   Mitocănia s-a întins şi în sferele instituţionalizate ale statului, acolo unde totul se subordonează politicului, din păcate – cea mai joasă modalitate de degradare fiind. Este zona în care se valorifică imoralitatea, josnicia, mitocănia, bădărănia, impostura, chiar şi prostia ascunsă în şmecherie „harnică”, cu acea acuză a poporului: „pe repede-nainte!”, având o conotație ironică, graba fiind prezentată ca superficială, rău intenționată, ascunzând intenția adevărată. Avansarea în ierarhia publică se face acum printr-o decădere în omenie, atribut indispensabil mitocăniei.

   Mitocanii au terfelit Justiția în care ei nu au nici o încredere și vor să-și impună legile lor. Vor să anuleze totul, vor „punctul zero” adică să nu-i mai întrebe nimeni de ce, cum și cât au furat și să le ceară ca furtul să fie poporului înapoiat.

   Poporul este revoltat, fiindcă există suficienți „oameni pe care nimeni nu-i poate nici minți, nici înfrica, nici cumpăra”, după cum a spus Petre Creția, când mai multe personalități s-au exprimat din balconul Universității, numit pe atunci „Tribună a democrației”, cu ocazia demonstrațiilor anticomuniste din perioada post-decembristă.

   Existența mitocanilor în societate dovedește criza morală a vremurilor noastre. Ei pot! Și dacă pot, își permit!

————————————-

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

1 aprilie 2019

„Înfrânt nu ești atunci când sângeri, și nici când ochii-n lacrimi ți-s, adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis ! ”

Radu Gyr

   Scoțianul David Hume a fost un filozof iluminist scoțian, istoric, economist și eseist. S-a născut la Edinburgh în 1711 și a murit în 1776. În 1723 se înscrie la secția greacă a Universității din acest oraș, dând astfel urmare pasiunii sale pentru literatură, iar la vârsta de 17 ani se înscrie la drept, în urma insistențelor familiei sale, care ținea mult să-și aleagă pentru viață o carieră practică. După terminarea colegiului, și încercarea de intrare în viața de afaceri, își dă seama că negoțul nu este pentru el. Pleacă în Franța și reia studiul, redactează prima lucrare „Treatise on human nature” (Tratat despre natura umană) între anii1739-1740, cu care începe activitatea sa publicistică. Acestei lucrări i-au urmat altele care i-au creat reputația de mare scriitor și gânditor, precum: „Cercetare asupra intelectului românesc”, „Cercetare asupra principiilor morale”, o serie de „Discursuri politice”, patru disertații: „Istoria naturală a religiei; a pasiunilor, a tragediei, a criteriului gustului; „Dialoguri asupra religiei naturale” (apărută postum). În afară de lucrările sale filozofice, Hume a publicat și o monumentală lucrare intitulată Istoria Angliei 1754- 1761).

   Cunoaștem că Socrate a murit bând hemlock (cucută), condamnat la moarte fiind de către oamenii din Atena, Albert Camus și-a aflat sfârșitul într-un accident de mașină, Nietzsche a înnebunit după ce a asistat la biciuirea unui cal într-o piață din Verona, și lista poate continua. Posteritatea, în general, iubește sfârșiturile tragice, dar cultul, acest sentiment de venerație pentru sfârșitul lui Hume, probabil cel mai mare filozof pe care Occidentul la produs vreodată, a fost deseori amintit, întrucât a fost unul deosebit. Hume era în vârstă de 65 de ani pe patul de deces, la sfârșitul unei vieți fericite, reușite, iar fi spus totuși medicului său (citez aproximativ): „Să mor cât mai repede până când pot veni dușmanii”. Cu trei zile înainte de moarte, probabil de cancer abdominal, medicul său a putut să-și dea seama că nu era deloc îngrijorat, își aștepta răbdător sfârșitul, timpul trecând foarte liniștit, cu ajutorul cărților amuzante pe care le lectura. Doctorul care l-a îngrijit a mai spus că ori de câte ori a avut ocazia să le vorbească oamenilor, David Hume a făcut-o întotdeauna cu afecțiune și sensibilitate. Una din expresiile sale : „Frumusețea lucrurilor există în sufletul celui care le admiră”. A murit liniștit și fericit.

   Hume a fost un teoretician empirist al cunoștinței. L-a preocupat valoarea conștiinței omenești, dar, întrucât ea nu poate fi stabilită numai dacă se cunoaște originea ideilor noastre, faptul l-a determinat să stabilească izvoarele din care decurg toate cunoștințele atât cele științifice cât și cele vulgare. După el, toate vin din două izvoare, din impresii și din idei, prin impresii înțelegându-se percepțiile ce se impun spiritului prin forța, prospețimea, vivacitatea și violența lor, cuprinzând sub acest nume și senzațiile, pasiunile și emoțiile, atunci când ele apar pentru prima oară în suflet; prin idei înțelegându-se copiile slabe și șterse ale impresiilor ce se păstrează în gândire, urme palide și fără relief, imagini ce rămân în spirit, după ce impresiile au dispărut: „Ideile simple, de la prima lor apariție, derivă din impresii care le corespund și pe care le reprezintă exact”. Persoanele care nu au facultăți pentru anumite impresii, spunea Hume, nu au nici ideile corespunzătoare: Un orb nu poate avea ideea de culoare, și nici un surd pe aceea de sunet. De aici teorema: „Cauzele și efectele nu pot fi descoperite prin rațiune, ci prin experiență”. Aceste afirmații le face Hume în lucrarea sa „Cercetare asupra intelectului omenesc”.

   După Hume repetiția care determină obișnuința este principiul de bază al tuturor raționamentelor din experiență. Obișnuința face ca în suflet să ia naștere acea stare, pe care o numește credință. Și care ne face ca din perceperea cauzei să așteptăm producerea cu necesitate a efectului ce va urma, sau dacă percepem întâi efectul, să conchidem din el cauza.

   L-a interesat ideea de cauzalitate și aceea de substanță: Orice efect este cu totul deosebit de cauza care-l determină și ca atare nu se poate spune niciodată apriori ce evenimente anumite vor decurge dintr-un anumit eveniment. Deci, principiul cauzalității nu este un principiu de gândire. Dar dacă gândirea nu ne poate ajuta să deducem aprioric noțiunea de efect din cea de cauză, înseamnă că legătura cauzală se bazează pe experiență. De câte ori se produce un fenomen și el este însoțit de un anumit efect, conchidem că fenomene similare vor fi însoțite totdeauna de efecte similare. Experiența este deci cea care, în lumea faptelor, ne învață cum să procedăm, ne învață cum se leagă fenomenele între ele.

   De-a lungul timpului poziția, aprecierea lui Hume a crescut la cel mai înalt nivel. Acum câțiva ani, au fost întrebați mii de filosofi academici pe care filosof ne-viu îl apreciază cel mai mult. Hume a fost primul, în fața lui Aristotel, Kant și Wittgenstein. Chiar oamenii de știință, care de multe ori au puțin timp pentru filozofie, fac adesea o excepție pentru Hume. Chiar un renumit biolog care spunea că „filozofii sunt foarte inteligenți, dar nu au nimic de spus în vreun fel” face o excepție pentru Hume, recunoscând că la un moment dat s-a și îndrăgostit de el.

   Iată cum scriitorul din secolul al XVIII-lea, David Hume, este considerat unul dintre marile voci filozofice ale lumii, și aceasta pentru că a apăsat pe punctul important cu privire la natura umană și anume: că suntem mai mult influențați de sentimentele noastre decât de rațiune. Acesta este, la un anumit nivel, o mare insultă pentru imaginea noastră de sine, dar Hume credea că dacă am putea învăța să facem față acestei realități surprinzătoare, am putea fi (individual și colectiv) mult mai calmi și mai fericiți decât dacă am nega-o.

   „Hume este politica noastră, Hume este comerțul nostru, Hume este filosofia noastră, Hume este religia noastră” – este afirmația filozofului James Hutchison Stirling din secolul al XIX-lea, care reflectă poziția unică cu privire la gândirea intelectuală a filosofului scoțian David Hume.

   O parte din faima și importanța lui Hume se datorează abordării sale curajoase sceptice față de o serie de subiecte filozofice. În epistemologie, el a pus la îndoială noțiunile comune despre identitatea personală și a susținut că nu există nici un „sine” permanent care să continue în timp. A respins considerațiile standard legate de cauzalitate și a susținut că concepțiile noastre despre relațiile cauză-efect sunt bazate pe obiceiurile de gândire, nu pe percepția forțelor cauzale din lumea exterioară, în sine. El a apărat poziția sceptică conform căreia rațiunea umană este inerent contradictorie și numai prin credințele instaurate în mod natural putem naviga prin viața obișnuită. În filozofia religiei, el a susținut că este nerezonabil să credem mărturii despre presupusele evenimente miraculoase și, în consecință, sugerează că ar trebui să respingem religiile bazate pe mărturiile despre minuni. Ca istoric, el a apărat punctul de vedere conservator, că guvernele britanice sunt cel mai bine conduse de o puternică monarhie.

   Cu privire la originea percepțiilor mintale, ele sunt prezentate în următoarea schemă: Percepțiile constau din idei și impresii. Ideile: din memorie, imaginație, fantezie, înțelegere (implicarea relațiilor de idei și implicarea problemelor de fapt); impresiile sunt de senzație (externe) și reflecții (interne). Concepția empiristă a lui Hume se bazează pe o dublă distincție: a) Distincția dintre impresii și idei; b) Distincția dintre relații între idei și fapte.

   Hume a susținut că raționamentul inductiv și credința în cauzalitate nu pot fi justificate rațional și că pasiunea, mai degrabă decât rațiunea, guvernează comportamentul uman. A contraargumentat existența ideilor înnăscute, afirmând că toată cunoașterea umană este întemeiată exclusiv pe experiență. Niciodată nu putem percepe faptul că un eveniment cauzează altul, ci numai că cele două sunt mereu conjugate. În consecință, pentru a atrage concluzii de cauzalitate din experiența trecută, este necesar să presupunem că viitorul se va asemăna cu trecutul, o presupoziție care nu poate fi ea însăși fundamentată în experiența anterioară.

   Hume a fost, de asemenea, un sentimentalist care a considerat că etica se bazează pe emoție sau sentimente, mai degrabă decât pe principiul moral abstract, proclamând cu exactitate că „Rațiunea este și trebuie doar să fie sclavul pasiunilor”. Teoria morală a lui Hume a fost văzută ca o încercare unică de a sintetiza tradiția morală modernă sentimentalistă căreia Hume a aparținut, cu tradiția etică virtuală a filozofiei antice, cu care Hume a fost de acord cu privire la trăsăturile de caracter, mai degrabă decât actele sau consecințele lor, obiectivele corespunzătoare ale evaluării morale. Hume a negat de asemenea că oamenii au o concepție reală despre sine, poziționând că trăim doar o mulțime de senzații și că sinele nu este altceva decât acest pachet de percepții legate de cauzalitate.

   Definind moralitatea ca acele calități care sunt aprobate de oricine, se întâmplă să fie și practic de către toată lumea, el stabilește să descopere cele mai largi motive ale aprobărilor. El le găsește, pe măsură ce a găsit motivele de credință, în „sentimente”, nu în „cunoștințe”. Deciziile morale sunt bazate pe sentimente morale. Calitățile sunt evaluate fie pentru utilitatea lor, fie pentru agreabilitatea lor (un fel de abilitate de a fi plăcute celor din jur). Sistemul moral al lui Hume are drept scop fericirea celorlalți și fericirea sinelui. Dar, respectul față de ceilalți reprezintă cea mai mare parte a moralității. Sublinierea lui se referă la altruism: sentimentele morale pe care el pretinde că le găsește în ființele umane. Este specific naturii umane să râdă sau să se întristeze și să caute binele celorlalți. El a considerat doctrina morală drept lucrarea sa majoră, ea fiind o datorie a se preocupa de ea. Teoria morală a lui Hume apare în Cartea 3 a tratatului și într-o anchetă privitoare la principiile moralei (1751). Hume susține de asemenea că evaluările morale nu sunt judecăți despre fapte empirice. „Luați orice acțiune imorală, cum ar fi uciderea intenționată: examinați-o în toate luminile și vedeți dacă puteți găsi acea chestiune de fapt sau o existență reală pe care o numiți viciu. Nu veți găsi nici un astfel de fapt, ci doar propriile sentimente de dezaprobare”. Atunci când analizează diferite teorii morale, Hume susține că oamenii cred în mod eronat că moralitatea se bazează pe judecăți raționale. Deci, ce înseamnă consimțământul moral? Este un răspuns emoțional, nu unul rațional. Detaliile acestei părți a teoriei sale se bazează pe o distincție între trei actori distinctivi din punct de vedere psihologic: agentul moral, receptorul și spectatorul moral. Agentul moral este persoana care efectuează o acțiune, cum ar fi furtul unei mașini; destinatarul este persoana afectată de comportament, cum ar fi proprietarul mașinii furate; iar spectatorul moral este persoana care observă și, în acest caz, dezaprobă acțiunea agentului. În general, teoriile de sens moral au susținut că oamenii au o capacitate de percepție morală, asemănătoare cu capacitățile noastre de percepție senzorială. Așa cum simțurile noastre externe detectează calități în obiecte externe, cum ar fi culori și forme, la fel și facultatea noastră morală detectează calități morale bune și rele în oameni și acțiuni. Pentru Hume, toate acțiunile unui agent moral sunt motivate de trăsături de caracter, în special de trăsături caracteristice – virtuoase sau vicioase. Virtuțile naturale includ bunăvoința, blândețea, caritatea și generozitatea.

   În 1752, Hume a devenit deținător al Bibliotecii Avocaților la Edinburgh. Acolo, stăpân a 30.000 de volume, a putut să se dedice unei dorințe de câțiva ani pentru a se întoarce la scrierea istorică. Istoria sa a Angliei, care se extinde de la invazia lui Caesar până în 1688, a apărut în șase volume, patru între 1754 și 1762, precedată de Discursurile politice (1752). Scrierile sale din acea perioada începuseră să-l facă cunoscut, atât în străinătate, cât și acasă. De asemenea, el a scris Patru Disertații (1757), pe care le-a considerat ca fiind un lucru minunat, deși a inclus o rescriere a Cartei a II-a a Tratatului (completarea revizuirii pură a acestei lucrări) și un studiu strălucit al „istoriei naturale a religiei”. James Boswell, biograful lui Samuel Johnson, l-a numit pe Hume „cel mai mare scriitor din Marea Britanie”, iar Biserica Romano-Catolică, în 1761, i-a recunoscut contribuțiile filozofice și literare.

   A fost onorat ca eminent în cuprinderea învățăturii, în agilitatea gândirii și în eleganța stilului, și a fost simpatizat pentru simplitatea, bunătatea și veselia sa. Saloanele i-au deschis ușile și el a fost primit cu căldură de toți.

   În 1769, oarecum obosit de viața publică din Anglia, și-a stabilit din nou o reședință în iubitul său Edinburgh, profund bucurându-se de compania – intelectuală și convivă – de prieteni vechi și noi (nu s-a căsătorit niciodată), precum și revizuirea textul scrierilor sale.

   Filozoful român Petre P. Negulescu (1872-1951) aprecia: „Nu putem zice astăzi că avem o filozofie, cum putem zice că avem o matematică sau o astronomie, o fizică sau o chimie, ci trebuie să ne mulțumim să constatăm că avem atâtea filozofii diferite câți cugetători s-au îndeletnicit, după vremuri, cu problemele generale ale naturii şi ale vieţii, dezlegându-le fiecare, firește, în felul său”.

   Pe măsură ce cercetările avansează, filozofia se dovedește a fi necesară științei, respectiv fizicii, biologiei, chimiei, extinzându-se și asupra altor științe.

   Hume a avut încă din timpul vieții admiratori şi apărători de-un mare prestigiu intelectual, Immanuel Kant fiind unul dintre aceștia. În „Prolegomene”, ilustrul filosof german a recunoscut că Hume este adevăratul precursor al filozofiei critice a cunoașterii. Dar numai un precursor, s-a grăbit Kant să precizeze, fiindcă după opinia lui, soluția pe care Hume o dă problemei cunoașterii poartă „sigiliul neputinței și al resemnării”. Kant a apreciat nu doar profunzimea observațiilor analitice ale lui Hume, ci și calitățile stilistice ale scrierilor sale.

   În contemporanitate, un profesor universitar din Arizona a pus sub semnul întrebării sentimentalitatea lui Hume, spunând că atunci când sentimentaliștii sunt excesiv de satisfăcuți, este pur și simplu pentru că nu și-au supus convingerile unei reflecții suficiente asupra sentimentelor, punându-și totodată întrebarea: „Este moralitatea mai mult ca matematica, sau ca frumusețea?”. El crede că ar putea să ne îngrijoreze modul rezonabil al sentimentalismului care nu poate niciodată să critice cu succes instituțiile sau practicile existente, întrucât poate fi prea mulțumit sau conservator. Probabil a făcut abstracție de ultimele descoperiri ale Fizicei cuantice.

   Fizica cuantică a reușit să ne explice că inima omenească are un rol mult mai important decât acela de a pompa sânge în trup. Dacă până nu demult, oamenii de ştiinţă au crezut că doar prin gândurile noastre emitem energie către exterior şi că cel mai puternic emiţător energetic din trupul nostru ar fi creierul, cu impulsurile sale electromagnetice, acum se știe că inima generează un câmp electric mult mai mare decât cel al creierului, că ea este înzestrată cu inteligență – „inteligența inimii” – , că inima interacţionează atât cu trupul cât şi cu mediul exterior prin câmpurile electromagnetice pe care le generează, transmițând informații la distanțe mari, prin emoțiile pe care le produce. Iar sentimentele umane izvorăsc din inimă și influențează puternic realitatea în care trăim. Sentimente ca : Iubirea, iertarea, compasiunea, ura, dezbinarea, etc., produc modificări atât în trupul nostru, cât şi la cei din afara noastră. Filozoful francez Michel de Montaigne, spunea încă din secolul 16 : „Simțurile au toate această putere de a porunci rațiunii și sufletului nostru”. Un secol mai târziu, Blaise Pascal spunea că în sinele lui află tot ce vede la Montagne, că „toată rațiunea noastră cedează în fața sentimentelor”, deoarece… „Le coeur a ses raisons que la raison ne connait pas”.

————————————-

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

18 martie, 2019

„Nu orice teroare înseamnă dictatură, dar fiecare dictatură înseamnă teroare.”

 – Vladimir Milak 

   În martie 2013, publicam în ziare și reviste articolul cu titlul  „În ce barcă ne urcăm? Încotro vâslim?” și cu un alt titlu: „A fi în Europa”, publicat ulterior în cartea „Articole și eseuri – vol. III” Motto-ul articolului erau cuvintele lui Emmanuel Kant: „Rațiunea nu aprobă fericirea, dacă nu este unită cu demnitatea de a fi fericit, adică cu puritatea morală.”

   Începeam articolul amintind că anul 2007 a fost anul aderării României la UE și sugerând faptul că  Europa se va putea afirma ca o putere internațională doar dacă va fi unită; în ultimii ani ai secolului trecut a fost în permanență un potențial teatru de război; nu a existat o conștiință europeană, întrucât a fost dominată de un naționalism distrugător. Astăzi, Europa întrunește aproape toate condițiile să redevină, cu adevărat, o mare putere economică, militară, culturală, dar pentru asta e nevoie să fie unită și independentă, să scape de mizeria morală, existentă de altfel pe întreaga planetă. Numai astfel se va putea ajunge la fericire, la ordinea superioară „de adevăr, frumos și bun suprem”. Iar dacă Europa nu va putea integra toate aceste țări ale ei, teama o poate cuprinde, odată cu încercările de revenire la un naționalism exagerat, periculos, așa cum am trăit în țara noastră România, în timpul comunismului. Naționalismul, populismul pot crea un viitor sumbru, o izolare și o îndârjire a populației, o renunțare la ceea ce am dobândit cu mari sacrificii – libertatea noastră. Din istoria trecutului  ar trebui să învățăm.

   De fapt, ideea de unitate europeană nu este nouă, ci are rădăcini adânci la nivelul istoriei continentului, idee abordată în scopul găsirii unei soluții pentru evitarea conflictelor dintre statele bătrânului continent și pentru o viață mai bună a populației. De exemplu, „Pax romana” (Pacea romană) a fost o realitate istorică făcută în vederea unificării întregii Europe sub dominația romană, un mod de organizare a vieții sociale, devenit în timp un model de structurare a raporturilor politic-militare pe spații geo-politice largi. Pe parcursul istoriei au urmat și alte multe idei de unificare. Dintre ele amintim ideea lui J. J. Rousseau, la vremea sa, care vedea o „republică europeană” numai „dacă monarhii și-ar abandona natura lor lacomă și belicoasă” – spunea, considerând că popoarele se pot emancipa, și ca urmare pot deveni mai înțelepte. La Congresul pacifist de la Paris din 1849 Victor Hugo a rostit celebrele-i cuvinte: „…Și va veni ziua când vom vedea două grupări uriașe: Statele Unite ale Europei și Statele Unite ale Americii dându-și mâna prietenească peste ocean…”. Și cum întotdeauna poeții au avut darul previziunilor, posibil ca aceasta să se concretizeze cât de curând. Și ar trebui să se concretizeze curând, întrucât sunt mulți care vor să împiedice acest proiect, de teama unei Europe formată din state cu o cultură și civilizație veche, valoroasă și creștină.

   Mai scriam că europenii, trebuie să înțeleagă însemnătatea istorică dar și cea geopolitică a proiectului Uniunii Europene; să fie mai atenți la dezbinarea provocată de unii, la diversiunile aruncate în rândul populației prin diverse mijloace de informare. „Euroscepticismul, izolaționismul sau naționalismul de galerie” – după cum scria cineva inspirat – vizează tocmai dezbinarea și haosul în țări și pe continent.

    Ce perfidie să spui: „Noi am vrut în Uniunea europeană pentru o viață mai bună, nu pentru a ne întoarce la frică și teroare”, adică, să atribui părții opuse ție ceea ce practici tu în partidul tău și în guvernul tău!

   A nu se uita că Sistemul comunist din România, dar și din întreg blocul comunist al statelor care au cunoscut ocupația sovietică, a fost consolidat de Dej și dezvoltat de Ceaușescu. Revolte împotriva comunismului au fost în Cehoslovacia și Ungaria, punctul culminant fiind atins în Polonia cu Solidaritatea lui Lech Walesa. Dar, românii nu s-au putut opune comunismului și instituțiilor sale represive, doar cazuri izolate și care au fost repede anihilate, tocmai din cauza terorii cumplite a regimului; represiunea la noi în țară a fost mai mare ca în celelalte țări. Acum, activiștii importanți ai PCR – așa zis eșalonul 2, dar și cei din eșalonul 3, și foștii securiști ocupă importante funcții decizionale în stat, mulți cu sprijin discret al aceluiași vecin de la Răsărit. Nu se vede, sau ne este teamă și acum să privim realitatea?

   În cartea „Refugii” a regretatului scriitor Augustin Buzura, acesta scria: „Se pare că pentru a înțelege și a lua lumea în serios, cu toată gravitatea și răspunderea, fiecărei generații îi este destinat un Waterloo. La acest dramatic punct de cotitură mulți se pierd, se înspăimântă. Caută refugii.”

   Da!, când ne izbim de un inamic puternic și perfid în viața noastră, unii riscă și duc lupta mai departe pentru a învinge, alții abandonează, se retrag din luptă și nu mai câștigă nimic, din contră, încetul cu încetul se pierde și ceea ce s-a câștigat cu sacrificiul Revoluției din 1989 – Libertatea. Nepăsarea ia locul revoltei iar nepăsarea care este un gen de lașitate va duce la umilință și depersonalizare.

   Ne aflăm în acest punct, în care avem o guvernare iresponsabilă, incapabilă, perfidă, mincinoasă. Pășind subversiv au acaparat instituții  și au pus în conducerea lor oameni manevrabili pentru a-și urmări planurile de păstrare a privilegiilor dobândite ilegal și a putea scăpa de răspunderea în fața justiției.

   Conducătorii partidului de la guvernare vor să abroge toate legile, vor un punct zero de la care să aplice legile lor, iar toate pedepsele să fie anihilate pentru a-și păstra averile dobândite ilegal, pentru ei, copiii, nepoții și amantele lor. Acaparând instituțiile de vază, au ajuns să acționeze pentru acaparare justiției în propriul lor interes. Democrația o vor desființată, dictatura reinstalată.

   Ce va urma după justiție? Se întrevede pasul următor, cel al dărâmării Președintelui care-i incomodează punându-le câte o frână în demersurile lor mârșave, atâta cât îi permite funcția, redusă și ea de către guvernanții pesediști. În acest scop îl denigrează și pregătesc alți pretendenți la funcția de Președinte pentru următoarele alegeri; și pentru funcția căruia pregătesc alți pretendenți la alegeri. Stau la pândă și vor anunța un candidat pe ultima sută de metri, pentru a nu exista timp de atac al opoziției, pentru a-i ameți.

   Poporul ar trebui să-și apere Președintele, singura persoană care mai poate face ceva pentru binele acestui popor, să se adune în jurul lui, să-i susțină demersurile. De asemeni să susțină Procurorul propus pentru postul de Procuror-șef european, care a muncit pentru a scăpa țara de mizeria morală, iar acum, din ură și răzbunare, regimul mafiot a supus-o unui act terorist de intimidare (mai urma, după apariția acelor 9-10 judecători în spatele Dnei Kovesi, să-i pună pistolul la tâmplă) neținând seamă de calitățile profesionale și omenești ale candidatei, apreciate de Parlamentul European. Au acționat cu ură, preluând metodele staliniste, pe care le-am trăit sub regimul trecut.

   Am reținut cele povestite de un jurnalist. Aflându-se undeva în Munții Semenic, a întâlnit un cioban și abordând situația din țara noastră, acesta i-a spus: „Băiete, comuniștii ăștia sunt ca râia la oi. Nu mai scapi de ei! Și e trist că nici acum, după douăzeci și ceva de ani de democrație, noi românii, nu am scăpat de râia comunistă care a transformat acest popor în oi”.

   Cred totuși că nici acel cioban, în sinea lui, nu și-a pierdut speranța!

————————————-

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

10 martie, 2019

„Ascultă-ți sufletul și dansează pe melodia pe care dorește el să cânte!” – Deborah Blythe

   Marți, 19 februarie, am plecat spre orașul Durham din Carolina de Nord, pentru a ajunge la sala de spectacole „Duke Performance” a Centrului Artelor Performante – parte a Universității Duke și a vedea spectacolul intitulat „FARRUQUITO”. Este numele dansatorului Juan Manuel Fernandez Montoya care și-a făcut prima apariție, cu ani în urmă, pe Broadway alături de bunicul său, renumitul El Farruco. În timp ce era încă un adolescent, primul său spectacol – flamenco – îl poziționa ca unul dintre interpreții de elită ai flamenco-ului „puro”. Un tragic accident de mașină i-a întrerupt ascensiunea, dar după o pauză de zece ani, Farruquito s-a întors pe scenă și este cel mai mare dansator de flamenco din noul secol.

   Făcând un scurt exercițiu de lingvistică voi aminti două cuvinte, două limbi, două scrieri care par să se confunde, semănând una cu alta, dar având totuși, fiecare, un înțeles propriu, Flamingo și Flamenco.
În limba română Flamingo este numele dat păsării migratoare de apă, de mărimea unei berze, cu gâtul și cu picioarele foarte lungi și cu pene de culoare albă cu nuanțe roz, numită și Pasărea de foc, ea fiind cea mai frumoasă pasăre din lume. Păsările Flamingo trăiesc în zonele calde, pe malurile lacurilor sărate. Coloritul roz și roșu este dat de carotenul din alimentația lor.
Flamenco este un gen muzical, care a apărut și s-a dezvoltat în Spania, preponderent în regiunea Andaluzia și care combină cântecul și dansul pe un acompaniament de chitară și castaniete, din care nu lipsește interpretarea vocală cu efect de falset.În spaniolă, “flamenco” este în principal asociat cu două lucruri: o pasăre și o manifestare artistică a culturii, iar cuvântul “flamingo” nu există.
Acest gen de dans este caracterizat de o ritmicitate pronunțată, fiind folosite castaniete, adesea cântecele flamenco sunt însoțite de dansul omonim. Rădăcinile flamenco nu sunt cunoscute cu precizie, însă adesea sunt citate influențe din culturile islamică, sefardă, țigănească, alături de cultura locală andaluză. Influențele latino-americane și în special cele cubaneze au contribuit de asemenea la formarea câtorva sub-genuri. Cultura și istoria Spaniei a fost tot timpul influențată de mulți factori externi.

   Perioada secolului al 18-lea reprezintă momentul de totală ascensiune pentru acest stil de dans; realizându-se  profesionalizarea dansului s-a trecut la un alt nivel.

   Se povestește că primul cântec flamenco a fost un cântec pasional și disperat al țăranilor andaluzi marginalizați. Fiecare vers purta un mesaj, iar prin ritmul chitarelor și bătăilor din palme ale dansatorului se amplifica efectul său. Toate acestea au făcut din flamenco o formă foarte pasională de dans care atingea cele mai profunde emoții umane.

Cu trecerea timpului au apărut și multe improvizații, flamenco având astăzi peste 50 de stiluri muzicale. Acestea sunt clasificate în funcție de ritm, de regiune geografică  etc.

   Stilul spectacolului văzut este o combinație de pași din folclorul andaluz, cântece populare și instrumente de origine mozambicană și arabică. S-au folosit instrumente precum tamburine, castaniete, existând de asemenea influențele dansurilor africane.

Simpla ascultare a muzicii flamenco ne-a oferit o imagine clară despre acest stil de dans. Ne-am dat seama instantaneu că face parte din cultura spaniolă, cu diferite influențe, desigur, dar care nu poate fi confundat cu un alt dans.

   Dansatorul este denumit „bailaor”, în seara spectacolului – Farruquito –, iar dansatoarea „bailaora” – Gemma Moneo. De asemenea alți dansatori, cântăreți și cei care băteau ritmic din palme purtând costume specifice acestui dans, cu colorit intens, instrumentiști deosebit de talentați. Dansatorii purtau un fracuri – negru sau roșu – și pălării specifice, iar femeile dansatoare de flamenco au purtat rochii denumite „Bata de Cola”, de diferite culori – neagră, albă, roșie, albastră și una excepțională de culoare roz, având și șaluri, tocuri înalte și groase cu care băteau ritmul cu toată puterea, ca și cum ar fi dorit să trezească pământul să le asculte toată durerea sau fericirea.

Conform tradiției, dansatorii tineri de flamenco nu sunt considerați perfecți, întrucât nu posedă maturitatea emoțională necesară pentru ca sufletul să poată vibra la acest gen de dans. Astfel, cu cât dansatorul sau dansatoarea sunt mai în vârsta, cu atât se consideră că se apropie exact de perfecțiunea acestui stil de dans.

   Fac o paranteză amintind cum la vârsta de 14 ani, pe când luam lecții de dans în orașul Tg.Mureș, în inima Ardealului românesc, aveam o profesoară care fusese balerină la Moscova și care, după lecția de dans, ne dansa ea, fragmente din diferite balete, întrebându-ne pe fiecare care dans ne-a plăcut mai mult. Când a executat un dans spaniol, i-am spus că doresc să învăț acest gen de dans. Răspunsul ei a fost: „Fetiță, acest dans îl vei putea aborda atunci când vei fi femeie.”
Popularitatea acestui dans l-a făcut să fie cunoscut în întreaga lume. Japonia, de exemplu, are mai multe academii și școli de flamenco decât Spania.

   La Duke, Farruquito a demonstrat flerul său inventiv, teatral, a adăugat combinației explozive a cântecului pe cea a instrumentelor de percuție și chitară, ținându-ne astfel timp de aproape două ore, fără pauză, într-o încleștare a trupului, pregătită să explodeze. Și a explodat, în cele din urmă, în aplauze frenetice.

   Cei nouă muzicieni și numeroși dansatori, geniul inventiv al lui Farruquito ne-au infuzat starea de continuă emoție. Dansul lui Farruquito a oscilat între momente de grație – mișcări languroase, grațioase  și  înfocatul tremur al picioarelor, corpul întinzându-se, mlădiindu-se, gata a se rupe, îmbrăcămintea a se sfâșia… Dansul său este un dans al senzualității și seducției, al suferinței și bucuriei.
Dans, cântec și muzică, un univers de pasiune, vitalitate, senzualitate, nostalgie… Flamenco acest dans executat de dansatorii din echipă reprezintă un stil de viață, poate chiar viața însăși, este o artă veche și profundă, nici pe de parte o frivolitate. Este o armonie între ținută, ritm și singurătate interioară. Este filozofie a vieții, în care s-au strâns, ca într-un ghem, disperarea filozofică a Islamului, disperarea religioasă a evreilor și aceea socială a gitanilor. Flamenco este fiul acestui întreg Orient, o artă născută din suferință, dar care a știut să devină un dans al fericirii, al bucuriei.
Geniul jazzului, Miles Davis, spunea: „Uneori când ascult flamenco, cad în genunchi”, înțelegând sentimentul disperării, dincolo de care nu poate fi decât ajutorul lui Dumnezeu.

   Dacă Martha Graham spunea că dansul este limbajul ascuns al sufletului, iată că acest gen de dans cu muzica sa vocală și cea a instrumentală, cu mișcările dansatorilor și-a amplificat aria, a fost, pe de o parte, un dans al senzualității și seducției cu lovituri puternice în pământul susținător și ritmate de step cu tocurile pantofilor, iar pe de altă parte a avut mișcările languroase, grațioase, executate cu partea de sus a corpului și a mâinilor.

Vocile au avut uneori un ton întunecat și plângăreț, răgușit și profund. Cântăreții au trecut de la șoapte grave la strigăte muzicale intense, și au alunecat în câteva secunde de la notele cele mai acute (înalte) până la cele mai grave.

   A doua zi am deschis ziarele pentru a afla știrile din țară. Din gând nu plecau impresiile spectacolului: Flamenco – o fereastră deschisă nu numai spre sufletul Andaluziei, ci spre sufletele tuturor oamenilor de pe planetă. Dansul este puțină nebunie, dar o nebunie frumoasă, este un mijloc de domolire a erupțiilor vulcanice ale sufletului. Poate n-ar strica politicienilor noștri, mi-am zis, să-și consume energia într-un spectacol de acest gen, dacă lectura unei cărți le pare greoaie. Le-ar face mult bine!

————————————-

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

22 februarie, 2019

„Când Îngerul se pregătește de plecare, / îmi pune cuvintele-n palmă, / ne mai având vreme să mi le șoptească, / și-mi spune să le folosesc cum știu. / Fiindcă îngerii au multă treabă / într-o lume absurdă, cârmuită prost, / în care multe nu mai sunt la locul lor / și totul arată hidos, / ca o haină întoarsă pe dos. / Privesc cuvintele de el dăruite / – flori din muguri ieșite – / purtând lumini albe-n petale / și sufletu-mi se frământă: / Ce pot face cu darurile sale, / când cuvintele și gesturile de dragoste / ca printr-o vrajă au fost răsturnate –  / „Iubirea și credința pe dos și blestemate!” –  / iar sufletele oamenilor – pietrificate? Într-o lume absurdă, cârmuită prost, / în care multe nu mai sunt la locul lor / și totul arată hidos, / îngerii au multă treabă.” 

(Din volumul „Îngerul scrie poemul”).

   Există o limită a răbdării. Cred că există și rușinea pe care omul o simte în fața neputinței sale de a reacționa față de nesiguranța vieții creată de politicienii vremii. Cred, fiindcă tendința de a se împotrivi, a se răzvrăti la un moment dat, când răbdarea ajunge la limită – există totuși. Parafrazându-l pe Descartes, Camus scria: „Mă revolt, deci sunt”, revolta părându-i-se o normalitate a existenței. Desigur că nu toate răzvrătirile sunt justificate, dar atunci când oamenii și-au atribuit un timp de meditație, de informație, de cântărire a evenimentelor din viața lor, se poate ajunge la a hotărî că „așa nu se mai poate!”, înlocuind formula, tot de ei însușită în unele momente ale vieții, și anume, că „se poate și așa!”. Iaca, nu se poate! Nu se mai poate! Și nu se mai poate fiindcă este viitorul în joc.

   Și dacă privim harta lumii, vedem că revolta s-a răspândit într-atât, încât ea a devenit o valoare prețuită, intrată în tabelul virtuților, poate chiar o religie a omului modern care nu poate trăi fără a se revolta pe merit, dar și uneori, este adevărat, pe ne-merit. De vină au fost, și continuă să fie, stările  haotice, nesiguranța, teama de foame sau înlănțuire/sclavie, din care nu va mai putea ieși, stări determinate de dictatori, conducători cu un cult al personalității supraevaluat, cum au fost Napoleon, Nietzsche, Marx (pe care l-am descris amănunțit în alt eseu), Lenin, Stalin, Mao, Ceaușescu, și cărora le-au mai urmat și vor să le urmeze și alții.

   Biblia ne învață că atunci când există iubire între oameni, aceste stări sunt excluse: „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate, dragostea nu pizmuiește, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândește la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduiește totul, suferă totul”.

   Desigur că ideal ar fi să trăim într-o societate în care nu există egoism, unde oamenii se ajută unii pe alții, iubirea să fie cea care îi unește și ei să fie mulțumiți, fericiți. „Ideea perfectului nu e idee, ci dorință. Este întâmpinarea Celuilalt, începutul conștiinței morale care pune în cauză libertatea mea…”, spunea filozoful Emmanuel Levinas. Să dăm ascultare și cuvintelor lui Cioran: „Nu este vorba să ajungem la fericire, ci la un grad mai mic de nefericire”.

   Dar, când învățătura creștină este călcată în picioare și conducătorii sunt lipsiți de principii ale vieții, mimând credința sau defăimând-o, acționând împotriva principiilor ei, nu poți îngenunchea în fața nedreptăților, a blasfemiei. Când valorile sunt date la o parte, nonvalorile cărora le lipsesc principiile sunt cele care predomină, atunci omul are dreptul să se revolte, pentru a nu rămâne înghenuncheat până la sfârșitul vieții lui și mai mult, să accepte ca urmașii lui să trăiască într-o asemenea societate, pregătită de actualii conducători. Se revoltă acei oameni care au principii de viață clar definite în minte și doresc a le face cunoscute și celor „rătăciți”, să-i determine să se conformeze principiilor sănătoase ale vieții.

   Guvernanții noștri incompetenți, agramați, aroganți, cinici, pe fețele cărora citești îndârjire, răutate ori jemanfișism, oameni care în loc să fi pus în viața lor mâna pe cărți de specialitate și de cultură generală, au preferat să practice diverse vicleșuguri pentru a pune mâna pe putere și înșelând poporul, mințind, distorsionând adevărul, să poată fura din avuția țării, cu scopul de a le fi lor bine, fără a ține cont de principii, conștiința lor – glasul lui Dumnezeu – fiind adormită. Acești oameni fac toate jongleriile posibile să poată scăpa acum, de răspunderea păcatelor, ilegalităților pe care le-au comis în acțiunea furturilor.

   Mă întreb: acești impostori și slugile lor, cu toții – tupeiști, bădărani, obraznici, fără de un minimum bun simț, cu comportamente golănești (vezi expresiile lor!) – pot fi acceptați de un popor a cărui bun simț, modestie, credință, corectitudine, respect față de semeni și față de tradițiile sale l-au caracterizat în toate timpurile? Cum s-au putut dezumaniza acești indivizi într-un timp așa de scurt, devenind robii banului, al desfrânării, întinând onoarea și demnitatea?

   Indivizi nerușinați și-au permis a persecuta pe tinerii dotați, bine pregătiți profesional, determinându-i să ia calea dură a străinătății, iar pe cei înapoiați de la studii după terminarea unor universități celebre ale lumii cu gândul de a pune în practică bagajul lor de cunoștințe, i-au ignorat, le-au pus „bețe în roate” la ocuparea unor posturi la care ar fi avut dreptul, demoralizându-i în acest mod.

   Întrebarea este: Mai rău de atât se poate? Unde putem ajunge cu această atitudine a partidului conducător – anti-occidentală, anti-europeană, anti-democratică, anti-capitalistă, anti Banca Națională a țării? Nu este o rușine să avem o astfel de țară izolată și ulterior reorientată, conform dorinței acestui partid, într-o altă direcție? Putem accepta să trăim într-o țară bogată cu o populație sărăcită de niște borfași?

    Nu pot să cred că materialismul cu foamea lui exagerată de materie, de concret, și grobianismul și cinismul distrugător de suflete vor mai dăinui mult, ci cred într-un nou umanism, când lumea va reveni la valorile fundamentale, precum înțelegerea, respectul și iubirea.

   Nu pot să cred că această lume cu valori răsturnate, lume tensionată, agitată, străbătută de teamă și nesiguranță nu își va putea reveni, că patriotismul acestui popor, voința, în primul rând voința lui pentru binele țării nu va învinge imbecilitatea, mocofănismul, ticăloșia guvernanților, pentru ca principiile sănătoase care trasează drumul în viață a cetățenilor să devină valori conducătoare. Să ne amintim cuvintele spuse de un filozof: „Frângerea voinței produce o mentalitate de sclav”.

   Nu pot să cred că poporul va accepta această mentalitate!

 ————————————-

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

6 februarie, 2019

„Filozofia este medicina sufletului” – Cicero

   Filozoful și matematicianul grec Pitagora (580 î. H. – 495 î. H.) numit de contemporani „înțeleptul” le-a spus: „Nu sunt înțelept, ci iubitor de înțelepciune”. Așa, spune povestea, a apărut  termenul pentru Filozofie, din cuvintele grecești phil și sophia.

   Filozofia este una din principalele forme ale manifestării spiritului uman, născută din mitologie, întrucât oamenii s-au raportat la lume mai întâi mitologic și numai apoi filozofic. Dacă miturile apelau la imagini și întâmplări fantastice, filosofia recurgea la judecăți și raționamente.

   Strădania omului pentru cunoaștere a fost puternică, fiindcă omul dorea să perceapă lumea din jurul lui. Toate ființele umane, conștient sau inconștient au filozofat, întrucât fiecare om își punea întrebări și conversa cu sine însuși, dorind în primul rând să afle răspunsul la întrebările: cine este el, pentru ce există.

   Filosofia a apărut în secolul VII î. e. n. în Orient, iar apoi, în sec.VI î. e. n. a fost prezentă în Europa, în Grecia. Filosofia contemporană este puternic influențată de știință, a fost și continuă legătura strânsă cu alte discipline, se ocupă de viața interioară a omului și de conectarea lui cu mediul exterior. Unii care nu cunosc adevăratul sens al filozofiei, susțin că doar știința este cea care face ca omenirea să progreseze, ei fără să-și dea seama că filozofia a trasat drumul oamenilor care s-au preocupat de știință. Gândirea omului de știință este încorsetată de realitate și fără să filozofeze sau să meargă pe căile intuite de filozofi, nu ar fi putut crea teorii ce pot depăși în timp realitatea prezentă. În plus, doar filozofia poate arunca gândul spre ființă, sensul vieții, divinitate, moarte, univers etc. Este însă tot atât de adevărat că mulți filozofi au fost la bază matematicieni, deci oameni de știință, precum Pitagora, Aristotel, Platon, Descartes etc.  Platon (428 î. H. – 348 î. H.) de exemplu, când a înființat Academia platonică  – o școală filozofică idealistă plasată într-o grădină din apropierea Atenei, a pus deasupra ușii scolii inscripția „Să nu intre sub acoperământul meu cine nu e geometru ”, arătând prin aceasta cât de importantă este cunoașterea științei pentru  un filozof.

   Aristotel (384 î. H. -322 î. H.), cel mai mare filozof și om de știință al lumii antice a cărui  abordare rațională a stat la baza întregii opere, remarca că Mirarea a fost într-adevăr cea care a împins  primii gânditori la speculații filozofice.  „Dar  tot așa după cum numim om liber pe Acela care își este singur scop și nu este un scop pentru altul, astfel această știință este singura dintre științe care este liberă, căci singură ea are un scop propriu. […] Deci toate celelalte științe sunt mai necesare decât ea, dar nici una nu o întrece în excelență”, spunea tot Aristotel.

   De-a lungul vremii au apărut diferite sisteme filosofice, dar toate au avut aceleași întrebări, și răspunsuri din ce în ce mai înțelepte, direct proporționale cu lărgirea înțelegerii omului. Totuși, problemele fundamentale ale filozofiei rămân aceleași, se schimbă doar orientarea minții omenești, calea sau mijloacele prin care omul încearcă și reușește, într-o oarecare măsură, dezlegarea problemelor.

   Filozofia nu se află în afara lumii, ea este liantul acestei lumi, pentru a o face mai puternică și mai bună. Este un cumul de gânduri pe care mintea omului o aruncă departe și în diferite direcții, ca apoi să se focalizeze în mod real asupra unui punct. Spre deosebire de alte activități ale omului, mai modeste, mai ușoare, fără un efort prea mare al gândirii, mult mai precise, utile, necesare, de multe ori prezentând soluții urgențe, filozofia are nevoie de clipe de meditație cât mai lungi, ea are răbdare, profunzime și nu are – urgențe.

    Doi filozofi, David Hume (1711-1776) – reprezentantul iluminismului scoțian, precum și germanul Immanuel Kant (1724-1804) gânditor din perioada iluminismului, au jucat un important rol în dezvoltarea filozofiei. Hume a respins și a ridiculizat valoarea ideilor abstracte, întrucât ele nu vin din realitate, din experiența vieții care ne învață cum se leagă fenomenele între ele, iar obișnuința este baza tuturor raționamentelor din experiență, iar obișnuința face ca în suflet să ia naștere starea de credință. Kant a venit cu ideea că experiența și judecata permit deopotrivă cunoașterea. Rațiunea nu poate cunoaște totul, este limitată în domeniul cunoașterii, dar are o valoare în domeniul practic – cel moral. Kant afirma că filozofia trebuie să înceapă de la concepte date însă determinate neclar sau insuficient, astfel că filozofii nu pot începe cu definiții „fără să se închidă în interiorul unui cerc de cuvinte; filozofia nu poate, așa cum face matematica, să funcționeze sistematic; trebuie să analizeze și să clarifice”.

   Pentru filozoful german Hegel (1770-1831) filozofia este înainte de toate un sistem de gândire, este spirit liber. Sistemul lui Hegel este sistemul rațiunii care domină lumea, care se dezvoltă în toate aspectele concrete ale lumii, ale naturii și ale spiritului. „Ceea ce este rațional este real și ceea ce este real este rațional” – conține ideea centrală a sistemului său. Hegel a acuzat celelalte sisteme filozofice, inclusiv pe cel kantian, că rămân într-o gândire abstractă, metoda lui fiind cea „dialectică”, un proces mobil al gândirii. De exemplu: de la Ființă (concept abstract) se trece la existență (real, localizat). Spune Hegel: „Ființa pură și neantul pur sunt unul și același”. Pe de altă parte ele sunt opuse. Neantul este antiteza ființei. În realitate nu este decât ființa în neant și neant în ființă. Mișcarea, dispariția unuia în celălalt = devenirea. Iar devenirea este existență. El, Hegel, principalul reprezentant al idealismului, susținea că obiectul filozofiei nu este decât Dumnezeu; scopul filozofiei este de a cunoaște pe Dumnezeu, acest obiect fiind comun cu acel al religiei, cu diferența că filozofia îl consideră prin gândire, raționând, iar religia, reprezentându-și-l. Sarcina filozofiei este a concepe ceea ce este, căci ceea ce este, este rațiunea – conștiința revenită la ea însăși din lumea transcendentală – , și fiecare individ este un fiu al timpului său, iar filozofia – timpul său prins în gânduri.

    Filozoful german Friedrich Wilhelm Nietzsche (1844-1900) consideră filozofia o confesiune indirectă a filozofului, filozoful fiind un om care „neîncetat trăiește, vede, aude, bănuiește, speră, visează lucruri extraordinare. […] Filozofia este viața liber consimțită în ghețuri și pe vârfuri de munți”.

    Filozoful englez Herbert Spencer (1820-1903) considera că filozofia este o cunoaștere de gradul cel mai înalt de generalitate, spre deosebire de știință care se compune din adevăruri mai mult sau mai puțin izolate, necunoscând integrarea lor: „Cunoașterea cea mai umilă este cunoștința ne-unificată; știința este cunoștința unificată parțial; filozofia este cunoștința complet unificată”.

   Wilhelm Wundt (1832-1920), fiziolog, filozof și psiholog german, exprima aceeași părere și anume că „Filozofia este știința universală care are menirea să unească într-un sistem lipsit de contradicții cunoștințele mijlocite de către științele particulare și să reducă metodele generale folosite de știință și supozițiile cunoașterii la principiile lor”.

   Scriitorul și filozoful evreu-francez Henry Bergson (1859-1941), laureat al Premiului Nobel pentru literatură în 1927 spunea că „Filozofia intră în domeniul experienței întrucât ea amestecă știința, teoria cunoașterii și metafizica și din acest amestec nici una nu pierde ci câștigă, în final”.

   Filozoful, politicianul italian Benedetto Croce (1866-1952)  considera filozofia drept o știință desăvârșită.

   Filozoful român Dumitru D. Roșca (1895-1980): „Filozofia se sprijină pe știință și pe experiența de viață creând o imagine despre cum trebuie să fie omul”.

   Pentru filozoful german Martin Heidegger (1889-1976) a filozofa însemnă a-ți pune prima întrebare: „De ce este de fapt ființare și nu – nimic?” Filozofarea, spune tot el, este „o cunoaștere care nu numai că nu se supune măsurii timpului, ci care, dimpotrivă, așază ea timpul sub propria-i măsură ”.

   Oamenii filozofează uneori inconștient și frânturile de filozofie se adaugă la marea filozofie a vieții, a înțelegerii ei și alegerii celor mai bune căi de viețuire între oameni. Filozoful, poetul român Lucian Blaga (1895-1961), preocupat de „conștiința filosofică” scrie: „Omul de știință se mulțumește să stabilească unele principii, reguli sau legi și să imagineze eventual unele metode de existență […] Filosoful este prin intenție autor al unei lumi care rămâne ținta demersurilor sale […] Pentru omul de știință, experiența în totalitatea ei devine un prilej de diviziune a muncii; el se situează într-un sector al experienței…[…] Filosoful captează experiența, ca să-și alimenteze cu ea viziunea, ale cărei semnificații îmbrățișează totul existenței”.

   Filozoful, eseistul Constantin Noica (1909- 1987), în „Încercarea asupra filosofiei tradiționale” crede că: „Filosofia arată încotro trebuie orientată rațiunea”.

   Faptul că i se atribuie deseori filozofiei numele de metafizică, este explicat de către filozoful și omul politic Petre P. Negulescu (1872-1951) în „Problema ontologică”, metafizica însemnând: „Știința a ceea ce este dincolo de lumea fizică, de lumea ce se poate observa și experimenta, într-un cuvânt dincolo de lumea ce se poate percepe cu simțurile”.

   Dar dacă admitem că filozofia, înțeleasă ca metafizică, este știință și că acesta-i obiectul ei, trebuie de îndată să identificăm și metodele ei specifice, întrucât se știe că orice știință se autorizează prin obiectul său de activitate și prin metodele sale de căutare și aflare a adevărului.

Iată însă, că de curând filosofii nu mai sunt de acord asupra căilor prin care filosofia urmează a se realiza ca metafizică. Unii consideră că întregul studiu al fenomenelor ar cădea în sarcina științelor propriu-zise, iar filozofiei – în cadrul așa numitei teorii a cunoașterii – i-ar reveni sarcina să dovedească incapacitatea minții omenești de a depăși limitele experienței. Privită cu acest înțeles, filozofia se transformă într-un fel de psihologie superioară sau speculativă. După alții, scopul filozofiei ar fi să studieze legăturile dintre științele pozitive și să contribuie la întrunirea lor într-un sistem unitar. Într-o asemenea accepțiune, filozofia ar deveni un fel de logică superioară sau, cu alte cuvinte, o metodologie generală a științelor.

   Filozofia duce inevitabil la religie, dar nu poate trece peste ea, religia completează în chip necesar drumul lăsat deschis de filozofie. Când încearcă să treacă peste religie, rațiunea cedează locul credinței și filozofia religiei. Deci ele se completează într-un fel.

  De curând Președintele Statelor Unite a vorbit despre necesitatea cunoașterii istoriei religiei, ca un act de cultură, întrucât cunoscând-o – se subînțelege – , oamenii ar putea găsi răspunsuri la multe întrebări despre viață, despre el – omul, și despre cum trebuie trăită viața, despre năzuințele avute în trecut și lupta pentru o viață mai bună, mai dreaptă. „Cunoașterea biblică este importantă în societate”, a spus Președintele. Desigur, ea nu trebuie să lipsească din cultura unui om.

   În zilele noastre, pe o mare parte a planetei, există o tendință de a evita filozofia și religia, fiindcă omul refuză să mai gândească profund, să învețe cum se trăiește cu adevărat. Există o instabilitate a lumii, o neliniște provocată de lipsa de încredere în conducători, în ei înșiși, în vremuri mai bune, dar și o lipsă de preocupare pentru a le avea. Și atunci preferă să se izoleze, să rămână în mijlocul aparatelor noi inventate – rezultat al progresului tehnic (bune și ele dar nu să te captiveze în totalitate!), să-și trăiască doar ziua prezentă, sau să se arunce în mocirla vieții a celor fără de gând și conduită morală. Și-atunci ne mirăm de unde răsar atâția oameni corupți, de ce viața ne este dezordonată, ființa dezechilibrată. Uităm de alcătuirea noastră din corp și suflet, că aceste părți sunt legate și fără a le da atenția cuvenită, echilibrul necesar, devenim schilozi. Or, pentru a putea iubi viața și a ști să o trăim frumos, va trebui să evităm schilodirea, să ajungem în adâncul ființei noastre pentru a ne bine cunoaște și a gândi asupra modului de ieșire la suprafață, între puținii oameni morali și demni, care există totuși, și care ne așteaptă însănătoșiți, după lunga noastră boală.

————————–———————

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

1 februarie 2019