Etichetă: Vavila Popovici

Vavila POPOVICI: Filozofia, știința, religia, și politica (24) – Schelling

„Arta – prin faptul că reprezintă în fiecare moment, esența, scoate afară din timp produsul naturii, îl lasă să apară în ființa lui veșnică, în eternitatea vieții sale.” – Schelling

   Filozofia este analiza profundă a diferitelor gânduri cu privire la ființă, la sensul vieții, divinitate, moarte, univers etc. Ea a izvorât din sentimentul profund al religiozității și meritul ei este că a trasat drumul oamenilor care s-au preocupat de știință. Uneori fiecare parte a încercat să-și evidențieze supremația, dar progresul nu se poate concepe fără o conlucrare, fiecare recunoscând binele cunoașterii anterioare și afirmându-și aportul în noua cunoaștere obținută, fiindcă, năzuința de cunoaștere este pornită întotdeauna din dragoste a adevărului.

   Filosofia a apărut în secolul VII î.e.n. în Orient, iar apoi, în sec.VI î. e. n. a fost prezentă în Europa, în Grecia. Platon (428 î. H. – 348 î. H.) a fost cel care a înființat Academia platonică – o școală filozofică idealistă cu inscripția deasupra ușii școlii sale: „Să nu intre sub acoperământul meu cine nu e geometru”, arătând prin aceasta cât de importantă este cunoașterea științei pentru un filozof. Așa au apărut de-a lungul vremii diferite sisteme filozofice, cu aceleași întrebări și răspunsuri, dar din ce în ce mai îndrăznețe și înțelepte, direct proporționale cu lărgirea înțelegerii omului și a mijloacelor prin care omul a încercat și încearcă, în continuare, dezlegarea lor.

   Romanul Cicero (106 î.H.-46 î. H.) definea filozofia ca fiind „Medicina sufletului”.  Și totuși, s-a pus de multe ori întrebarea, la ce ajută filozofia? Și pentru a da un răspuns convingător, ar fi fost bine să ne dăm seama de adevărul că oamenii filozofează uneori fără să-și dea seama, că gândurile lor răspund unor întrebări, iar frânturile lor de filozofie se adună și se adaugă la marea filozofie a vieții, a înțelegerii ei, și la alegerea celor mai bune căi de viețuire între oameni.

   Schelling, căci despre el voi aminti în acest eseu, a fost un filozof german, important reprezentant al idealismului, filozofia lui fiind considerată a fi situată între Johann Gottlieb Fichte, mentorul său din primii ani, și Georg Wilhelm Friedrich Hegel, contemporanul său, prietenul său din tinerețe, devenit rivalul său în timp. Interpretarea filozofiei lui Schelling a fost considerată dificilă, gândirea lui a fost un timp neglijată, fiind într-un fel eclipsat de Hegel, ale cărui opere îl descriau pe Schelling ca o simplă notă de subsol în dezvoltarea idealismului. În plus, a mai fost atacat și de oamenii de știință pentru tendința sa de analogizare și lipsa orientării empirice. Mai târziu însă, unii filozofi s-au arătat interesați să-i reexamineze opera.

   Friedrich Wilhelm Joseph Schelling s-a născut la Leonberg, lângă Stuttgart, în 1775, dintr-o familie de pastori cu puternice rădăcini protestante. Dovedind o deosebită înclinare către gândirea contemplativă, de la vârsta de 15 ani a început să studieze teologia la Tübingen (între 1790-1795), la renumitul seminar „Tübingenstiff”, unde a fost coleg de cameră cu Hegel și cu marele poet, Hӧlderlin. Pasiunea lui pentru filozofie a apărut devreme. Lecturile lui preferate au fost Kant, Fichte – filozofia idealistă, a spiritului, a libertății – dar, l-a interesat și viziunea panteistă a lui Spinoza, în care Natura era identificată cu Dumnezeu, cu Substanța. În „Scrisori filozofice despre Dogmatism și criticism”, lucrare scrisă la 20 ani, aceste două puncte de vedere îi reapar ca singurele consecvente în istoria filozofiei și toate peregrinările lui filozofice ulterioare pot fi considerate ca încercări de a le pune de acord.

   Kantianismul, deși a început cu afirmarea specificității și a autonomiei vieții religioase, remarcă pe bună dreptate filozoful român Nae Ionescu (1890-1940), a sfârșit prin a face să meargă și să contopească religia cu morala, adică viața religioasă cu cea practică; acest curent cu accentul pe viața practică a fost continuat de Fichte și Schelling, care au plecat printr-o speculație mai degrabă mistică decât rațională, filozofică, adică, rădăcinile faptei care sunt în conștiința umană, ajung să fie identificate cu un fel de origine divină, teza generală a lui Fichte și a lui Schelling fiind: Rădăcinile vieții practice sunt în divinitate. De abia alți urmași ai lui Kant, au pus originea vieții religioase în sentiment și nu în rațiune, credința însemnând a simți, a bănui, nu a vedea, a pipăi. Tot pornind de la Kant, spune Nae Ionescu, Hegel considera religia o fază premergătoare a filozofiei, „o anti cameră a filozofiei”. Filozoful român menționează că nu se poate trece peste figura importantă, fondatorul filozofiei religiei – Schleyermacher, care a susținut independența, autonomia vieții religioase: „simțul este la baza vieții religioase, dar simțul acesta este în afară de conștiința rațională”.

   Între 1795 și 1798 Schelling a fost profesor particular la Stuttgart și la Leipzig. În 1797, în timp ce îndruma doi tineri dintr-o familie aristocratică, a vizitat Leipzig ca escortă a acestora și a avut șansa de a participa la prelegerile de la Universitatea din Leipzig, unde a fost fascinat de studiile fizice contemporane, inclusiv chimia și biologia. De asemenea, a vizitat Dresda, unde a văzut colecții de artă la care s-a referit mai târziu în gândirea sa. La nivel personal, această vizită de la Dresda a făcut posibilă cunoștința viitoarei lui soții – Caroline (pe atunci căsătorită). După divorțul ei, la care a fost ajutat de către Goethe, au urmat anii căsătoriei lui Schelling între 1803-1809.

   Caroline a jucat un rol considerabil în mișcarea intelectuală a timpului ei. A dezbătut probleme cu poeți și filozofi precum Novalis, Fichte, Hegel, Schiller și cu viitorul ei soț – Schelling, considerată fiind inima romantismului german timpuriu. S-a remarcat prin asistența acordată lui Schlegel (cel de al doilea soț) la traducerea sa a operelor lui Shakespeare.

   Caroline s-a născut în 1763, a fost fiica orientalistului Johann David Michaelis, care a predat la Universitatea progresivă din Göttingen. A fost educată de profesori particulari și de tatăl ei. S-a căsătorit în 1784 cu un ofițer, Johann Böhmer, și cuplul s-a mutat la Clausthal, oraș din Germania situat pe platoul munților Harz. După moartea soțului, în 1788, ea a încercat să trăiască independent din punct de vedere financiar. Împreună cu singura lor fiică supraviețuitoare, s-a mutat la Göttingen, apoi la Marburg, iar în 1792 s-a stabilit la Mainz, landul Renania, în sud-vestul Germaniei, unde Caroline s-a alăturat cercului de intelectuali din jurul lui Georg Forster, explorator, jurnalist și revoluționar, care se căsătorise cu prietena ei din copilărie, Therese Huber. Când Mainz a fost ocupat de francezi în timpul războaielor revoluționare franceze, s-a mutat în casa lui Forster. Mai târziu Mainz a fost declarată republică, aliniată cu Franța. Când trupele prusace au recucerit Mainz (22 iulie 1793), Caroline a fost închisă pentru opiniile sale politice. Era însărcinată și a cerut ajutor prietenilor și familiei. A fost eliberată, și August Schlegel a aranjat să nască sub un nume asumat în Lucka, landul Turingia, în apropierea orașului Leipzig. S-a căsătorit cu acest August Schlegel în 1796, iar ea s-a mutat la Jena, unde a primit un post de profesor. Astfel casa lor a devenit un loc de întâlnire pentru tânăra elită literară și intelectuală asociată mai târziu cu romantismul german. În 1803 a divorțat de Schlegel și s-a căsătorit cu tânărul filosof Friedrich Wilhelm Joseph Schelling. Noul ei soț se afla în centrul filozofiei romantice. Cuplul a fost supus multor critici, s-a mutat la Würzburg, iar în 1806 la München, unde soțul ei a primit postul de profesor și a fost încontinuu onorat pentru munca sa.

   Schelling fusese chemat la Jena, sprijinit de Fichte, cu care era pe atunci în relații bune, și de Goethe care apreciase calitatea poetică a lucrării sale „Idei despre o filozofie a naturii” și, în calitate de prim-ministru al Ducatului de Saxa-Weimar, l-a invitat pe Schelling la Jena. Schelling însă nu rezona cu idealismul etic care a animat opera lui Friedrich Schiller, celălalt pilon al clasicismului de la Weimar.

   În articolul lui Schelling care l-a impresionat pe Goethe este expus idealul care izvorăște din real. Schimbarea pe care experiența o aduce în fața noastră duce la concepția dualității, opoziția polară prin care natura se exprimă. Seria dinamică de etape din natură este materia (ca echilibru al expansivului fundamental) și forțele contractive (lumina, cu procesele sale subordonate de magnetism, electricitate și acțiune chimică) și organismul (cu fazele sale componente de reproducere, iritabilitate și sensibilitate).

   La Jena Schelling intrase în cercul romanticilor, unde Caroline Schlegel era animatoarea cercului, iar el – filozoful acestui grup pasionat de artă înaltă. La acea vreme fusese apropiat de August Wilhelm Schlegel și de soția sa, Caroline. Amândoi aveau în vedere o căsătorie între Schelling și fiica tânără a lui Caroline, Auguste Böhmer, care însă a murit de dizenterie în 1800. Moartea lui Auguste i-a atras pe Schelling și pe Caroline, unul spre celălalt. Schlegel se mutase la Berlin, iar divorțul a fost aranjat cu ajutorul lui Goethe. În iunie 1803, Schelling și Caroline s-au căsătorit departe de Jena. Ceremonia lor de căsătorie a fost ultima ocazie în care Schelling l-a întâlnit pe prietenul său din vremea școlii, poetul Friedrich Hölderlin, care era deja bolnav mintal la acea vreme.

   Când a venit la Jena, Schelling a început o răsunătoare și controversată carieră universitară, predând filozofia (1798-1803), Würzburg (1803-1806), München (1806-1820), Erlangen (1820-1827), din nou München (1827-1841), Berlin (1841-1846). Între timp Schelling și-a conturat credința că arta este, în creațiile ei finite, o revelație a absolutului, considerarea intuiției intelectuale ca organul adânc al înțelegerii filozofice – teză romantică care caracterizează întreaga lui filozofie.

   În perioada șederii sale la Jena a avut din nou o relație mai strânsă cu Hegel. Cu ajutorul lui Schelling, Hegel a devenit lector privat la Universitatea Jena. Hegel a scris o carte intitulată „Diferența dintre sistemele de filozofie ale lui Fichte și Schelling” (1801) și a susținut poziția lui Schelling împotriva predecesorilor săi idealiști, printre care și Fichte. Începând din 1802, Hegel și Schelling au publicat „Revista critică de filosofie” în calitate de coeditori, publicând lucrări despre filozofia naturii. Schelling era prea ocupat pentru a rămâne implicat în editare, iar revista era în primul rând a lui Hegel. Revista a încetat publicarea în primăvara anului 1803 când Schelling s-a mutat de la Jena la Würzburg – oraș catolic conservator – , în care și-a găsit mulți dușmani printre colegii săi și în guvern.

   S-a mutat apoi la München în 1806, unde a găsit o funcție de funcționar de stat, mai întâi ca asociat al Academiei Bavareze de Științe și Științe Umaniste și secretar al Academiei Regale de Arte Frumoase, apoi ca secretar al Academia de Științe (secțiunea filosofică). 1806 a fost și anul în care Schelling a publicat o carte în care l-a criticat pe Fichte în mod deschis. În 1807 Schelling a primit manuscrisul lui Hegel „Fenomenologia spiritului sau minții”, pe care Hegel i-l trimisese, cerându-i lui Schelling să scrie prefața. Surprins să găsească observații critice îndreptate către propria sa teorie filozofică, Schelling i-a scris înapoi, cerându-i lui Hegel să clarifice dacă intenționase să-i batjocorească pe adepții lui Schelling care nu aveau o adevărată înțelegere a gândirii sale, sau pe Schelling însuși. Hegel nu a răspuns niciodată. În același an, Schelling a susținut un discurs despre relația dintre artele vizuale și natură la Academia de Arte Frumoase. A urmat o critică severă din partea lui Hegel, scrisă unuia dintre prietenii săi. După aceea, s-au criticat reciproc în sălile de curs și în cărți în public până la sfârșitul vieții lor.

   În 1809 Caroline a murit, chiar înainte de a-și publica „Eseul libertății” ultima carte scrisă în timpul vieții. Trei ani mai târziu, Schelling s-a căsătorit cu una dintre cele mai apropiate prietene ale sale, în care a găsit o prietenă fidelă. Fără să demisioneze din funcția sa oficială la München, a ținut o scurtă perioadă la Stuttgart (1810) „Prelegeri private din Stuttgart” și șapte ani la Universitatea din Erlangen-Nürnberg, Bavaria (1820-1827).

   În timpul șederii sale lungi la München activitatea literară i s-a diminuat treptat. Este posibil ca forța și influența copleșitoare a sistemului hegelian să-l fi constrâns pe Schelling. Abia în 1834, după moartea lui Hegel (1831), într-o prefață la o traducere, a exprimat în mod public antagonismul în care s-a aflat față de concepția hegeliană și de propria sa versiune anterioară despre filozofie. Cu siguranță antagonismul nu era nou. A fost chemat la Berlin, la catedra celui decedat, de către Friederich Wilhelm IV, regele romantic care dorea o reacție contra hegelianismului.

   În perioada cât a stat la Berlin, atenția publicului a fost puternic atrasă de indiciile unui nou sistem care promitea ceva pozitiv în tratarea religiei, decât rezultatele aparente ale învățăturii lui Hegel. În 1841 Schelling a fost numit în funcția de consilier privat prusac și membru al Academiei din Berlin și i s-a conferit dreptul de a susține prelegeri în universitate. La prelegerea de deschidere a cursului său a participat un public numeros și apreciat. Printre cei care au participat la prelegerile sale s-au numărat Søren Kierkegaard, care a spus că Schelling a vorbit „o prostie nesuferită” și s-a plâns că nu și-a încheiat prelegerile la timp; Mikhail Bakunin care le-a numit „interesante, dar destul de nesemnificative”; Jacob Burckhardt, Alexander von Humboldt care nu au acceptat niciodată filozofia naturală a lui Schelling; Friedrich Engels care, în calitate de partizan al lui Hegel, participase la „protejarea mormântului marelui om împotriva abuzurilor”.

   Schelling s-a stins din viață la 20 august 1854, la Bad Ragaz, în Elveția.

Operele principale: „Despre posibilitatea unei forme a filozofiei în genere” (1794); „Despre Eu ca principiu al filozofiei sau despre necondiționat în cunoașterea umană” (1795); „Scrisori filozofice despre dogmatism şi criticism” (1795/1796); „Disertații pentru lămurirea idealismului din Doctrina științei” (1797); „Idei pentru o filozofie a naturii” (1796/1797); „Despre sufletul universal” (1798); „O primă schiță a unui sistem al filozofiei naturii” (1799); „Sistemul idealismului transcendental” (1800); „Expunerea sistemului meu filozofic” (1801); „Bruno sau despre principiul divin și principiul natural al lucrurilor” (1802); „Prelegeri despre metoda studiului academic”,(1803); „Expunerea adevăratei relații dintre filozofia naturii și doctrina fichteeană îmbunătățită” (1806); „Despre relația artelor plastice cu natura” (1807); „Cercetări filozofice asupra esenței libertății umane” (1809); „Filozofia artei”, „Filozofia mitologiei”, „Filozofia revelației” apărute postum (1856-1861).

   Istoricii filozofiei împart gândirea lui Schelling în mai multe perioade: 1) filozofia naturii; 2) filozofia idealistă din Sistemul idealismului transcendental, 3) filozofia identității dintre real și ideal; 4) filozofia libertății; 5) filozofia ultimă a Revelației.

   Schelling a fost eclipsat de filozofia mai rațională, dialectică a lui Hegel, având o viziune metafizică adâncă, complexă, dramatică în elementele ei, în trecerea prin etape diferite și totodată legate între ele. Dialectica lui Schelling separă și unește punctele sale de gândire. Gândirea fiecărei perioade se dezvoltă în următoarea, păstrează deci o continuitate. Despre natură Schelling spunea că „are inteligență” că este un „spirit care doarme”. Fiind influențat de Spinoza, Schelling considera ideea aceluiași Absolut care se manifestă în „moduri” deosebite, în Spirit și în Natură, în ideal și real, în realizări finite sau infinite. Absolutul este văzut de el ca o rațiune. Absolutul unește în el, în identitatea lui, aceste opoziții între ce este finit și infinit, momentan și veșnic, idee și lucru.

   Filozoful german Friedrich Heinrich Jacobi (1743-1819), personaj literar și socialist, îl acuza pe Schelling – scrie un profesor de la Universitatea din Viena – de naturalism și spinozism; ținând cont și de comparația făcută în cartea despre Spinoza, această acuzație implică mai mult, și anume ateismul. Jacobi readuce argumentul formulat împotriva lui Fichte, a spinozismului invers, conform căruia adevăratul Dumnezeu nu poate fi cunoscut, ci doar crezut. Știința, chiar și cea a naturii, rămâne nevinovată și îndreptățită, câtă vreme nu va vrea să știe nimic despre Dumnezeu. Dacă totuși abordează ideea de Dumnezeu, cum este cazul nu doar în filozofia naturii a lui Schelling, atunci ea anulează ideea de libertate umană, structurând totul într-o înlănțuire cauzală. Un asemenea fatalism, consideră Jacobi, este implicit ateism, nefiind cu nimic mai bun decât cel al lui Fichte, ci doar mai puțin original, deoarece „nici măcar nu mai atrage atenția”.

   În lucrarea „Expunerea sistemului meu filozofic” a lui Schelling, conceptul de Dumnezeu este cel care a provocat panteismul lui Jacobi și acuza privitoare la ateism, de aici contribuția lui Schelling la o teologie filozofică. Aceasta nu tindea doar să mijlocească între ideea de Dumnezeu și imaginea contemporană a lumii, ci, în primul rând să conformeze acest concept unei viziuni evoluționiste asupra naturii. A formulat această aspirație în „Prelegeri din Stuttgart”: „Un Dumnezeu ridicat sus de tot nu este de folos nici minții, nici inimii noastre”. Ca mai târziu, filozoful austriac Wittgenstein să spună că „lumea nu își are cauza în ea însăși”, ci Dumnezeu este cel care a creat-o. Este cel care a afirmat că „Lenin s-a așezat la volanul unui automobil scăpat de sub control”, adesea făcând comentarii neplăcute la adresa marxismului, sistemul de idei elaborat de Karl Marx.

   Amintesc pentru o clipă Pandemia zilelor noastre care a scos la lumină ciocnirea dintre religie și știință, în mai multe culturi. Dar, tot răul poate este spre bine. Mulți și-au reamintit de religie și de existența lui Dumnezeu, despre  atributele lui și rolul rugăciunilor noastre. Nu putem doar vorbi despre religie; religia e ceva concret, ea se trăiește, e întrupată istoric în sufletele oamenilor.

   Și revin la subiect, spunând că, controversele lui Schelling cu Jacobi nu marchează teze punctuale ori idiosincrazii personale, ci se integrează în peisajul amplu, efervescent al dezbaterilor de idei de la începutul secolului al XIX-lea, cu privire la raportul, deseori tensionat, dintre filozofie și religie.

   Dialectica lui Schelling separă și unește puncte de vedere parțiale; materialismul, intelectualismul, idealismul, realismul nu sunt decât aspecte parțiale față de Absolut în care trăiesc unite și totuși distincte aceste opoziții. În concepția lui, libertatea este posibilitatea binelui și răului. „Cine nu vede că libertatea este posibilitatea de a face răul, nu vede ce este, adânc, libertatea.” Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, știința, religia, și politica (24) – Schelling” →

Vavila POPOVICI: Scos / scoși de la naftalină

„Mulți nu înțeleg binele nici măcar atunci când îl au la îndemână.” – William Faulkner

 

   Naftalina, ne spun dicționarele (greacă naphtha – petrol, țiței) este o substanță cristalizată, lucioasă, albă, cu miros pătrunzător, extrasă din gudroanele de la distilarea uscată a cărbunilor de pământ și folosită în industria chimică, ca insecticid, la conservarea blănurilor și a materialelor textile etc. Este o hidrocarbură aromatică cu două nuclee ciclice, o substanță dăunătoare sănătății și mediului înconjurător. A fost izolată din cărbune în anul 1819 de un chimist englez, iar formula chimică a fost descoperită în anul 1866 de un chimist german. Naftalina este considerată în mod tradițional o hidrocarbură aromatică policiclică, fiind compusă din două nuclee alipite de benzen. Oricine își poate imagina formula, întrucât ciclul benzenului a fost ușor de reținut din timpul școlarizării noastre.

   În comparație cu benzenul, naftalina are un caracter mai puțin aromatic.

   Moleculele de naftalină, acea substanța din dulapul bunicilor, au fost descoperite în constelația Perseu, la distanță de sute de milioane de ani lumină de Pământ. Cercetătorii spanioli au arătat că aceste molecule sunt cele mai complexe blocuri organice descoperite până acum în spațiul interstelar. Substanța a fost descoperită și în meteoriții care au căzut pe Pământ. Potrivit cercetătorilor, este foarte probabil ca în regiunile din jurul cărora a fost descoperită naftalina, să fie posibilă existența vieții. Expusă la raze ultraviolete și în combinație cu apa și alte substanțe, naftalina poate produce o gamă largă de aminoacizi, din care se alcătuiesc proteinele, molecule de dimensiuni mari, considerate esența vieții, întrucât sunt necesare funcționării celulelor.

   În trecut Naftalina era un produs de combatere a moliilor, astăzi este înlocuită de alte substanțe. Este utilizată în special la sinteza unor diluanți, coloranți sau adezivi în industria de mase plastice, la elaborarea insecticidelor din grupa carbamaților (compuși organici derivați ai acidului carbamic) și la fabricarea săpunurilor. Când se prepară sau se utilizează, naftalina poate provoca intoxicații acute sau cronice, pătrunzând în organism pe cale respiratorie, cutanată și rar pe cale digestivă, eliminarea făcându-se pe cale renală.

   Când Naftalina este inhalată, organismul o descompune în substanțe chimice care reacționează cu celulele din țesuturile corpului, rănindu-l. Inhalarea vaporilor produce cefalee, grețuri, transpirații, lezare renală, cataractă.

   Naftalina a fost și este încă folosită, în principal, pentru a ține moliile la distanță. Nu se știe de ce și cum aceasta omoară moliile, dar cu siguranță acestea găsesc atât de respingător mirosul, sau le face atât de rău, încât se retrag.

   Ca orice alt insecticid, Naftalina este periculoasă dacă o inspirăm pentru un timp îndelungat sau accidental, dacă mâncăm sau bem un produs ce conține Naftalină sau orice alt produs pesticid. Ea reprezintă un risc pentru copii sau animalele de companie, deoarece este asemănătoare bomboanelor. Ca simptome ale otrăvirii apar: dureri de cap, grețuri și/sau vărsături, diaree, febră și dureri abdominale. Câinii care au mâncat această substanță pot suferi de letargie, vărsături, diaree și tremurături.

   Este de preferat să spălăm hainele care au stat cât de cât în apropierea Naftalinei, înainte de a le purta. Această substanță rezistă în aer cel mult 24 de ore, iar pe, sau între diferite materiale, rezistă mult, până se dezintegrează.

   Ei, dar după chimismul Naftalinei, ar trebui să amintesc ceva despre expresia familiară „Parc-ar fi scos de la naftalină” care se rostește despre ceva învechit, demodat, desuet; se mai spune despre ceva revenit în atenție după o lungă uitare. Să amintesc deci, despre chimismul comunismului – al regimului a cărui ideologie impusă a lăsat urme adânci în viețile oamenilor care au trăit în acea perioadă a comunismului.

Dar am făcut-o în alte eseuri. Acum aș vrea să spun câte ceva despre scoaterea de la naftalină a iluziei (fantomei) comuniste. Ați auzit bine! Fiindcă se văd cele „două nuclee alipite” (Socialismul și comunismul) și se simte mirosul „naftalinei”, în unele locuri pe Terra. Copii ale proiectului au fost scoase de la naftalină, și au început să fie puse în practică în mai multe locuri de pe glob. De curând, unde nu ne puteam aștepta. Într-o țară bogată cu un popor tânăr și dotat din punct de vedere intelectual, „țară a tuturor posibilităților”, țintă a emigranților proveniți de pe toate continentele. Țară la care mulți au visat, și visul lor a fost posibil de îndeplinit datorită sistemului economic, veșnic prosper.

   Și… fantomele au devenit obsedante, au cucerit anumite spații, anumiți locuitori. „Suntem altfel de socialiști”, vor să ne spună ei acum. Da, adevărat, sunt Socialiștii iubitori de aur și diamante.

   „Catastrofa ce va veni în urma lor, există deja – iar noi ne aflăm pe linia de prăbușire a unei civilizații”, semnala un politician. Graba cu care acționează în prezent ne arată că nu suportă nici o amânare, că expectativa, așteptarea unui moment prielnic pentru a acționa, a și venit, chiar cu riscul unei revoluții, a unei apocalipse nucleare sau a mișcării sociale. Puterea, aurul și diamantele contează acum! „Haideți să ne împăcăm și lăsați-ne să furăm!”. Cam așa sună una dintre lozincile noi.

   Și odată tăvălugul pornit, se pare că nu mai este ieșire; cine propune soluții este dat la o parte, ca și cum ar exista un consens ca totul să meargă și mai prost. Pentru ei – „stângacii” – Gulagul, falimentul socialismului real experimentat nici nu a existat; ce există este de admirat, ca și cum în fața ochilor nu am avea dezastrul din unele țări… Înțeleg: nu ai trăit  acele vremi, le percepi mai greu, dar nu vezi consecințele? Ei cred în posibilitățile încă „neexploatate” ale defunctului sistem, scoțând de la naftalină sistemul, dar și oamenii, aflați încă în viață. Da!, uimitor cum au fost scoși oamenii de la naftalină!

   Argumentele, cuvintele, frazele sunt reminiscențe ale unor lecturi din Nietzsche, Marx, Spengler etc – ne spune un scriitor, om politic și intelectual de dreapta din România – ce conferă  textului un patos (urlet) revoluționar-intelectualist, întrucât de la finele secolului 19 religia a început să fie pusă în discuție; s-a născut îndoiala, îndoiala a creat un gol care, în condițiile morții lui Dumnezeu (Nietzsche), a fost umplut cu ideologiile lui Freud, Marx și continuatorilor ideologiei marxiste. Se încearcă acum cu disperare resuscitarea comunismului, ca și cum ar fi sunat goarna, iar un vânt împrăștie acest sunet. Instigatorii uită că această ideologie nici măcar reformabilă nu este, mirosul de „naftalină” din „fibrele” sistemului fiind pătruns puternic, necesitând spălarea ideilor pentru a ajunge la normalitate. În plus, se vede clar că în timp ce unele state s-au descreștinat sub privirile noastre cu urmări ale decăderii morale, altele se recreștinizează puternic. Iar Continue reading „Vavila POPOVICI: Scos / scoși de la naftalină” →

Vavila POPOVICI: ,,Speranța este visul omului treaz”

 

       „A trăi fără speranță înseamnă să încetezi să trăiești.” – Feodor Dostoievski

  

   Anii trecuți am scris un eseu intitulat „Speranța se construiește”. Astăzi a sosit momentul să ne amintim de Speranță, fiindcă ea este cea care ne dă putere, acționând ca o energie a sufletului. Este un vis pe care-l avem cu ochii deschiși, și pentru a fi înfăptuit avem nevoie de voință care este însoțită de răbdare, inteligență și curaj. Ca atare, voința este o forță care imprimă o mișcare, ea putând fi greșită dacă este grăbită, haotică dacă nu solicită inteligența și curajul pentru a-i da un sens.

   Fiecare om are dorințe, își creează un ideal și speră să și-l îndeplinească prin luptă, deseori fiind implicat sacrificiul sub diferite forme. Fiecare om speră să fie fericit. Speră, iar cine nu poate spera și nu poate lupta, nu are cum să ajungă la fericire.

   Într-o luptă poți spera, poți realiza, poți câștiga, dar poți să te afli în pragul de a pierde, sau a pierde cu adevărat; dar mai poți încerca, mai poți din nou spera, fără de speranță neputând, în final, câștiga. Și ceea ce este important este ca lupta să fie făcută în spiritul adevărului și al dreptății.

   Un scriitor american spunea că „cele mai importante lucruri în lume au fost realizate de oameni care au continuat să încerce chiar și când se părea că nu mai este nici o speranță”. Iar Creștinismul ne încurajează vorbindu-ne despre Speranță: „ … știm că necazul te determină să ai răbdare, răbdarea aduce biruința în încercare, iar biruința aceasta aduce nădejdea. Însă nădejdea aceasta nu înșală, pentru că dragostea lui Dumnezeu a fost turnată în inimile noastre prin Duhul Sfânt, care ne-a fost dat” (Romani 5:3-5).

   Existențialiștii secolului trecut au vorbit foarte mult despre deznădejde, ca stare în fața unei lumi închise, fără ieșire. Reprezentantul existențialismului, filozoful, dramaturgul, romancierul francez Jean-Paul Sartre – având o filozofie marcată puternic de aspectele politice ale vremii – , în povestirea „Cu ușile închise” imaginează camera ca un fel de infern, un spațiu închis, lipsit de ferestre și pat, cu lumina permanent aprinsă și ușa încuiată pe dinafară; un spațiu în care nimeni nu intră, iar cele câteva personaje dinăuntru nu pot ieși… Fiindcă, nici o dorință de a crede nu este zugrăvită în arta sartriană, Sartre fiind un existențialist care a respins existența lui Dumnezeu, considerând că omul își primește existența de la părinți, iar „apariția” existenței este un accident.

   Or, Speranța este una dintre virtuți. Virtutea creștină înseamnă tăria și statornicia pe calea binelui, în săvârșirea faptelor bune și biruința continuă asupra răului. Ea trebuie să stăpânească întreaga ființă a creștinului și să-i fie întotdeauna podoabă a sufletului.

   Scriitorul român Octavian Paler cerea poetului să fie un profet al speranței, care să amintească celorlalți că au datoria să spere: „Un poet în fața unui cer ars, în fața unui câmp pârjolit și care nu e în stare să cânte și să creadă în ploi, să ne aducă aminte că ploaia există, că ea va înflori pământul bolnav, așadar, un poet care nu e un profet al speranței, un poet cu buzele arse care nu simte nevoia să cânte ploile lumii n-a înțeles că poezia e în primul rând o formă a speranței”.

   Să fim atunci toți poeți și ai anului ce vine 2021! Să avem curajul să profețim vremuri mai bune! Să demonstrăm că speranța nu este zadarnică, că nu trebuie să lipsească din sufletele noastre. Continue reading „Vavila POPOVICI: ,,Speranța este visul omului treaz”” →

Vavila POPOVICI: Despre inconștiență, lașitate și trădare

   Astăzi 7 noiembrie am văzut la televizor imagini dintr-un oraș american cu tineri care săreau într-un picior și purtau lozinci denigratoare. Tineri debusolați, tineri care se bucurau că au scăpat de un Președinte care s-a luptat pentru viitorul lor, ca acesta să fie unul luminos, să aibă parte de educație, învățătură, cinste, iubire și bunătate. Dacă aș fi fost în mijlocul lor i-aș fi întrebat: Ce rău v-a făcut Președintele? V-ați gândit câtă energie, sănătate a dăruit acestei țări pentru a o face din nou puternică, a deveni din nou exemplu pentru alte țări, așa cum a fost cu mult timp în urmă? O fi greșit cu câte ceva? Poate! Cine muncește mai și greșește! De unde atâta răutate în sufletele voastre tinere cu care ați intrat în viață? Cu cine l-ați schimbat, tineri inconștienți? Ce viitor al planetei vă imaginați? Va fi viața voastră, desigur! V-ați gândit cum ați dori să o aveți?

   Președintele Donald Trump a fost atacat frecvent pentru că a încercat să schimbe gândirea și deciziile oamenilor care reprezentau America, pentru că a dislocat o parte din politicienii care au stat zeci de ani la putere, fie democrați, fie republicani, dar care au avut o doză insuficientă de patriotism și pentru care renumele și interesul personal al câștigului a primat. Ei nu au iubit cu adevărat valorile pentru care această țară era specială, cea mai măreață din lume, țara care era atracția oamenilor capabili și muncitori din alte țări, în fine – țara care era „First”!

   Stânga, astăzi neo-marxiștii, declară că-i iubesc pe toți, dar de fapt nu iubesc nimic în afară de bani, de câștigul egoist al fiecăruia, dobândit pe orice cale, fie ea legală, fie ilegală. Ei nu luptă pentru oameni, cât pentru ceea ce li se cuvine lor, și cred că li se cuvine totul, atunci când sunt la putere. Și când te afli la putere zeci de ani, compasiunea pentru cei de lângă tine scade, egoismul crește, corupția se intensifică și ia forme diferite. Frauda electorală este o corupție de mare anvergură, folosită, tehnologizată, deoarece datorită folosirii ei, politicienii își pot recuceri și păstra puterea. Greu depistabilă, dar care trebuie totuși dovedită și dată în vileag.

   România, țara din care am venit, a cunoscut mai îndeaproape teroarea și corupția ajunsă la cotele ei maxime, în timpul socialismului (experiență a comunismului) și în perioada post-comunistă.

   Istoricul American Keith Hitchins (n.1931), membru de onoare al Academiei Române, cel care a publicat la Oxford University Press o istorie a românilor, în două volume, a scris: „Și totuși oricare ar fi judecata istoricilor în viitor, este azi evident că globalmente vorbind, experiența comunismului pentru români a fost traumatică. În economie a înlocuit spiritul întreprinzător cu controlul centralizat; în politică și viața socială a înecat societatea civilă în instituții fără integritate; în viața intelectuală a sufocat libera expresie a spiritului uman, și cel mai grav, a adus prejudicii incalculabile moralei colective prin proliferarea legilor dar și disprețul pentru Lege”.

   A fost o perioadă când cei mai mulți dintre români (est-europenii în genere) gândeam într-un fel și ne exprimam în alt fel, atitudine pe care am numit-o „dedublare”, din cauza spaimei care a fost indusă de către organele conducătoare de partid și cele ale securității statului. Și o foloseam pentru a putea supraviețui, a ne păstra un loc de muncă și a avea ce mânca copiii noștri. Norocul a fost mintea românilor, înțelegerea multora, hărnicia și sănătatea lor, fibra genetică care o aveau. Nu ne poate învinui nimeni că nu am protestat prea tare, fiindcă regimul era de o teroare cumplită. Alături de noi, erau întotdeauna păzitorii, demascatorii, criminalii care ne puteau arunca în închisori, și a ne ucide. Ura și răzbunarea erau în sufletele acelor oameni care serveau sistemul.

   Acest început de teamă am sesizat și aici în America, la votarea recentă. Mulți s-au ferit să-și exprime cu sinceritate gândul, ceea ce nu este caracteristic poporului american. Americanii s-au remarcat întotdeauna prin sinceritate, libertate, luptă pentru adevăr.

   Noi, cei bătrâni, am trăit în perioada Regatului României vremurile unei copilării senine, când iubirea, romantismul, credința ne erau repere susținătoare ale vieții; când părinții ne duceau la Biserică, când ne închinam la masă și spuneam „Tatăl nostru!”, când ascultam sfaturile părinților și ale dascălilor, când aveam libertatea de a face ce doream, în slujba vocației și a binelui, când respectam conducătorii țării, când eram crescuți conform poruncilor din Biblie: „Să nu furi, să nu ucizi, să nu minți etc.” Și am prins dintr-o dată schimbarea, când sistemul comunism a preluat totul în mâinile sale. Ce bulversare a fost! Noi adolescenții eram rătutiți, părinții noștri debusolați cu privire la sfaturile pe care trebuiau să ni le dea, intelectualilor detronați li se intentau false acuzații, pentru a fi uciși, în final, din punct de vedere moral. Puterea era a celor mediocri și analfabeți. Cum ieșeai din rând, erai terminat! Și așa ne-am trăit viața. Cei care au acceptat compromisuri, au dus-o binișor, le-a fost cald… Mă întreb cum au trecut viața dincolo, cei care au și plecat. Și-au cerut iertare cuiva pentru slăbiciunea din această viață? Fiindcă conștiința nu iartă! Ea până la urmă cântărește, chiar înainte de a ajunge în fața Celui cu cântarul de cea mai mare precizie!

   În alte părți ale lumii ideologizarea s-a făcut treptat, în diferitele zone de activități umane. Adică acea spălare a creierelor, care s-a încercat a se face brutal și la repezeală în închisorile comuniste. Cu alte cuvinte, spălarea creierelor s-a făcut treptat, discret, rațional. Comportamentul socialist care s-a impus în unele țări și se va impune în altele, el a schimbat și va schimba și caracterul oamenilor. Păcat! Când se va conștientiza faptul, poate va fi prea târziu de a mai remedia ceva. Va fi acceptată ideologia materialistă și atee, care folosește ura pentru a schimba, răsturna sistemul capitalist și a instaura comunismul global. De ce oare s-a lovit în economia celei mai prețuite țări? Și de către cine? Și încă cu ce „armă” neașteptată!

  Ieri credeam cu tărie că poporul american – cinstit, liber și drept – a demonstrat că simte sau știe ce îl așteaptă, că nu dorește  ideologia neo-marxistă. Și nu ar fi puțin lucru! „Bravo, America!,  datorită lui Trump partidul republican a reușit să exprime, la vedere, această performanță”, au scris unii. Ca astăzi, 7 noiembrie, să fiu uimită de ceea ce văd. Și cum aș putea numi atitudinea tinerilor de pe străzile orașelor unde au manifestat complet invers celor așteptate? Inconștiență, lașitate sau trădare? Desigur că funcție de vârstă! Mulți tineri manipulați sau inconștienți, unii jurnaliști, canale de televiziune și oameni politici – lași și trădători. Sigur că dramul de inconștiență le poate aduce tinerilor „o fărâmă de fericire, dar multă inconștiență – doar nefericire!”. Lașitatea oamenilor maturi însă, este dovada necinstei. Scriitorul român Liviu Rebreanu a scris, în legătură cu acest subiect: „Politica e urâtă sub orice formă se prezintă, dar cea mai scârnavă e aceea care încurajează lașitatea omului, care trăiește din minciună și trădare, care înșală cu știință pe cei ce cred în cuvinte sonore fără conținut, care astfel în mod conștient sapă viitorul țării înlăturând din viața publică pe oamenii de caracter, singura temelie solidă și trainică a unui popor”. Continue reading „Vavila POPOVICI: Despre inconștiență, lașitate și trădare” →

Vavila POPOVICI: CE TREBUIE SĂ ȘTIM ȘI SĂ NU UITĂM (Despre Religie și Morală)

„Există un singur bine – cunoașterea și un singur rău – ignoranța”. – Socrate   

 

   Prin Morală se înțelege modul de comportare a individului în familie și societate, Morala fiind linia generală de conduită a cuiva.

  Civilizația este nivelul de dezvoltare a culturii materiale și spirituale ale unei societăți.

  Religia și Morala, credința și moralitatea constituie un tot organic, inseparabil. Marii oameni de știință și  artiști, care ne pot fi un exemplu de urmat, au fost oameni de o profundă religiozitate: Poeți ca Ovidiu, Horațiu; muzicieni ca Bach, Haydn, Mozart, Beethoven, Schubert; pictori  și sculptori ca Leonardo da Vinci, Tițian, Michelangelo și mulți alții. La fel, istoria ne dă multe exemple de oameni, conducători și oameni simpli, revoluționari, a căror moralitate a constituit un exemplu, ei luptând pentru binele și progresul țării lor.

   Forțele active ale creației binelui general, sunt forțele morale ca: patriotismul, virtutea domestică, sufletul curat, credința în Dumnezeu.

   S-a spus de nenumărate ori că știința care se clădește pe religie dobândește un plus de adevăr, iar arta care are în vedere religia dobândește un plus de frumusețe spirituală.

   Am mai scris despre morală, amintind spusele Apostolului Pavel și anume, că legea morală e înscrisă în inima omului, iar conștiința morală a omului îl ajută să judece și să aprecieze ideea de bine și în final îi îndreaptă pașii în așa fel încât omul se poate conforma legii morale.

   Marii filozofi, precum germanul Immanuel Kant, au prețuit în mod deosebit argumentul moral. El spunea că este firesc și logic ca în lume virtutea să aibă drept răsplată fericirea și întrucât în lumea aceasta raportul dintre virtute și fericire, viciu și nefericire nu se realizează întotdeauna, admiteau existența altei lumi, existența unui judecător, care nu poate fi decât Dumnezeu. Conform ideilor lui Kant, Dumnezeu, libertatea și nemurirea nu sunt obiecte de cunoaștere teoretică, nu pot fi deci demonstrate științific, ci sunt obiecte ale rațiunii practice, deci nu pot fi justificate decât moral.

    Poetul și prozatorul german Heinrich Heine afirma cu convingere că „O națiune nu poate fi regenerată dacă regimul ei nu dovedește o înaltă forță morală”.

   Să înțelegem că rațiunea noastră de a fi în lume nu se mărginește la existența terestră care urmăreste numai satisfacerea nevoilor materiale. Spiritualul, înalta moralitate, sfințenia vieții devin scopuri de bază pentru cei ce urmăresc binele și liniștirea sufletului.

   Socrate, filozoful Greciei Antice – gânditorul creștin înainte de creștinism – spunea să nu ne îngrijim mai mult de trup, ca de suflet. Și mai spunea: „Nu pot învăța pe nimeni nimic, pot doar să-l fac să gândească”.

   Ideile se materializează prin sentiment, iar sentimentul  acționează asupra materiei. Spiritul trebuie să treacă prin suflet ca să atingă materia, adică prin intelect și inimă. Sentimentul pune corpul în mișcare. Or, ce sentimente avem când auzim de comportamentul imoral al unora care stau în fruntea noastră și ne conduc? Putem admite comportamentul lor, al unor oameni orgolioși, lipsiți de morală? Putem să fim de acord ca puterea să fie în mâinile lor și ei să ne dirijeze viața?

   Dacă nu vom da importanță simțirilor sufletului nostru, nu vom putea avea parte de sentimentele nobile, ne vom transforma în simple animale sau chiar roboți.

   Avem nevoie de libertate și de ordine în libertate. Un filozof ne amintea că „Ordinea este prima lege a universului”, adică nu putem trăi veșnic în degringoladă. Prin ordine câștigăm timp pentru viață.

   Un filozof român (Constantin Noica) întreba: „Când ai să fii în ordinea ta, omule? Când ai să faci din fiecare ceas un pas și din pașii zilei tale un mers, și nu o împleticire ?

  Continue reading „Vavila POPOVICI: CE TREBUIE SĂ ȘTIM ȘI SĂ NU UITĂM (Despre Religie și Morală)” →

Vavila POPOVICI: Despre patriotism și iubire

 „Nu poți iubi patria legat la ochi.” – Federico Garcia Lorca

 

   Iubirea este cel mai frumos sentiment care unește sufletele oamenilor. Întreg Universul funcționează cu și datorită iubirii. Iubirea este sursa de energie a realizării tuturor lucrurilor, impulsul mișcării tuturor ființelor, este scopul mișcării, a muncii noastre.

   Iubirea este liantul între Cel de Sus și Omul de pe acest pământ. Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan, ne spune: „Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el”.

   Viața nu poate fi absolvită de iubire, căci „unde dragoste nu e, nimic nu e!” Tot Biblia ne spune: „Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești, și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor” (1 Corinteni, cap.13).

   Zilele acestea scriam în notele mele de jurnal despre scrisoarea strălucitului fizician Albert Einstein către fiica sa, în care afirma că „Forța universală este iubirea”: Este forța care include și guvernează totul, este chiar în spatele oricărui fenomen care are loc în univers… (…) Dacă vrem ca speciile noastre să supraviețuiască, dacă vrem să descoperim sensul vieții, dacă vrem să salvăm lumea și fiecare ființă conștientă ce trăiește, atunci iubirea este unicul răspuns”.

   „Ți-e interzisă iubirea, pentru că încălzește”, spunea Diavolul în dialog cu personajul Adrian Leverkühn, în cartea sa „Doctor Faustus”, Thomas Mann.  Dar iubirea are un registru larg pentru noi, viețuitorii acestei lumi, ea este, după spusele lui Napoleon Bonaparte, „cea dintâi religie a omului civilizat”. Cu alte cuvinte suntem datori să ne iubim și să păstrăm iubirea care include, la rândul ei, sentimentul compasiunii care alungă ura și disprețul.

   „Patriotismul nu este numai iubirea pământului în care te-ai născut ci, mai ales, iubirea trecutului, fără de care nu există iubire de țară”, spunea poetul românilor – Mihai Eminescu. Patriotismul – definește dicționarul – este sentimentul de dragoste și devotament față de patrie și de popor, statornicit în decursul istoriei. Este legătura emoțională față de țară și de o națiune, din motive etnice, politice, culturale sau de altă natură.

   Se deosebește de naționalism prin referința juridică și ideologia politică: patriotismul se referă la dreptul pământean care definește națiunile prin apartenența la același teritoriu, și tinde a constitui statele pe bază teritorială (indiferent de origini și limbi); naționalismul se referă la dreptul strămoșesc care definește comunitățile istoric-lingvistice și tinde a constitui statele pe bază etnică.

   Patriotismul este un sentiment de mândrie izvorât din întâmplări bune și frumoase petrecute în țara ta. Dragostea și mândria unei națiuni se contopesc într-un mod fericit cu patriotismul. A dori binele și frumusețea țării, spiritualitatea ei, este superlativul dorinței tale! Apostolul Pavel a explicat creștinilor diferența dintre omul fizic, adică omul care se conduce după dorințele cărnii, și omul spiritual, adică omul care prețuiește lucrurile spirituale. „Cu cât modul de gândire al unei persoane se aseamănă mai mult cu cel al lui Hristos, cu atât mai profundă este spiritualitatea sa și cu atât mai aproape este de a dobândi viață și pace” (Romani 13:14).

   A fi patriot înseamnă a fi cinstit, a avea conștiința curată, o gândire logică și o inimă caldă. Definiția cea mai simplă a patriotismului este iubirea de țară. Ori ești patriot, ori nu ești. Cale de mijloc nu există.

   Toți filozofii veacurilor au avut în vedere acest sentiment, și nu l-au ignorat, fiindcă l-au considerat ca fiind o datorie a fiecărui cetățean. Am vorbit cândva, într-un eseu, despre înțeleptul grec Socrate care insista cu învățătura lui și întreba: „Oare nu înțelegi că în fața zeilor și a oamenilor cu judecată, patria este cea mai prețuită, mai însemnată și mai respectată decât mama, decât tata, decât toți strămoșii? Că pentru patrie, chiar când ne supără, trebuie să avem venerație, supunere și îngrijire, mai mult decât pentru tată?”  Și tot el spunea că „a trăi cinstit este totuna cu a trăi corect și drept”. Oare nu asta se vrea?

   Există acest sentiment al patriotismului și atunci când te afli departe de țara ta și când nu poți fi indiferent față de soarta țării de care ești departe sau pe care ai părăsit-o din anumite motive. De aceea votează cetățenii unei țări oriunde s-ar afla, și urmăresc cu interes și cu inima rezultatul alegerilor.

   Dramaturgul irlandez George Bernard Shaw vorbea despre convingerea unui patriot că țara sa este superioară celorlalte. Cred, mai curând, că trebuie să aibă în gând ceea ce astăzi numim competiție. Și competiția trebuie să aibă loc fără a învrăjbi pe unii împotriva celorlalți, ci a le arăta că se poate mai bine, că progresul se obține tocmai având în vedere actul competițional. O văd ca o luptă pentru mai bine, pentru un adevăr obținut prin stăruință, prin muncă cinstită, care va ține seama de noțiunea de omenie, de logică, de cântar, în tot acest proces competițional.

   Competiția, ca atare, este necesară, în vederea progresului. Ierarhiile valoroase se nasc din competiții conduse cu onestitate. Românii au trăit, experiența unei societăți așa-zis egalitare, care nu făcea altceva decât să nu permită celor merituoși să ocupe locurile meritate, iar celor incompetenți să fie susținuți în posturi fără să facă nimic, și să fie plătiți din munca celor harnici și merituoși. Continue reading „Vavila POPOVICI: Despre patriotism și iubire” →

Vavila POPOVICI: Filozofia, știința, religia, și politica (23) – Georg Wilhelm Friedrich Hegel

„Cine visează să înfăptuiască ceva măreț, trebuie mai întâi să-și verifice forțele și limitele. Cine vrea totul dintr-o dată, nu dorește în realitate nimic și nu va realiza nimic.” – Hegel

   Filozofia modernă, și în special idealismul german, continuă să suscite numeroase dezbateri în mediile științifice din întreaga lume, cu privire la considerarea omului ca scop al său însuși și implantării umanității spiritul de dreptate și libertate. Unul dintre cei mai importanți filozofi din istorie a fost Hegel, considerat și reprezentantul marcant al curentului idealist german. A avut preocupări multiple în sfera filozofiei, interesat fiind de politică, logică, spirit și religie, influențat și de perioada istorică în care a trăit, marcată de Revoluția franceză, ascensiunea lui Napoleon și evoluția capitalismului.

   Georg Wilhelm Friedrich Hegel (1770-1831) s-a născut la Stuttgart, într-o familie protestantă. Tatăl său a fost înalt funcționar la curtea de conturi a ducelui de Wurtemberg, iar mama sa provenea dintr-o familie cultivată de juriști, ea fiind cea care a avut o mare contribuție la formarea intelectuală a fiilor săi până în pragul morții sale premature.

   A studiat în gimnaziul din orașul natal, unde a fost un școlar model. Formarea sa la Stuttgart a stat sub principiile iluminismului și s-a bazat pe textele clasice ale Antichității. Hegel a avut o preferință pentru limba și cultura greacă, a făcut anumite traduceri și note de lectură din diferite domenii. Sora sa a mărturisit că el învățase prima declinare latină la vârsta de cinci ani și că perceptorul său i-a oferit o ediție a dramelor lui Shakespeare la aniversarea vârstei de 8 ani. La 10 ani tatăl său i-a dat primele lecții de geometrie și astronomie. Tragediile grecești erau lectura sa favorită. Îl mai interesau, pe atunci, și fizica, și botanica.

   În 1788 a redactat un articol cu privire la avantajele pe care ni le procură lectura scriitorilor antici clasici greci și romani. La acea vârstă de 18 ani s-a dăruit teologiei și a intrat la seminarul din Tubingen, pentru a-și realiza studiile universitare. Acolo i-a cunoscut pe Friedrich Holderlin și pe Friedrich Wilhelm Schelling, cu care a legat o strânsă prietenie, „plantând împreună Copacul Libertății”.

   Mai târziu a arătat mai mult interes față de filozofie și istorie decât față de teologie. A fost fascinat de lucrările lui Spinoza, Kant, Rousseau și a urmărit cu entuziasm evenimentele Revoluției franceze. În 1790 a obținut titlul de „Magister der Philosophie” cu o lucrare asupra problemei morale a obligațiilor, unde opune dualismului kantian ideea unității rațiunii cu sensibilitatea.

   La Berna și Frankfurt trăiește dând lecții, ca profesor particular în diverse familii. În 1801 este docent la Jena. Trece aici drept discipol al lui Schelling, deși era mai în vârstă decât acesta. În 1807 publică lucrarea sa fundamentală „Fenomenologia spiritului”. Între 1808 și 1816 este director de liceu la Nüremberg, și publică lucrarea „Știința logicii”. Este chemat la Heidelberg, apoi la Berlin. Scrie „Enciclopedia științelor filozofice”, în care principiile din Logică își găsesc dezvoltare într-o filozofie a naturii și într-o filozofie a spiritului. Astfel Hegelianismul devine, în Germania, marea filozofie a epocii. Teoria sa, a statului, devine filozofa politică oficială a Prusiei. De la catedra din Berlin este declarat drept filozoful oficial al Germaniei, în plină glorie și activitate. Moare în 1831, la Berlin, victimă a unei epidemii de holeră.

   Sunt citate ca lucrări principale: „Fenomenologia spiritului” (1807); „Știința logicei” (1812-1816); „Enciclopedia științelor filozofice” (1817-1830); „Bazele filozofiei dreptului” (1819);„Prelegeri asupra esteticii (1817-1829); „Prelegeri de filozofie a istoriei” (1822-1831).

   Hegel a fost preocupat de problematica omului și a societății. A observat specificul problemelor spirituale ale elenismului, ale conștiinței religioase și ale dezumanizării omului în societatea sa; a vorbit despre sentimentul sfâșierii lumii reale pricinuit de dedublarea omului în două lumi: internă și externă. „Omul modern, spunea Hegel, se află în două lumi care se contrazic, intervenind ciocnirea între ideal și real, între necesitate și libertate; istoria trebuie privită ca un proces, o dezvoltare care constituie esența însăși; fiecare epocă are un spirit al ei, există un spirit al epocii. Când un spirit nou preia sceptrul lumii, totul, de la moravuri la filosofie, se schimbă”.

   Sistemul lui Hegel este sistemul rațiunii care domină lumea, care se dezvoltă în toate aspectele concrete ale lumii, ale naturii și ale spiritului. Fraza „Ceea ce este rațional este și real și ceea ce este real este rațional” din introducerea la Filozofia dreptului, conține sintetic, ideea centrală a sistemului lui Hegel. El a continuat, ca și Fichte și Schelling, să tragă consecințele metafizice ale marii teze idealiste kantiene. Totuși, acuza constant celelalte sisteme, inclusiv pe cel kantian, că rămân într-o gândire abstractă, pe când gândirea lui dialectică este – procesul mobil de gândire care poate mijloci înțelegerea adâncă a structurii obiectului ei, trecând prin teză, antiteză, sinteză.

   De exemplu, de la Ființă se trece la existență (ceva ce este real) prin procesul dialectic: Ființă – Neant – devenire. Neantul pur – Nimicul – este tot atât de nedeterminat ca și ființa pură. Hegel concluzionează: „Ființa pură și neantul pur sunt unul și același”. Dar, pe de altă parte, ele sunt opuse. Neantul este antiteza ființei. În realitate nu este decât ființa în neant și neant în ființă. „Adevărul lor este astfel aceeași mișcare a dispariției nemijlocite a unuia în celălalt = devenirea. Dar, devenirea este existență (unitate a ființei cu neantul)”. Procesul dialectic ne apropie în acest fel de realitatea însăși a lucrurilor.

   Fenomenologia și logica sunt cei doi stâlpi mari pe care se clădește toată filozofia hegeliană. Hegel consideră fenomenologia ca fiind „știința experienței conștiinței”.

   „Fenomenologia spiritului” începe prin descrierea evoluției progresive și dialectice a conștiinței, de la prima opoziție imediată între ea și obiect, la conștiința de sine, rațiune, spirit și religie, până la cunoașterea absolută în care „noțiunea corespunde obiectului și obiectul noțiunii”. Un moment al dialecticei conștiinței poate fi adevărat în el însuși, sau fals pentru cel care unifică toate momentele într-o singură totalitate. Astfel spus, orice act de conștiință începe prin eroare, dar accede la adevăr în totalitatea istoriei sale. Scopul fenomenologiei este deci descrierea esenței integrale a omului în totalitate, cu posibilitățile lui cognitive și afective.

   Fenomenologia sa este divizată în trei părți: studiul conștiinței în general, conștiința de sine și rațiunea, conștiința având trei nivele: Sensibilitatea sau certitudinea imediată a unui obiect exterior; Percepția sau confirmarea sensibilității; Înțelegerea sau sesizarea esențialului din obiecte. Omul ia cunoștință de el însuși prin opoziție față de lumea exterioară, conștiința de sine este intuiția „eului” ca persoană.

   Rațiunea este conștiința revenită la ea însăși din lumea transcendentală, în măsura în care devine interesată la observația naturii. Ea este expresia științei moderne, dorința de a descrie fenomenele și de a le descoperi legile.

   Dar, nu trebuie să uităm că rațiunea noastră de a fi în lume nu se limitează la existența terestră care urmărește numai satisfacerea nevoilor materiale, ci Spiritualul, înalta moralitate, sfințenia vieții la care s-au trudit oamenii să ajungă, este necesar a fi menținut în continuare ca scop pentru cei ce doresc binele acestei lumi.

   Ideile lui Hegel merg, cu pregnanță, pe calea rațiunii care guvernează lumea și se realizează în istorie. Obiectivul istoriei nu îl constituie indivizii în existența lor singulară, ci totalitatea poporului și spiritul său. Evoluția dialectică a spiritului universal parvine în final la ideea de Stat, în care se găsesc reunite moravurile, arta și dreptul. Obiectivul istoriei este deci Statul și libertatea pe care el o realizează.

   În „Știința logicei”, mai exact în „Introducere la logică”, Hegel afirmă că „Logica trebuie înțeleasă ca sistem al rațiunii pure, ca domeniul gândirii pure. Acest domeniu este adevărul, așa cum este, fără nici o coajă, în el și pentru el. Se poate de aceea exprima și astfel: că acest conținut este reprezentarea lui Dumnezeu cum el era în ființa sa veșnică, înainte de crearea naturii sau a unui spirit finit”. Despre logică, Hegel vorbește și în „Prelegeri de filozofie a istoriei”, spunând că logica poate uni libertatea cu necesitatea, fondul cu forma. În acest caz, prin acceptarea necesității de către gândire se ajunge la sesizarea realității. Logica devine, deci, o înțelegere a unității contrariilor, nefiind contemplare neutră și pasivă.

   În „Enciclopedia științelor filozofice”, manual destinat prelegerilor sale, în care dezvoltă ideile respective, Hegel spune: „Cât privește prezența dialecticii în lumea spirituală și , mai precis, în domeniul dreptului și al moralității, să amintim aici numai că , potrivit unei experiențe generale, când o situație sau o acțiune ajunge la limită, ea se transformă de obicei în contrariul ei; această dialectică își găsește adesea recunoașterea în proverbe. (…) Și sensibilitatea, cea corporală ca și cea spirituală, își are dialectica ei. Se știe că stările extreme ale durerii și bucuriei trec una în cealaltă; inima copleșită de bucurie se ușurează în lacrimi, și cea mai adâncă tristețe se trădează uneori prin surâs.”

   Hegel avea convingerea că toate formele concrete ale lumii sunt desfășurarea unei rațiuni care, condusă de o Providență, creează totdeauna forme noi: „în Natură, în Spiritul individual, în Spiritul obiectiv al colectivităților, în societate, istorie, cultură, și care ajunge perfect conștientă de sine în spiritul filozofic, în spiritul absolut”.

   În afara filozofiei naturii, studiată de el la Jena, filozofia sa se prezintă ca o filozofie a spiritului. Spiritul deosebește pe om de animal, Natura se repetă. De fapt, tot ce aparține Spiritului l-a interesat și a făcut obiectul cercetării sale: filozofia artei, religiei, istoriei, politicii. Arta este o revelație a ideii care se concretizează. Religia este o formă populară a revelației Ideii, exprimată în sentiment, în credință; este aceeași revelație pe care o exprimă filozofia, rațional, în conceptele sale. În istorie spiritul este spiritul societății, al poporului, al unei epoci. Istoria, cu urcușurile și coborârile ei, cu viața, chiar nașterea și moartea națiunilor, a popoarelor, a culturilor,  este opera aceleiași Providențe, o manifestare a planului rațional al lui Dumnezeu în lume.

   În lucrarea „Bazele filozofiei dreptului” filozofia politică a lui Hegel este strâns legată de libertate, stat și drepturi. Cea mai mare parte a ei are ca obiect ideea dreptului, conceptul dreptului și realizarea acestuia. Dreptul este strâns legat de voința individuală, voință legată la rândul ei de liberul arbitru, care la rândul său este legat de contextul exterior. Vorbește despre 3 etape ale dreptului: 1) etapa dreptului abstract (dreptul persoanei și al lucrurilor) de „non-interferență” (respect); etapa Moralității, în care alteritatea ontologică îndeamnă la respectarea celuilalt; 3) etapa Vieții etice care reprezintă integrarea subiectivă și universală a conceptului de drept care favorizează apariția statului, cu alte trei etape, care îl preced: Viața familială, viața socială și viața politică.

   În lucrarea „Prelegeri asupra esteticii” specifică: „rațiunii nu-i este posibil a cuprinde frumosul, căci ea în loc a aprofunda acea unitate, reține întotdeauna diferențele în independența lor, deoarece realitatea este cu totul altceva decât idealitatea, sensibilul cu totul altceva decât conceptul, obiectivul altceva decât subiectivul și astfel de contraste nu ar trebui să fie unite. Astfel rațiunea se oprește întotdeauna la finit, unilateral și neadevăr. Frumosul, dimpotrivă, este în sine însuși infinit și liber. ”

   Estetica este construită de Hegel pe teza conform căreia arta este înfățișarea ideii în forme sensibile, concrete, neputând fi concepută decât având un sens spiritual. Termenii de bază sunt Conceptul și Ideea. Conceptul este, pentru Hegel, unirea existenței și esenței, constând în identitatea acestor două noțiuni și suprimarea lor, dar și conservarea și depășirea lor, în același timp. Existența este ceea ce este dat în chip sensibil, ceea ce este simplă aparență. Esența reprezintă ceea ce este permanent, identic cu sine însuși.

   Al doilea termen de bază al sistemului, Ideea, poate fi denumit gândirea în totalitatea ei. Hegel pune Ideea la baza fenomenelor, care constituie întruchipări ale Ideii. Vorbește despre faptul că Ideea trebuie văzută ca întreaga realitate, nedepinzând de gândirea finită a indivizilor, căci indivizii derivă din Idee. Obiectul operei filozofice este Ideea, iar autorul operei estetice este, de asemenea, ideea. Sistemul filozofic al lui Hegel se numește, din această cauză, Idealism. Intenția idealistă a lui Hegel este legată de modul în care înțelege absolutul, acesta din urmă fiind definit ca Absolut Spiritual.

   În artă trebuie să admitem libertatea creației, această libertate fiind una dintre formele de manifestare ale libertății spiritului. Arta liberă poate, spre deosebire de arta minoră, să exprime adevărurile spiritului. Estetica, în opinia lui Hegel, nu trebuie să prescrie artistului reguli, ci trebuie să analizeze frumosul în operele de artă. Metoda definirii frumosului trebuie să oglindească structura obiectului estetic, acesta din urmă fiind o îmbinare a generalului cu particularul.

   Sensibilul unei opere de artă trebuie să aibă existență pentru spiritul omului, acest sensibil trebuind să fie ca o aparență a Ideii. Arta nu trebuie să fie o imitație a naturii. Frumosul natural prezintă unele lipsuri, prin faptul că natura nu prezintă o libertate spirituală. Arta trebuie să degajeze esențialul din fenomene; un portret artistic de exemplu este cel în care ne izbește, expresia spirituală a omului. Valoarea artei sporește dacă conținutul ei tematic e mai profund. Arta trebuie privită ca o putere spirituală ce ne poate ridica deasupra sferei lipsurilor și nevoilor.

   Filozoful și istoricul francez Hippolyte Adolphe Taine (1828-1893) fost discipol nedezmințit al lui Hegel, avea convingerea – scria filozoful român D.D. Roșca (1895-1980) – că arta „nu este un exercițiu van, nici un joc al forțelor noastre psihice. (…) Marea artă este un document istoric de prim rang , capabil să ne dea cheia de înțelegere a unei civilizații, a unui secol, a trecutului istoric în general”. Problema își are rădăcini hegeliene, desigur. „Arta este operă a spiritului și nu imitare docilă a realului.(…) Arta își poate atinge scopul nu imitând sensibil natura, ci printr-o operă de curățire, purificare, desăvârșire. (…) Artistul trebuie să fie și filozof, căci funcțiile artei sunt parțial identice cu cele ale filozofiei”, mai spunea D. D. Roșca.

   Poetul, filozoful român Lucian Blaga (1895-1961) spunea despre Artă că este „o apariție necesară, totdeauna actuală și paralelă cu filozofia.”

   Hegel considera arhitectura drept arta simbolică, sculptura drept artă clasică, iar pictura, muzica și poezia drept arte romantice care exprimă spiritul în înțelesul de libertate interioară. Pictorul modern sau romantic are dreptul de a reda particularitatea sau caracteristicul. Muzica este o formă de exprimare a eliberării spiritului,  Poezia are tematica cea mai largă. Arta cuvântului posedă, în ceea ce privește conținutul său și modul de a-l expune, un câmp mai nelimitat, mai întins decât celelalte arte. Orice conținut, toate obiectele spirituale și naturale, toate evenimentele, istoriile, faptele, acțiunile, stările interioare și exterioare pot fi cuprinse de poezie și elaborate de ea.

   Oricare parte a filozofiei lui Hegel nu poate fi înțeleasă făcând abstracție de alte părți, este astfel necesară înțelegerea conceptului care stă la baza sistemului său (și care mai târziu a constituit baza marxismului) și anume, Dialectica.

   Cuvântul „Dialectică” vine din grecescul dialektike, din dia „cu” și legein „a vorbi”, „a discuta”. Este o metodă de cunoaștere a existenței. Opinii contradictorii sunt legate una de alta, pentru ca astfel să se ajungă la o altă afirmație cu conținut epistemologic superior (cunoaștere), și în acest mod contradicțiile putând fi înlăturate. Elementele unei astfel de gândiri se întâlnesc încă în concepțiile filozofice ale Orientului antic (India, China etc). În Europa, un rol important în elaborarea dialecticii au avut filozofii antici greci, în special Heraclit, Platon și Aristotel.

   Dialectica în tradiția filozofică este deci „calea de a ajunge la adevăr”; pentru Hegel, ea este motorul istoriei. Filozofia lui Hegel este o filozofie a spiritului absolut și a dezvoltării sale dialectice. Însă, dialectica nu este un concept care funcționează mecanic, ci are în spate ideea unei Rațiuni Universale, ideea transcendentului, a Spiritului Absolut care determină realitatea istorică. Spiritul absolut, la rândul lui, nu se înfățișează în istorie ca un fapt concret, ci ca unul abstract. Acțiunea spiritului absolut se reflectă în idei, care sunt purtate de oameni. Hegel conchide că marile personalități istorice sunt de fapt agenții acestuia care vin în lume să realizeze voința absolutului fără ca ei să-și dea seama, și care modifică realitatea istorică într-un timp imediat, cu ei succedându-se epoci (Iisus, Napoleon).

   Spiritul este înălțare asupra realității istorice, pe care o domină prin gândire; spiritul devine o categorie supremă și universală, autorealizarea sa provenind din dezvoltarea Ideii. Formele spiritului sunt particulare, reprezentând fața lui istorică. Fiecare epocă istorică, însă, realizează o situație individuală, luând hotărâri numai în ea și plecând numai de la ea. Atât spiritul, cât și fiecare valoare (teoretică, estetică și religioasă) este pătrunsă de istoricitate.

   Hegel încearcă să unească universalul cu individualul, să înțeleagă cu adevărat viața, având ca rezultat cunoașterea absolută. Dialectica este văzută ca și cuprindere a totalității. Ea constă în confruntarea punctelor de vedere, verificarea limitelor sau ariei valabilității lor.

   Dialectica cu cele trei momente – teză, antiteză, sinteză – nu este o metodă, ea decurge logic din dezvoltarea și evoluția realității. În domeniul spiritului, dialectica este istoria contradicțiilor gândirii, pe care ea le depășește trecând de la afirmație la negație și de aici la negarea negației. Această concepție asupra contradicției presupune că, între elementele opuse, există totdeauna o relație: ceea ce exclude trebuie să includă contrariul care îi este opus. Totul se dezvoltă prin unitatea contrariilor, și această mișcare reprezintă existența în totalitate.

   Hegel vorbește despre un aport al fiecărei doctrine filozofice la progresul filozofiei, având, însă, valoare teoretică de adevăr. Concepția despre filozofie a lui Hegel exprimă și gândirea ca manifestare a libertății, gândirea fiind un mijloc de a se realiza realitatea, prin faptul că omul gândește vorbind. Hegel afirmă că un sistem filozofic târziu este un mod progresist de a vedea lumea. Istoria filozofiei reprezintă un drum pe care-l parcurgem pentru dobândirea unui adevăr cât mai concret, acest proces implicând diferențe și ciocniri dintre doctrinele filozofice. O filozofie reprezintă o epocă, este o latură a spiritului unei epoci.

   În lucrarea „Prelegeri de filozofie a istoriei” Hegel scrie despre ceea ce formează obiectul filozofiei: „Poți să socotești obiectele filozofiei și ca particulare. Ele sunt: Dumnezeu, Lumea, Spiritul, Sufletul, Omul. Însă, în adevăratul sens al cuvântului, obiectul filozofiei nu este decât Dumnezeu; sau, scopul ei este de a-l cunoaște pe Dumnezeu. Acest obiect este comun cu acela al Religiei, cu diferența că filozofia îl consideră prin gândire, raționând, și religia, reprezentându-și-l.”

   Hegel vorbește despre punctul de vedere istoric în cercetarea manifestărilor umane: „Istoria trebuie privită ca un proces, o dezvoltare care constituie esența însăși. Fiecare epocă are un spirit al ei, există un spirit al epocii. Când un spirit nou preia sceptrul lumii, totul, de la moravuri la filozofie, se schimbă”. Hegel mai consideră că individul izolat nu are valoare în istorie, el există doar în cadrul unei comunități, care are în mijlocul ei Spiritul, iar istoria este prin esență istoria popoarelor.

   Hegel consideră de asemenea că activitatea este esența spiritului: „el este propriul său produs, și în acest fel, el este începutul și sfârșitul lui însuși. Libertatea lui nu constă într-o existență liniștită, dar într-o negație perpetuă a ceea ce îi ridică libertatea. (…) Spiritul se produce, după știința lui despre el însuși. (…) Când spiritul știe că este liber, aceasta este cu totul altceva, decât când nu o știe. Căci atunci când nu o știe, el este sclav și mulțumit cu sclavia și nu știe că ea nu-i convine. Sentimentul libertății este cel care, cel dintâi, face Spiritul liber, deși acesta este în sine și pentru sine totdeauna liber”.

   În capitolul „Dumnezeu și Istoria” Hegel aduce aminte oamenilor că „se poate auzi adesea că este o lipsă de măsură de a vroi să întrezărești planul Providenței. Trebuie văzut aici rezultatul unui fel de a înțelege, care a devenit astăzi o axiomă aproape generală: că Dumnezeu nu poate fi cunoscut. Și dacă teologia însăși este aceea care a ajuns la această disperare, atunci noi trebuie să ne refugiem în filozofie. Se va spune că rațiunea ar fi prea încrezută, dacă ea ar vrea să știe ceva despre aceste lucruri. Trebuie însă spus mult mai mult, că adevărata modestie constă tocmai în a recunoaște pe Dumnezeu în toate, a-l onora în toate și în special pe scena istoriei universale. Purtăm cu noi o tradiție, că înțelepciunea lui Dumnezeu se poate recunoaște în natură. A fost un timp la modă a se recunoaște înțelepciunea lui în plante și animale… Arătăm că cunoaștem pe Dumnezeu, mirându-ne de destinul uman și de producțiile naturii. Dacă este acordat că există o Providență în asemenea obiecte și materii, de ce nu atunci și în istoria universală?” „… Omul se deosebește de animal prin gândire. El se comportă gândind, chiar și atunci când nu este conștient de aceasta.. Dacă Dumnezeu se revelează oamenilor, atunci el se revelează acelora care gândesc. Dacă el s-ar revela în sentiment, atunci ar trebui să spunem că el aparține și animalelor, cărora nu le este dată reflexiunea: dar noi nu acordăm animalelor o religie. În fapt numai omul are religie, fiindcă gândește. (…) Orice spiritualitate, orice conținut al conștiinței, este produs și obiect al gândirii; și în primul rând religia și moralitatea trebuie să fie date omului și pe calea sentimentului (…) Sentimentul nu este izvorul din care izvorăște pentru om acest conținut; dar numai felul în care se găsește în el (…) Sentimentul este forma cea mai scăzută sub care poate fi dat un conținut… Dacă spui: „simt așa”, atuncea te-ai închis în tine…” Vrea să spună Hegel că în spatele unei astfel de afirmații trebuie să stea justificarea unei credințe.

   S-a observat, pe bună dreptate, că toate sistemele filozofice au un punct limită – Dumnezeu – fie că acest Dumnezeu este materie, fie că este universul, ca la panteiști, fie că este o idee supremă de bine, ca la platonicieni etc. Filozoful, logicianul român Nae Ionescu (1890-1940) spunea: „Nu există cunoaștere a lui Dumnezeu pe cale metafizică, există postularea ca necesitate a Lui pe cale metafizică. Pe câtă vreme în ordinea religioasă există o cunoaștere imediată, cu alt instrument decât acela al rațiunii, o cunoaștere imediată, adică o trăire a acestei realități ultime”; „Hegel consideră, spunea tot Nae Ionescu, că problema credinței în legătură cu problema cultului; analiza pe care o face el este destul de satisfăcătoare”. Părerea lui mai era că Hegel considera religia „un fel de fază premergătoare a filozofiei”. Nae Ionescu sublinia faptul că „primul element în cunoașterea religioasă este de natură emoțională”. Filozoful, politicianul, eseistul român Petre Țuțea (1902-1991) l-a contrazis pe Hegel spunând: „Creștinul nu cunoaște cunoscând, ci cunoaște primind, fiind oglinditor, nu creator”.

   Hegel concepea Religia ca pe o realitate care nu apare ca o născocire a imaginației, ea fiind o problemă a inimii. De asemenea, el susținea că conștiința sau mintea individuală a fiecărei persoane este de fapt o parte a Minții absolute (chiar dacă persoana nu realizează acest lucru), „și dacă am fi înțeles că suntem o parte dintr-o conștiință mai mare nu am fi atât de preocupați cu libertatea individuală și am fi de acord să acționăm rațional într-un mod care să nu urmeze mofturile noastre individuale, obținând astfel auto-împlinirea”.

   Hegel considera că orice conștiință religioasă se naște din sentimentul opoziției dintre viața finită a individului și viața infinită a universului. Această contradicție suportă o încercare de combatere din partea lui Hegel, cu ajutorul conceptelor de Idee a vieții și Idee de iubire. Hegel făcea o distincție între religie și teologie, teologia fiind teoria ce privește intelectul și memoria, iar religia vine din străfundurile sufletului.

   Continue reading „Vavila POPOVICI: Filozofia, știința, religia, și politica (23) – Georg Wilhelm Friedrich Hegel” →

Vavila POPOVICI: Ura din sufletele unor oameni

   „Compasiunea este baza moralității.” 

Arthur Schopenhauer

 

 Joi seara, am aflat că Președintele Statelor Unite Donald Trump și Prima Doamnă au fost confirmaţi pozitiv la corona-virus, după ce consiliera sa Hope Hicks care l-a însoțit și la dezbaterea cu Joe Biden de miercuri, a fost de asemenea testată pozitiv. Președintele declarase joi noaptea, la Fox News: „Hope Hicks, care a muncit foarte mult, fără să facă nici măcar o mică pauză, tocmai a fost testată pozitiv la COVID-19. Teribil! Prima doamnă şi cu mine aşteptăm rezultatul propriilor teste. Între timp, vom începe procesul de carantinare”. Donald Trump a confirmat rezultatul pozitiv al testului său vineri dimineața.

   Hicks începuse să aibă primele simptome miercuri seara, în timp ce se întorcea de la un marș din Minnesota, fiind izolată de îndată la bordul avionului de ceilalți pasageri, a dezvăluit pentru Associated Press un oficial al administrației prezidențiale care a făcut declarații sub condiția anonimatului.

   Diagnosticul lui Trump vine ca o lovitură pentru campania sa cu doar o lună înainte de alegeri. Medicul Casei Albe a transmis că președintele va rămâne izolat la reședința sa de la Casa Albă pentru cel puțin 14 zile, în funcție și de starea sa de sănătate, și cum acesta se simte bine, își va îndeplini îndatoririle din carantină. Dar, va fi nevoit să-și anuleze marșurile electorale în statele cheie precum Wisconsin, Florida și Arizona. Va fi pusă sub semnul întrebării și participarea sa la a doua dezbatere electorală  programată pentru 15 octombrie. Vicepreşedintele Mike Pence va prelua conducerea SUA, dacă Trump nu va mai avea capacitatea de a o face, şi îl va notifica în acest sens.

   La aflarea acestor vești, mi-am zis: Dă-le Doamne sănătate! Și mulți, foarte mulți cetățeni ai acestei țări au simțit la fel, au avut sentimentul de compasiune și de speranță în bine.

   Au fost și unii care s-au bucurat, pregătindu-și armele de luptă, crezând că acum este momentul „să tragă”… Și m-am întrebat cu adâncă tristețe, cum te poți bucura de răul produs cuiva? De Continue reading „Vavila POPOVICI: Ura din sufletele unor oameni” →

Vavila POPOVICI: Despre dezbatere

„Dezbaterea este cel mai bun lucru al omenirii.”

Publius Syrus

 

   Dicționarele ne învață că a dezbate înseamnă a face o analiză amănunțită, o discuție largă (de obicei în cadrul unei adunări cu caracter oficial, asupra unei probleme de interes obștesc.
Dezbaterea este deci, o discuție, un act de comunicare în care două sau mai multe persoane se gândesc la unul sau mai multe subiecte și își expun ideile, își apără opiniile și interesele. Pe măsură ce argumentele prezentate de cineva cresc în cantitate și coerență, persoana devine mai credibilă. Există dezbateri cu moderatori și dezbateri fără moderatori. Când este moderată, persoana, moderatorul, este o persoană calificată, poziționată neutru față de cei pe care îi moderează (îndrumă discuția politică). El este ca un arbitru al unui meci.

   Sir Karl Raimund Popper (1902-1994) – filozoful englez de origine austriacă, considerat unul din cei mai mari filozofi ai științei din secolul al XX-lea, fondator al raționalismului critic împotriva determinismului istoric – s-a opus oricărei forme de scepticism, convenționalism și relativism în știință, dar și în activitatea umană în general, a susținut ideea unei societăți deschise, fiind un adversar implacabil al totalitarismului sub orice formă. El a fost cel care a dat definiția clasică a Dezbaterii, menținută ca utilă și în zilele noastre, ea bazându-se pe o confruntare a două opinii argumentate asupra unei probleme controversată: „afirmativ” și „negativ”. Echipa afirmativă oferă argumente în sprijinul propunerii, iar poziția negativă îi contrazice argumentele. Ambele echipe sunt de așteptat să contrazică argumentele celuilalt, conducând la un schimb de idei din investigația neutră, pe care fiecare grup a făcut-o înainte de dezbatere. În plus, ambele părți au un anumit timp pe care îl pot solicita pe parcursul dezbaterii pentru a-și pregăti strategia echipei și a coordona argumentele sau refutările. Dezbaterea electorală se integrează și ea în acest gen de dezbateri, și este importantă, este o regulă a democrației, de care trebuie ținut seama. Excepțiile sunt rare, bine motivate, și nu vreau să le amintesc.
Aseară – 29 septembrie 2020 – am vizionat o importantă dezbatere între Președintele Americii, reprezentant al partidului republican, și reprezentantul partidului democrat care a apărut oferind publicului pumnii săi strânși. Printre semnificații, este și aceea că pumnii strânși denotă „gândirea grea pentru cineva care are nevoie de ajutor mental”. Dar trecem peste această semnificație, poate să fi avut alta. Oricum a sunat: „ține-ți-mi pumnii că am nevoie”.

   Printre funcțiile și virtuțile unei dezbateri este și aceea de prevenire a parțialității cognitive. Or, senzația pe care am avut-o aseară, a fost aceea că dezbaterea a fost de doi contra unul, programată a se încheia cu scorul de 2-1. O confruntare dublă a Președintelui cu adversarul său real și cu rivalul său, moderatorul, care nu a reușit să mențină niciun control asupra dezbaterii. Cunoscutul, versatul moderator nu s-a mulțumit cu răspunsurile date de Președinte, a forțat nota spre a-și dovedi inteligența, dibăcia, lucru care nu știu dacă îi este permis unui moderator.

   Zâmbetele și râsul ironic de supremație al reprezentantului partidului democrat a fost cel moștenit de la fosta candidată la alegerile precedente. Sigur că au fost și jigniri. Nici nu se putea altfel. Democratul a trecut de la zâmbet la o stare nervoasă care l-a determinat să jignească Președintele țării într-un mod extrem de necuviincios. Apoi, trebuia răsplătită o afirmație, cu aceeași monedă. Totuși, Președintele nu a intrat în acest joc, a taxat ceea ce trebuia taxat într-un alt mod.

   Adevăratul câștigător, în viziunea electoratului american a fost Președintele care, cu seriozitate și cu date exacte a combătut provocările adversarului, dovedind și de data aceasta a fi un conducător puternic. Primul pierzător a fost chiar moderatorul, alături de subtil protejatul său – reprezentantul partidului democrat.
Americanii, cei care l-au votat drept câștigător pe Președintele lor, nu au făcut-o numai pentru că au nevoie de un președinte puternic, activ, ci și pentru că și-au dat seama de viziunea lui, de puternica lui grijă și dragoste pentru țară.

   La capcanele întinse ale moderatorului, Președintele a știut să răspundă sincer și direct. Unul dintre răspunsuri pe care l-am reținut a fost: „ … fiindcă au învățat pe oameni să ne urască țara și nu voi face asta. Nu voi permite să se întâmple asta”. A fost declarația unui conducător bun, drept, cinstit, sincer și cu Credință în Dumnezeu. Așa este, nimic nu se clădește prin dezbinare și ură, ci prin înțelegere, empatie și dragoste.

   Orice oprire din mersul care urcă ne costă, dovadă este această pandemie nenorocită care ne-a afectat. Spunea cineva: „Există întotdeauna o întâmplare în viața noastră care este responsabilă de faptul că am încetat să mai progresăm”. Și când vedem toate eforturile făcute pentru redresare, să mai punem și „bețe în roate” cum spune un proverb românesc? Să mai și distrugem ceea ce am realizat? Sau să permitem altora să distrugă?

————————————-

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

1 octombrie 2020

Vasile FILIP: Destinul – timpul, gândurile, faptele

      Glasul inimii” este titlul cărții de poezie semnată de Vavila Popovici, recent apărută în SUA (LULU ENTERPRISES, în limbile română și engleză). Un volum constant din toate punctele de vedere, care împlinește portretul poetic al unui autor deja cunoscut în peisajul atât de divers al poeziei românești – parte demnă/neorgolioasă a întregului universal.

        Încă din debutul volumului, în poezia ,,Facere” Vavila Popovici se mărturisește, ca într-o prefață: ,,Cad versuri ca niște picături de ploaie / pe câte o foaie însetată de cuvinte.” Pentru ca în finalul poeziei să dezvăluie și scopul miraculosului demers: ,,La urmă se face o carte / în oniric veșmânt îmbrăcată, / pe care o dăruiești celor pe care-i iubești, / și care cred în facerea minunilor ei…” Cu o precizare, pe care o socot absolut necesară: în opinia mea, poezia autoarei nu se înscrie în categoria celei onirice. Mai pe scurt spus, ea este lesne de pătruns, efortul lecturii convertindu-se în plăcere.În acest fel șezând lucrurile, sfatul pe care îl dă cititorului este concis și sugestiv, precum o cugetare (cugetarea intrând cu succes în preocupările scriitoarei): ,,Crește-ți singur visul / și fă din el, al tău destin!” Cu lămuriri suplimentare cuprinse chiar în poezia cu titlul Sfat: ,,Nu grăbi pașii / și nu-i face prea mari, / nici ezitanți / (…) Fă pași mici și hotărâți, / privește spre cer…”

        Și de această dată (volumul de poezie cu numărul 21) universul poetic în care Vavila Popovici se simte în largul ei este unul amplu și divers, gândurile, amintirile, faptele, visele, dragostea, speranțele, regretele, anotimpurile, florile, ploaia, vântul – tot ce o înconjoară îi pun ființa în vibrare, – căci ,,Poeții, ah poeții, / trăiesc ori inventează iubiri vulcanice…” Iar ,,Sufletul poetului” se află mereu ,,între entuziasm și dezamăgire”. Cu alte cuvinte, dar mai precis spus, starea de poezie este una indusă, nu impusă.

        Indiferent de natura izvoarelor din care poezia își trage seva, Vavila Popovici găsește în ele resurse inepuizabile: ,,Privești în jur / și lucrurile încep să-ți vorbească… (…) Spun că neliniștea sufletului e veșnică / și uneori chiar roditoare!” Iar ,,Îngerii, / martori tăcuți ai faptelor noastrea” sunt asemenea unor ,,ocrotitori cu chipuri nevăzute…” Jur-împrejurul, terestrul și etericul îi sugerează metafore și simboluri pe care gândurile meditative le înobilează. ,,Zborul gândului și dragostea inimii / libere să fie.” ,,Am zidit un castel al speranței”, pentru că ,,A renunța la vis și speranță / înseamnă a-ți îngropa sufletul”. Numai că totul supraviețuiește prin oameni și datorită oamenilor, care ,,Asemeni stelelor din cer / aprind lumini în viața noastră”. Logica existenței vieții pe pământ fiind cea sugerată de ,,Libertatea frunzei”, care înmugurește, se dezvoltă până la maturitate ,,în verdele speranței”, după care se oferă ,,pământului drept hrană” și odată cu venirea unei alte primăveri reia ciclul vieții, precum generațiile umane. Totul stă însă în puterea și la îndemâna omului, pe care Vavila Popovici îl sfătuiește cu înțelepciune: ,,Crește-ți visul / Fă din el vrere, destin.”

        Precum și alteori, Vavila Popovici cheamă în suținerea propriilor ,,gânduri și imagini” nume de personalități consacrate ale culturii universale. Între acestea, nelipsit este Mihai Eminescu: ,,Stele pe pământ se nasc din vreme-n vreme, / -,,oameni luceferi” – ei ne sunt.” (,,Stele pe pământ, stele în cer”) Lucian Blaga: ,,Pășind ușor, ajung în mijlocul uni lan de maci. / Iau în mâini prea delicata floare / și-o-ntreb de unde a furat pasionala culoare.” (,,Macul”). George Coșbuc: ,,Aseară, fulgii de zăpadă / s-au așternut ordonat pe pământ, / A nins liniștit ca în poezia lui Coșbuc…” (,,Aseară a nins”) Ion Minulescu: ,,Aicea, ziua plouă în rafale, cu perle străvezii / pe frunze veșnic însetate (…) Aicea, în Carolina ,,plouă de trei ori pe săptămână…” (,,Aicea”). Tudor Mușatescu: ,,Mărețe statui am vizitat / la venirea în țara Lumii Noi (…) Nu dărâmați! Creați! / Nu știrbiți frumuseți! Adăugați!” (,,Mărețele statui”).

        În noianul de gânduri prin care Vavila Popovici se strecoară precum o lebădă prin păpurișul și stufărișul Deltei, plutind pe undele Destinului, totul se convertește, sintetic / concluziv, într-o stare de spirit biruitoare, în concordanță cu celebra zicere: ,,Speranța moare ultima”. Iar mie îmi vine să cred, citind și această carte – ,,Glasul inimii” – că ,,Speranța nu moare niciodată, Veșnicia fiind menirea ei Divină.” Însăși poeta declară: ,,Va fi bine!” Așa ,,spune inima mea”. De unde se poate înțelege că pe oamenii puternici suferințele vieții nu-i descurajează, nu-i doboară. Continue reading „Vasile FILIP: Destinul – timpul, gândurile, faptele” →