Etichetă: Vavila Popovici

Vavila POPOVICI: Gustul amar al ingratitudinii

  „Judecata unui slugarnic, a unui om vândut, fie că e trunchiată și îngustă, fie că e pătată de obrăznicie și de ingratitudine.”

Michel de Montaigne

 

   Ingratitudinea este purtarea omului ingrat, orgolios, de a nu fi recunoscător pentru ceea ce i s-a dat și a se comporta  depășind limitele atribuțiilor sale. Unii definesc ingratitudinea drept trădare a omenirii, sau miopie a  sufletului. Dacă se ivește o dispută, o luptă, individul în loc de a se purta omenește, demn, el se înjosește adoptând o atitudine ingrată. De multe ori starea de ingratitudine este determinată de slugărnicia față de o persoană, când orgoliul ce zace în adâncul sufletului acelui individ iese la suprafață și vrând să-și demonstreze puterea și capacitatea dotării sale adoptă o atitudine ingrată față de alt/alți indivizi, neagreați de stăpânul căruia îi slujește.

   Dostoievski spunea că „în fiecare om zace un călău…”, că omul din fire este un despot și de aceea se complace în a chinui pe alții, vrând să-și impună cu orice preț voința de putere. În romanul „Jucătorul”, trăirile pline de temeri și speranțe, acțiunile personajului care încearcă să învingă destinul la ruletă dar și escapada amoroasă a acestuia, fac din roman o poveste care dezvăluie cu meticulozitate profilul psihologic real al omului decăzut în mrejele viciilor. „Lepădăturile joacă chiar foarte murdar”, scrie un comentator al romanului.

   La jocul de poker, relevantă este cacialmaua, inducerea în eroare a adversarului, căruia îi lași impresia că ai cărți mai bune decât ale lui. Este de fapt o înșelătorie care reușește omului versat, adică, conform dicționarului – celui care posedă cunoștințe solide și experiență în domeniul respectiv.

   Este adevărat că trăim între oameni cu caractere și suflete diferite, între oameni demni și oameni ingrați, între oameni sensibili și insensibili, de mult timp și nu numai în zilele noastre, și oriunde, nu numai în țara noastră (cu înclinații diferite ale cântarului), dar acestor oameni ingrați nu ar trebui să li se ofere șansa de a conduce pe ceilalți. Biblia arată acest defect al unora, exemplificând ingratitudinea (nerecunoștința, nemulțumirea) vânzătorului Iuda Iscarioteanul care, s-a tocmit să vândă pe Hristos pentru 30 de arginți (cf. Matei 26, 15).

   În domeniul literaturii noastre să ne amintim de ingratitudinea de care a avut parte marele nostru Ion Luca Caragiale (1852-1912), considerat ca fiind cel mai mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori români. Un moment trist care a întunecat viața marelui dramaturg a fost cel în care a trebuit să-și apere reputația de creator original în procesul intentat lui Constantin Al. Ionescu-Caion, prim redactor la „Revista Literară”. Acesta gelos fiind pe reputația lui Caragiale, şi-a pus în cap să-l defăimeze printr-o acuzație de plagiat, spunând că drama „Năpasta” a fost plagiată după o dramă a unui autor ungur, intitulată „Nenorocul” care ar fi fost tradusă în românește. Mai mult, susținea că doar titlul piesei este schimbat, restul fiind „pe de-a-ntregul furat”. Mai târziu când se demonstrează că totul a fost o minciună (la prima înfățișare a procesului), ingratul afirmă cu tupeu că ar fi fost copiată după o dramă a lui Leon Tolstoi, numită „Puterea întunecimii”. Caragiale ofensat și enervat, văzând că nu se putea apăra singur de răutatea, invidia, ingratitudinea de care avea parte, s-a adresat justiției. I-a scris prietenului său Barbu Delavrancea, renumit avocat la acea vreme, şi i-a solicitat să-l apere în procesul de calomnie intentat lui Caion.

   Până la urmă calomnia a fost dovedită, Caion a fost condamnat la pedeapsa cu închisoare corecțională și amendă. Inculpatul recunoscându-și întreaga ticăloșie, este achitat. De fapt dramaturgul nu dorea ca falsificatorul să fie pedepsit, ci pur doar să-i fie reparată onoarea şi să fie dovedit adevărul. Dar, pentru a dovedi toată mârșăvenia lui Caraion au fost multe documente cercetate, totul a necesitat multă muncă şi cheltuială din partea autorului. Aici se poate aminti proverbul: „Un om aruncă o piatră în baltă și zece se duc să o scoată”.  

   S-a făcut dreptate şi adevărul a ieşit la lumină pentru că, din fericire, la acea vreme justiția română încă mai avea un cod al onoarei. Caragiale ducând o viață plină de lipsuri și nedreptăți, piesele de teatru nefiindu-i primite merituos, acuzat fiind de imoralitate, toate acestea au contribuit la decizia pe care Caragiale a luat-o de a se autoexila la Berlin.

Fiind și un bun psiholog, în nuvela „În vreme de război” Caragiale face o analiză psihologică a personajului principal care suferă o prăbușire interioară rapidă, de la obsesie la nebunie, provocată de lăcomia de îmbogățire. Derulând evenimentele, el descrie zbuciumul interior al personajului principal, obsesia care îl chinuiește. Aviz amatorilor!

   În momentul actual, în țara noastră, iată că reprezentantul suprem al Justiției, „omnipotentul” Tudorel Toader, nu a dat dovadă de onoare, ci de vădită ingratitudine, și aceasta când a simțit că i se trage preșul de sub picioare, când „Stăpânul nu mai este mulțumit de cum dl. Toader îi servește interesele”, a conchis redactorul șef al ziarului Adevărul, într-un recent interviu.

   „Jucătorul” Tudorel Toader, utilizând dintr-un început o informație falsă, a încercat o cacealma – inducerea în eroare a adversarilor, a opiniei publice – , care nu i-a reușit. A amânat câteva zile prezentarea documentului, pentru a inocula oamenilor ideea că procurorul Augustin Lazăr l-a salvat pe dl. Iohannis, ca dumnealui să poată candida la președinție, iar dl. Iohanis drept recompensă l-a numit procuror general. O judecată viciată. Trec la spusele Sfântului Ioan Scărarul: „Ascultați-mă voi, toți controlorii cei răi ai altora: Cu ce judecați, cu aceea veți fi judecați… ” (Mt.7.2). Câtă răutate și înjosire a folosit ministrul declarând: „Eu personal dacă eram ministru, nu-l primeam în competiția pentru desemnarea ca procuror general”.

  Deocamdată ministrul de justiție mai este în funcție, deși normal ar fi trebuit, conform legii cred, dacă nu – al onoarei, să-și dea de îndată demisia din funcție. Mă întreb în ce scop a bulversat toată justiția din țara noastră? Fiindcă argumentele aduse nu stau în picioare. Efectul însă, al grupării din jurul președintelui partidului la putere și al ministrului justiției a fost: „Demonizare și distrugere”.

   Culmea, ministrul afirmă că nu a fost niciodată în eroare. Este dovada, dacă încă mai era nevoie, a orgoliului nemăsurat al individului. Judecător al propriei sale victime, gestul ingrat s-a vrut a fi o răzbunare împotriva Procurorului General, dar și într-un fel și asupra Președintelui țării, considerând că dumnealor i-au rănit orgoliul personal. Fie că a fost din neatenție făcută confuzia asupra celui care a întocmit actul și a semnat – ceea ce ar denota lipsă de profesionalism – , fie că a fost o cacialma premeditată și nereușită, tot eroare gravă se numește. Dar ministrul a dat ultimul său verdict: „Lazăr trebuie să plece!”

   Iată ce înseamnă să dai puteri discreționare unui om incapabil de a-și îndeplini corect funcția de ministru.

————————–———————

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

2 noiembrie, 2018

Vavila POPOVICI: Despre slugărnicie

O parte din raportul realizat de actualul ministru al justiției Tudorel Toader, în care sunt prezentate pe larg motivele de revocare ale lui Augustin Lazăr, a fost un raport „tendențios” după spusele Președintelui țării. Aș adăuga și calificativul – ranchiunos. Reproșurile aduse de ministrul justiției procurorului general au legătură cu modul în care cel din urmă a reacționat în anumite momente, cum ar fi acel al modificării Legilor Justiției sau a Codurilor Penale, în cazul unor decizii ale Curții Constituționale sau al protocoalelor SRI – Parchet, aici fiind menționat reproșul că „a ascuns adevărul”. Alte acuzații ale ministrului, susțin unii comentatori, par inspirate din raportul în baza căruia a cerut revocarea fostei șefe a DNA, Laura Codruța Kovesi. Procurorului general chiar i se reproșează că a îngreunat/împiedicat evaluarea fostului procuror șef DNA, asta pentru că Augustin Lazăr s-ar fi temut că urmează propria sa evaluare. Interpretarea este absurdă dacă nu schizofrenică. Concluzia raportului fiind: „Motivele care au determinat revocarea doamnei procuror-șef DNA îi sunt deopotrivă imputabile”.

   În replică, Președintele Klaus Iohannis refuză demiterea Procurorului General și apreciază activitatea lui, considerând că cererea ministrului Justiției este complet neadecvată și de natură să genereze neîncredere în sistem și îngrijorare în rândul partenerilor noștri europeni: „Modul în care ministrul a prezentat public raportul este unul tendențios și denotă intenția acestuia de a subordona politic procurorii”. Toader răspunde ironic, plin de sine: „Nimic nou sub soare: Președintele ne spune mai întâi faptul că nu îl va revoca pe A. Lazăr apoi va citi raportul primit de la Ministerul Justiției!”. Președintele refuză demiterea procurorului general și cere din nou demisia ministrului justiției: „Domnul Tudorel Toader trebuie să plece de urgență din fruntea ministerului pe care îl conduce. Statul român are obligația de a proteja ordinea de drept, libertățile și drepturile cetățenilor săi, iar acest lucru nu poate fi înfăptuit fără un Minister Public independent și eficient”. Procurorul general Augustin Lazăr va fi audiat de Consiliul Superior al Magistraturii, pe 13 noiembrie.

   Ca o observație, multe propuneri legislative supervizate de Tudorel Toader, unele elaborate chiar de el au fost declarate neconstituționale. Ce arată acest fapt? Că acest profesor este incompetent, sau că este educat în comunism să apere egalitatea socialistă și să execute comenzile partidului, sau că este sluga lui Dragnea? Doar Dragnea a răspuns la întrebarea despre Tudorel Toader: „Eu îl rog și el ascultă!” Da, păcătosul a grăit adevărul! Dezgustător e omul slugarnic!

   Dicționarul definește Slugărnicia drept atitudine de „lingușire în raporturile cu oamenii de la care se primesc sau de la care se așteaptă avantaje materiale; servilism, ploconeală”, sinonime fiind: „umil, servil, lingușitor, conformist etc.”

   Slugărnicia este o problemă care poate fi încadrată în fenomenul corupției, deoarece slugarnicul execută un fapt ilegal. Cu cât este mai inițiat în domeniu, cu atât fapta îi este subtil acoperită de justificări false.

   Există mulți indivizi pentru care a se supune puterii, indiferent care este aceasta, este modul de viață acceptat de ei, obediența oarbă putându-le aduce beneficii materiale sau de altă natură, exemplu – înscăunarea într-o funcție sau menținerea în funcția dobândită. Slugărnicia este făcută în general cu intenția politicianistă a individului de a-și deschide un drum. Este un târg josnic care se face între putere și slujbaș. Poți să slujești fără să te slugărești! Să-ți execuți funcția în mod conștiincios și demn.

   Amintesc dialogul dintre Dinu Păturică – personajul din romanul lui Nicolae Filimon – și funcționarul scos de mult timp din slujbă, care venise la el pentru a obține altă slujbă: „Ce dai să te fac ispravnic?, l-a întrebat omul influent Dinu Păturică. – Ce-ai zis? Mai zi încă o dată, că n-am auzit. – Am zis că isprăvniciile se dau cu rușfet (mită), ai înțeles ori ba? – Dacă este așa, ține-ți isprăvnicia pentru altul, căci eu nu mă voi înjosi niciodată să cumpăr slujbă cu bani de la o leșinătură ca tine!” Era în secolul XIX. De atunci am „evoluat”, nu? Puțini oameni mai găsești să aibă curajul unui astfel de răspuns. Mă gândesc la baronii PSD-ului care au acceptat în taină toate propunerile dregătorului/conducătorului…

   Spiritul de supunere oarbă în fața autorității nu este demn de democrație. Este nevoie de un act de curaj să nu accepți slugărnicia. Poți să nu arăți supunere, dar, în același timp să păstrezi respect pentru cel care îți cere a face ceva cu care nu ești de acord. Aici intervine dialogul, explicitarea, ceea ce dovedește că amândoi sunt oameni respectabili, dar cu funcții diferite, unul poate cere, celălalt poate fi de acord sau nu. Politicienii de la putere atunci când greșesc, trebuie să renunțe la orgoliu și să recunoască greșeala, să bată în retragere. Greșelile ca și realizările aparțin oamenilor. Dialogul, buna cuviință și înțelepciunea, curajul și demnitatea au un rol important în ajungerea la un deznodământ. În cazul nostru – atât de important! Respectul în limitele jocului instituțiilor, ar transmite un mesaj de egalitate socială.

   România are oamenii de care are nevoie, suficienți oameni calificați și bine intenționați, oameni educați și demni. Pot fi înlocuiți cei slugarnici de până acum. Slugi ai unui individ care a bulversat țara, slugă și el, probabil, la un alt stăpân. Scriitorul Nicolae Filimon spunea că „Nimic nu este mai periculos pentru un stat ce voiește a se reorganiza, decât a da frâiele guvernului în mâinile parveniților, meniți din concepțiune a fi slugi și educați într-un mod cum să poată scoate lapte din piatră cu orice preț!”

   În discursul din data de 23 octombrie, ținut în fața Parlamentului de la Strasbourg, președintele Klaus Iohannis  a exprimat în mod ferm și clar direcția României care se poziționează în continuare alături de nucleul Uniunii Europene, apără independența justiției și continuă lupta anticorupție, subliniind că nu va renunța sub nici un motiv la standardele legate de aceste principii. Pentru aceasta are nevoie, desigur, de un guvern și de partide care să ducă la îndeplinire idealurile țării, să nu meargă pe alt drum, nedorit de popor. Cât timp există tabăra slugoilor, a oamenilor împătimiți de ură, a celor care nu înțeleg importanța unirii în „cuget și simțire”, lupta este grea, dar nu imposibilă. Și mă întreb: Nu vibrează sufletele tuturor la versurile cântecului patriotic „Pe-al nostru steag e scris unire,/ Unire-n cuget și simțiri/ Și sub măreața lui umbrire/ Vom înfrunta orice loviri…”, versurile fiind ale lui Andrei Bârseanu și muzica aparținând lui Ciprian Porumbescu? Nu vibrează sufletele tuturor la  cuvintele imnului României: „… Români din patru unghiuri,/ acum ori niciodată/ Uniţi-vă în cuget, uniţi-vă-n simţiri!…” versurile fiind ale poetului Andrei Mureșanu și muzica probabil tot a autorului versurilor?

   Poporul vede, poporul simte, judecă, își da seama cine dorește binele țării, că există această slugărnicie în societate, în rândul celor ce guvernează țara, a partidului conducător și că această supunere dezavantajoasă are scopuri și efecte negative asupra bunului mers al țării.

   Și închei articolul cu citatul autorului George Budoi: „Un slugarnic poate accede la funcții dintre cele mai înalte, dar tot „patruped” rămâne”.

————————–———————

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

26 octombrie, 2018

Vavila POPOVICI: Voința de putere

„Cum este posibil ca unii oameni să fie atât de atrași de putere, încât atunci când rămân fără ea, li se prăbușește tot universul?  ” 

Vaclav Havel

 

S-au împlinit 174 de ani de la nașterea filozofului german Friederich Nietzsche (15 oct.1844 – 25 august 1900). Despre viața și despre filozofia sa oarecum controversată se poate vorbi mult. A făcut studii strălucite de filologie la universitățile din Bonn și Leipzig, a profesat timp de 10 ani – profesor de filologie greacă în orașul Basel, timp în care a lecturat cartea lui Artur Schopenhauer „Lumea ca voință și reprezentare”, carte care a constituit premisa ideatică a vocației sale filosofice. În respectiva lucrare Schopenhauer susținea că Voința stă la baza reprezentării lumii – voința de a trăi care nu cunoaște altă țintă decât propria sa existență și conservare.

Șubrezindu-i-se sănătatea, căutând o climă prielnică, Nietzsche a pășit în viața de scriitor rătăcitor. Publică culegeri de aforisme, în ediții restrânse și pe cont propriu. Bolnav, cu dureri de cap îngrozitoare, cu teama pierderii vederii, el gândește și scrie continuu. De menționat este momentul apariției dezechilibrului psihic, manifestat în piața Carlo Alberto din Torino, când asistă la biciuirea sălbatică și agonia unui cal pe una din străzile orașului și are prima criză de nebunie cu manifestări delirante, considerându-se Dionysos sau Iisus. A fost îngrijit până la sfârșitul vieții de sora sa.

În evoluția gândirii lui se consideră trei perioade: cea wagneriană, legată de ideea restaurării culturii grecești; perioada spiritului liber – o considerare rece, pozitivistă, critică, folosind aforisme cu privire la aspectele civilizației moderne – , epocă de liberare a spiritului de orice prejudecată morală, religioasă; a treia fiind epoca constituirii doctrinei morale până la violențele din ultimele cărți. Frumusețea culturii grecești a fost punctul de plecare al lui Nietzsche, cultură pe care o compară cu cea contemporană, care îl nemulțumește. Realitatea lumii este o veșnică transformare și devenire, iar devenirea veșnică este expresia unei voințe de putere exprimată în devenirea cosmosului, în dezvoltarea vieții animale, în societățile omenești, în istorie, în diferitele instincte ale indivizilor. În toate este o luptă continuă, fără sfârșit, expresia căreia se află în teza reîntoarcerii veșnice.

Luptător împotriva epocii sale, Nietzsche vine în contradicție cu morala creștină fondată pe milă, pe ajutorarea celui mai slab, adevărata morală fiind pentru el cea a durității, în primul rând față de tine însuți și mai apoi față de ceilalți. El consideră că prin morala ajutorării celor slabi, omul decade.

Amintesc, în acest sens, lucrarea „Așa grăit-a Zarathustra” care propovăduiește doctrina unei umanități superioare, dure, lipsită de milă, dar care creează ceva nou pentru cultura umană, omul își suportă singur destinul într-o lume fără Dumnezeu. „Tabele noi de valori sunt necesare, scrie Nietzsche, și o luptă contra reprezentanților vechilor valori, ai valorilor eterne”. „Voi ați făcut drumul de la vierme până la om și a rămas încă mult din vierme în voi. Odată ați fost maimuțe și astăzi omul este mai maimuță decât toate maimuțele.” „Priviți, vă propovăduiesc supraomul. Supraomul este sensul pământului. Voința voastră însă să spună: Supraomul să fie sensul pământului!”

„Așa grăit-a Zarathustra” este o operă valoroasă, dar nici atât de valoroasă pe cât o credea autorul ei: „Dacă voi spune că un Goethe sau Schiller n-ar fi putut niciodată să respire la aceeași înălțime ca mine în această atmosferă de pasiune; că Dante, pe lângă Zarathustra, face o figură jalnică (…), încă nu voi fi spus nimic, încă nu voi fi dat nici o idee a distanței… ”. Un bun cunoscător al operei lui Nietzsche a scris o carte consistentă despre lăudăroșeniilor lui Nietzsche, printre care: „Nu putem fi, scrie el, decât uluiți de asemenea afirmații. Sunt ele expresia unei excesive lipse de măsură, sunt ele expresia unei supraestimări nebunești a lui însuși?…”

„Așa grăit-a Zarathustra” reușește totuși să-l captiveze pe cititor prin aforisme semănate cu generozitate de Nietzsche pe câmpul fertil al cărții: „Omul e ceva ce trebuie depășit”, „Și Dumnezeu își are infernul său – este iubirea lui față de oameni”, „Virtutea care dăruiește este virtutea cea mai înaltă”,

„Nimic nu merită nimic”, „Este în mine ceva neliniștit, ce nu se poate liniști. O dorință către iubire este în mine, care vorbește ea însăși graiul iubirii” etc. Ca atare, cu toată îndrăzneala și greșeala lui de a considera omul superior lui Dumnezeu, gândirea lui Nietzsche are partea ei meritorie, reflectată în prețioasele-i aforisme.

Cred că boala, în urma căreia a devenit de un sarcasm necruțător, i-a bulversat gândirea, căutând în grabă ceva nou, un altceva care să răstoarne obișnuitul mers al omenirii, atribuindu-i omului puteri care să ignore regulile vieții existente. A fost, cred, nebunia omului ajuns nebun, o nebunie care trebuie bine analizată în continuare, fiindcă se întâmplă ca nebunul să aibă sclipiri ale genialității, care nu trebuie ignorate și nici ascunse, ci în adânc pătrunse.

Dar, tot atât de ferm, creștinul care se străduie să-și cunoască propria valoare („Cunoaște-te pe tine însuți!” – îndemnul lui Socrate, sau cuvintele Sf. Isaac Sirul: „Cine s-a învrednicit a se vedea pe sine însuși este mai bun decât cel ce s-a învrednicit a vedea îngeri”), află cine este, ce este, ce știe, ce poate, cunoaște deci că valorile conștiinței sale sunt înalte, că acțiunea milei este mai înaltă decât duritatea, egoismul și ura. Nietzsche a crezut că poate arunca suprema insultă creștinismului, considerându-l drept o morală a sclavilor. „E o eroare, spune filozoful, logicianul român Nae Ionescu, chiar dacă vine de la un om de netăgăduit geniu.”

Valorile idealismului nu trebuie să-și piardă sensul! Cel numit „falsul profet” era fiul unui pastor, fire blândă, miloasă, boala însă i-a răvășit mintea în ultima parte a vieții, dragostea și  bunătatea lui transformându-se în ură. Astfel, l-a atacat pe compozitorul german Richard Wagner după ce l-a iubit atât de mult, a atacat creștinismul conștient fiind cât de adânc este săpat sentimentul milei la oameni.

Conceptul de „voință de putere” a jucat un rol central în gândirea lui Nietzsche, în măsura în care acesta era pentru el – în sens metafizic – un instrument pentru înțelegerea lumii: „esența cea mai intimă a existenței este voința de putere”. A definit moralitatea stăpânilor drept moralitatea celor cu voință puternică. Voința de putere își găsește sâmburele în mecanismul veșnicei reîntoarceri.

„Veșnica întoarcere” scrisă de el mi-a atras atenția în mod special. Lumea forțelor nu suferă mișcare, nici oprire, nu ajunge la echilibru, nu are odihnă: „Omule, spune Nietzsche, viața ta întreagă va fi întoarsă mereu ca un ceas de nisip, și se va duce iarăși, ca un mare minut al timpului, până ce toate condițiile din care te-ai născut se vor întoarce din nou în devenirea circulară a lumii. Atunci ai să găsești fiecare durere și fiecare plăcere, pe fiecare prieten sau dușman, fiecare speranță și fiecare eroare, fiecare fir de iarbă și fiecare rază de soare, în legătură adâncă a tuturor lucrurilor. Acest inel în care tu nu ești decât un grăunte, strălucește iar din nou. Și în fiecare inel al existenței umane în general, este totdeauna o oră în care unul, apoi mai mulți, apoi toți descoperă gândul puternic al veșnicii întoarceri a tuturor lucrurilor; și asta de fiecare dată, pentru omenire, ceasul din amiază!”

 Petre Țuțea, numit și – „Socrate al românilor”, definind diferitele variante de Homo, faber etc, prezintă o tipologie a omului creștin, introducându-l pe Nietzsche în categoria satiricului: „intolerant fată de imperfecțiunea intelectuală și etico-socială, practicant al patosului distanței, excesul făcându-l inoperant”.

Ideea este că viața noastră, a tuturor, se va repeta împreună cu tot ce există în acest univers, de un număr infinit de ori. Omul este condamnat să trăiască într-un plictisitor șir de repetiții și reluări din care nu poate evada. Nu există fenomene absolut unice, care să nu fie repetitive și, probabil, la fel este și cu oamenii. Nietzsche vorbind despre dansul eternei reîntoarceri, nu face altceva decât să ne arate deschiderea omului spre superior, omul care se aruncă în golul devenirii prin suprema dorință de putere, reîntoarcerea ducând la crearea Supraomului, în dorința de a subjuga eternul. Or, condiția eshatologică (a concepțiilor religioase referitoare la soarta finală a lumii și a omului) în creștinism impune trăirea în cadrul istoricului a dorului după Dumnezeu, care depășește limitele legate de existența efemeră. Dorul eshatologic după cele veșnice se spune că este sădit în fiecare dintre noi, deoarece omul este o ființă însetată de veșnicie, de infinit.

Trebuie să înțelegem că întâi voința este cea care l-a acaparat pe Nietzsche și apoi nașterea puterii care guvernează natura umană în sensul deciziei, alegerii; premergătorul lui Nietzsche, după cum am spus, a fost Schopenhauer, care prin filozofia sa cea a voinței, l-a determinat pe Nietzsche să acorde atenție conceptului de voință, acesta alăturându-l puterii care devine esențială în afirmarea individului. Și în zilele noastre sunt oameni care au o mare putere de a iubi și alții care iubesc până la nebunie puterea.

Elvețianul Carl Gustav Jung – psihiatru și psihoterapeut – înțelegea prin voință suma de energie psihică aflată la dispoziția conștiinței. Procesul volițional ar fi deci un proces energetic, declanșat prin motivație conștientă, și nu ca un proces psihic determinat de motivația inconștientă: „Voința este un fenomen psihologic care își datorează existența culturii și educației morale. Ea lipsește în bună măsură din mentalitatea primitivă”.

Dacă voința este clară și corectă, putem decela ușor binele de rău, putem ajunge a ne exercita puterea. „Căci Dumnezeu este Acela care lucrează în voi și vă dă, după plăcerea Lui, și voința, și înfăptuirea”(Filipeni 2:13). Biblia explică situația în care se află omul uneori, când voința sa nu este clară, când sufletul său se chinuiește pentru a decela binele de rău: „Căci nu știu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună. Și atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuiește în mine. Știu, în adevăr, că nimic bun nu locuiește în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voința să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! Și dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuiește în mine.” ( Romani. 7.15-20)

    Un filozof francez l-a caracterizat pe Nietzsche nu ca ateu, ci ca un „orfan de Dumnezeu”. Or, dacă divinul dispare sub umbra voinței de putere, atunci avem o lume în care dăinuie Zeul socotit ca voință de putere. Acest Zeu a apărut în toate dictaturile, prin dictatură înțelegându-se un regim politic în care nu se ține cont de drepturile omului, nici de opoziție, iar societatea nu mai dispune de mecanisme capabile să controleze puterea politică, poporul este condus forțat de o persoană, un partid sau un grup de oameni; dreptatea cea mai bună este a celui mai puternic! (La raison du plus fort est toujours la meilleur – La Fontaine), adică forța primează dreptului, adică – dreptul pumnului, adică… adio democrație!

————————–———————

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

17 octombrie, 2018

Vavila POPOVICI: Mentalitatea

Mentalitatea, conform dicționarului, este modul propriu în care gândește un individ sau o colectivitatea să-și ducă viața. În anul 1985, un fost agent dezertor fugit din Uniunea Sovietică în America a oferit un interviu privind subversiunea ideologică, adevărata „armă” prin care se poate distruge psihic un popor, schimbându-i mentalitatea. El afirma în interviu că serviciile secrete folosesc doar 15% din timp, bani și forța de muncă pentru spionajul propriu zis, în timp ce restul de 85% sunt folosiți pentru această subversiune ideologică sau război psihologic. Și explica că ea, subversiunea, consta într-un proces lent de spălare a creierului, existând pași pentru schimbarea gândirii și comportamentului unei întregi națiuni; subversiunea și propaganda își pierd însă din eficiență, când persoanele vizate conștientizează situația în care se află fiindcă „poți manipula toți oamenii o perioadă de timp și o parte a oamenilor mereu, dar nu poți manipula toți oamenii mereu”.

Totuși, au existat destui oameni cu voință și înțelegere și care au rezistat acestei influențe. Ei nu s-au lăsat manipulați, conștienți de faptul că frângerea voinței i-ar fi transformat în sclavi. Românul, de exemplu, este greu de manipulat, dar având în vedere forța și metoda cu care este făcută manipularea în zilele noastre, nu a fost și nu mai este imposibil. În primul rând, orice om educat în spiritul onoarei și al cinstei, s-ar opune schimbării unei mentalități care i-ar altera viața, principiile vieții – cinstea și dreptatea.

Interviul despre care am amintit a fost realizat demult, dar de atunci și până în zilele noastre dezinformarea, manipularea s-a făcut cu mijloace mult mai sofisticate. A progresat, cum s-ar spune. S-a putut schimba astfel mentalitatea mai multor oameni, mai rapid, și poate într-un mod mult mai durabil.

Paralel cu această manipulare, oamenii au simțit cum încet-încet politicienii le-au degradat viața, cum s-a format o adevărată clică care a acționat și acționează după bunul plac, proliferând hoția, abuzul de putere. Au simțit cum se schimbă comportamentul celor din jur, ideile conform cărora se acționează, adică mentalitatea, modul în care trebuie concepută viața, cu toleranță la devierea de la cinste.

Toți guvernanții neo-comuniști au tolerat minciuna, hoția. La un moment dat, o parte a populației care nu a mai suportat, nu s-a mai lăsat manevrată și a conștientizat derapajul, degradarea societății în care trăiesc. Devenise clar și vizibil că noul comportament – componentă a mentalității – nu poate fi acceptat, că trebuie schimbat urgent, fiindcă țara cunoștea declinul moral și economic. Dar cine să o facă, când guvernul ducea lupta împotriva celor care luptau cu corupția? S-a mobilizat societatea civilă și au apărut acele proteste stradale. Politicienilor nu le-a păsat, nu au vrut să asculte glasul poporului, l-au ignorat un timp, apoi au hotărât să dea „lovitura de grație” printr-un plan de acțiune mârșavă, o manipulare, pentru a înfricoșa protestatarii și a scăpa în acest mod de proteste. A fost protestul din 10 august 2018 care va rămâne în istorie.

Guvernanții și-au permis, de-a lungul timpului, a perioadei post comuniste, comportamente anti- sociale, anti-umane uneori, și aceste comportamente s-au produs în lanț, de la o guvernare la alta, deoarece românii au votat întotdeauna răul cel mai mic. Unde era binele ascuns, de nu-l găsea nimeni? Era înlăturat, precum în comunism, doar cu alte metode, mai subtile. Și-atunci cum se putea promova cinstea, dreptatea? Cum trebuia înțeleasă libertatea câștigată și democrația mult dorită? Aleșii poporului s-au dovedit a fi din ce în ce mai nepregătiți pentru guvernare, mai incapabili și mai incorecți. În momentul în care a fost găsit omul educat, bine intenționat, clanul parveniților a început atacul… De teama pierderii puterii? De teama descoperirii fărădelegilor făcute? Culmea tupeului și al perfidiei, au început atacul acuzând cu propriile lor idei și acțiuni mârșave, inventând amestecul străinilor, sistemul paralel, ei constituind de fapt un întreg sistem comunistoid organizat. Întreb acum, ca și altădată: Nu s-a văzut din ce parte vine manipularea și în ce scop era făcută? Poate primii pași ai manipulării au fost foarte discreți? Vorbesc de o parte și de cealaltă, de emițători și primitori. Lipsa de transparență în toate acțiunile întreprinse ale guvernului, ar fi trebuit să dea de gândit.

Noii aleși în loc să se ocupe de prosperitatea țării, să aibă o viziune de dezvoltare, s-au apucat să modifice legi să adopte altele care să le favorizeze hoția, să le întărească puterea. Sub pretextul/ minciuna că doreau să îndrepte unele lucruri, mai mult au stricat. DNA (Direcția Națională Anticorupție) care a lucrat împotriva corupției, a fost îngenuncheată și au urmat alte instituții, cu scopul de a acumula puterea în mâna partidului de guvernământ, practic – a conducătorului acestui partid.

Însă, nici un dar dat de Dumnezeu neamului omenesc nu e mai strălucit decât dreptatea care întrunește în sine toate virtuțile – din care cauză a și fost cercetată de către oamenii înțelepți – și uneori din obiceiuri rele s-au născut legi bune, anume ca nimeni să nu pună mai presus de rațiune și adevăr voia și obiceiul lui, ci să aibă legi ale vieții și ale purtării pe care să le respecte și să nu poată lua drept pretext neștiința, dacă și-a sporit averea personală în dauna altora și să nu recunoască, să mintă în continuare. Ignoranța și reaua intenție nu scuză pe nimeni. Nu se admite a veni în ajutorul proștilor și a răilor, a-i absolvi de pedepse. Ideea aparține vestitului umanist transilvănean Ioan Honterus (1498-1549) și este dezvoltată în „Prefața la sentințele dreptului civil”. Și mai spune acest umanist: „Căci nicio definiție a regulilor nu este atât de cuprinzătoare încât să nu poată fi răsturnată câteodată. Tocmai pentru că sunt diferite cazurile la care se referă fiecare lege în parte, excepțiile sunt multe și replicile de asemenea sunt felurite. În sfârșit, odată ce încetează rostul unei legi, încetează și legea respectivă, pe când echitatea rămâne mereu, și nu se schimbă niciodată, fiindcă este firească: și tocmai de aceea e cel mai sigur lucru de a lua întotdeauna în considerație pe ea în primul rând. Căci neputându-se da despre unele lucruri definiții veșnice și generale, ele constituind numai în echitate, trebuie să avem în vedere nu numai ce este îngăduit în toate acestea, ci și ce este onest: într-adevăr nu tot ce este îngăduit este onest; multe îngăduie legile și totuși nu le poți săvârși fără să-ți calci pe conștiință”.

Noi, cei care nu suntem cunoscători în acest domeniu, observăm însă cât de complicat este totul, câte îngrijorări se pot naște, câtă atenție și măsură necesită legile și ne întrebăm: Cărui fapt se datorează graba cu care a acționat Comisia parlamentară specială pentru legislația în domeniul justiției, asupra amendamentelor la legile justiției, fără a ține cont de îngrijorări? De ce anumite legi ale justiției trebuie modificate prin ordonanțe de urgență?

Hegel, filozoful german,  reprezentant al idealismului în filozofia secolului al XIX-lea, în

lucrarea sa „Principiile filozofiei dreptului sau elemente de drept natural și de știință a statului” are un „adaus” interesant: „Soarele și plantele au și ele legile lor, dar ele nu le cunosc: barbarii sunt cârmuiți de instincte, de moravuri, de sentimente, dar ele nu au conștiința de aceasta. Prin faptul că dreptul se instituie și că el este cunoscut, se înlătură tot accidentalul simțirii, al opiniei subiective, forma răzbunării, a milei, a egoismului, și numai astfel își dobândește dreptul determinația sa adevărată și ajunge la cinstea care i se cuvine. Numai trecând prin disciplina înțelegerii el devine capabil de universalitate”.

Și în alt „adaus”: „Legea universală a fost întotdeauna cuprinsă în cele 10 porunci: […] Fiece cod de legi ar putea fi și mai bun decât este; firește, îi este îngăduit reflexiei frivole să afirme aceasta, întrucât ce e mai minunat, mai înalt și mai frumos, poate fi gândit ca și mai minunat, și mai înalt, și mai frumos. Totuși un pom bătrân și mare își întinde ramurile mereu mai departe, fără ca pentru aceasta să devină un pom nou; și ar fi o absurditate să nu vrei să plantezi pomi, în așteptarea ramurilor care ar putea să crească”.

Adevărat că frivolitatea gândirii o au oamenii orgolioși, oamenii lipsiți de o educație dreaptă și solidă. Ei nu-și vor schimba comportamentul dobândit, nu vor permite schimbarea mentalității, nu vor privi la pomul bătrân, la ramurile lui întinse peste lume, ci se vor grăbi să planteze pomi noi cu rădăcini alterate, tăiate, așteptând inutil ca ramurile lor să crească…

Și așa cum oamenii necinstiți nu pot sta alături de cei cinstiți, nici oamenii orgolioși și lipsiți de valoare nu vor putea sta alături de oamenii modești cu calități personale și profesionale. Care totuși există printre noi!

————————–———————

Vavila POPOVICI

Carolina de Nord

4 octombrie, 2018

Vavila POPOVICI: Cel mai urât dintre pământeni

„Cel mai iubit dintre pământeni”, romanul realist scris de Marin Preda, are ca temă critica societății socialiste sau a dictaturii proletariatului pe care am trăit-o mulți dintre noi. Ideea romanului: o societate ateistă construită pe abuz, minciună, asasinat politic și care promovează bestiile la conducerea societății, nu poate exista mult timp și se auto-devorează; situația în care lipsa principiilor umaniste, falsificarea adevărului social, transformarea instituțiilor în instrumente în mâna unor persoane, nu poate fi suportată.

Ce titlu frumos a dat scriitorul romanului său! M-am gândit că în zilele de acum, cineva poate se va încumeta să scrie un roman cu titlul „Cel mai urât dintre pământeni”. Ar avea material documentar și ar fi o meditație pe tema destinului nostru.

A-i fi urât cuiva – spune dicționarul – înseamnă a deștepta sentimente neplăcute, a provoca dezgustul sau antipatia cuiva. Conduita imorală a unei persoane sau a unui grup, adică maniera de a acționa și a se comporta imoral, este motivul principal al ivirii acestui sentiment în sufletele unor oameni.

Egoismul manifestat de către conducători, combinația de orgoliu nemăsurat cu ură bine mascată, supraestimarea forțelor proprii (facem fiindcă putem!) determină tot mai multă antipatie și chiar ca o contramăsură – ura, dezbinarea. Și această stare se amplifică, deoarece niciodată omul moral nu va putea sta alături de cel imoral. Ei au concepții diferite despre lume și viață. Unul dintre ei trebuie să se schimbe. Unde am ajunge dacă moralitatea ar fi învinsă și lumea ar fi dominată de imoralitate? Ca atare este necesară trezirea, reeducarea celor care au împins societatea spre imoralitate, deschiderea sufletelor pentru a intra binele în locul egoismului, urii și răutății. Iar cei loviți, învinși, transformați în sclavi, nu dați dovadă de frică! Ea este o durere asociată sentimentului de slăbiciune și are tendința de a face omul să fugă din calea dreaptă pe care a cunoscut-o, de multe ori de teama pierderii avantajelor obținute până în acel moment. Este o ură defensivă, fugă și îndepărtare de o cauză dreaptă care necesită curajul pentru a fi dusă până la capăt.

Fac o legătură de idei încercând să redau „Legea compensării” în viziunea lui Ștefan Odobleja (1902-1978), românul care a pus bazele ciberneticii înainte de Al Doilea Război Mondial, cibernetica fiind asociată frecvent cu diverse sisteme informatice, în realitate reprezentând o combinație complexă între psihologie și filosofie. Însă, munca sa a fost contestată, repudiată de regimul comunist, și îmbrățișată de matematicianul și filozoful american Norbert Wiener pentru a fi asumată ca știință. Transcriu pentru cei cărora le place a judeca, pentru Odobleja a judeca însemnând a consona: „Compensarea este o reparație a unității: manieră de menținerea echilibrului. Este concurența părților unui întreg; mecanism de apărare a oricărui sistem unitar; reacție interioară de conservare. Este consecință a legii conservării care poate fi enunțată după cum urmează: întregul nu crește, întregul nu se micșorează; numai părțile sale sunt acelea care se compensează. De aceea, este o consecință a legii echivalenței: există egalitate între întreg și părțile sale. Suma părților sale este egală cu unitatea. Suma efectelor este egală cu cauza lor. Dacă suma totală a părților rămâne în general constantă, proporția respectivă a acestor părți din interiorul unei totalități este destul de variabilă. În interiorul unui sistem dacă una din părți crește, celelalte părți se vor micșora; dacă una din părți se micșorează celelalte părți vor crește. Suma lor rămâne constantă, părțile variind invers una față de alta. Părțile unui sistem unitar și constant vor crește sau se vor micșora în raport invers una față de alta. Părțile sunt invers proporționale între ele. Pierderea subită a unei părți trebuie să se regăsească la altă parte”. Să reținem ultima frază!

                 În toate timpurile au existat oameni imorali printre cei morali, au existat parveniți, adică persoane ajunse la o bună situație materială, politică sau socială, fără merite deosebite, fără muncă, prin mijloace neoneste, au existat ciocoi – oameni slugarnici. Am dat altădată exemplul prozatorului român Nicolae Filimon (1819-1865) care l-a creat pe „teribilul” Dinu Păturică, eroul primului roman realist românesc „Ciocoii vechi și noi”, o frescă a societății românești de la începutul secolului XIX. Incompetenții și analfabeții au ocupat funcții de conducere și în alte timpuri, dar parcă astăzi se folosesc metode perfide de acoperire a incompetenței, analfabetismului, se flutură diplome false, diplome pentru care nu s-a muncit, ci s-a plătit, cu ele să închidă gura oamenilor cinstiți, adevăraților gospodari, oamenilor capabili și instruiți, unii cu experiență în viață, dar și tinerilor serioși și muncitori care au fost educați să fie cinstiți și harnici și care sunt ignorați sau pur și simplu dați la o parte. Iată că și acum, în vremurile noastre, ca și altădată, i-am lăsat să-și facă poftele, și odată ajunși la putere, cu permisiunea noastră – din slăbiciune, lipsă de curaj sau indolență – , își permit să-și bată joc de oamenii merituoși. Am zâmbit când am citit dimensiunile imense ale unei caracatițe descoperită într-un ocean și m-am întrebat, în acel moment, ce dimensiuni o avea caracatița din țara noastră formată din oamenii care ne conduc și care sunt angrenați în afaceri murdare și acțiuni perverse învăluite în declarații goale de conținut, cu promisiuni, acte de binefacere fără acoperire?

   Au existat, și mai există dictatori, unii obsedați de propriul nume, tirani moderni, dușmani ai Internetului, lideri pasionați de pescuit, de partide de vânătoare, de animale etc. Să ne amintim de grandomania – tulburare a personalității lui Nicolae Ceaușescu – care și-a impus cultul personalității, și-a imprimat chipul pe manualele școlare, și-a făcut soția om de știință și a înfometat populația pentru a plăti datoriile externe ale țării, a ordonat construirea Casei Poporului – a doua cea mai mare clădire administrativă din lume după Pentagon. Despre grandomanie, această incapacitate a individului de a se autoaprecia corect se spune că derivă din individualism (preocupare exclusivă de propria persoană) și deseori frizează ridicolul: fabulația de a fi urmărit, de a fi solicitat în mod secret în anumite funcții mari etc.

   Înainte de formarea statului român, provinciile românești, numite de istorici Țările Române, au avut în fruntea lor conducători abili, buni strategi militari, adevărate modele care au pus interesul țării înainte propriului lor interes: Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș, Mihai Viteazul, Iancu Corvin de Hunedoara, Matei Corvin și alții. Faptele lor au rămas în cărțile de istorie. Am spus – abili – în sensul bun al cuvântului, prin abilitate înțelegându-se îndemânare, iscusință, pricepere. Abilitatea sau capabilitatea cuiva reprezintă un tot al cunoștințelor sale de orice natură, cu care persoana pe care le are poate opera în societate. Și nu în sensul negativ, cel al șmecheriei, șiretlicului, așa cum lăsa să se înțeleagă, pe bună dreptate, scriitorul și eseistul Andrei Pleșu: „Noi nu mai avem oameni cu competențe reale, avem oameni cu abilități; noi nu mai avem oameni cu doctrine, cu programe, cu proiecte, cu idealuri; avem oameni cu „ambâț”, cu interese imediate”.

   Este nevoie de lideri adevărați, fie ei și de partide, de conducători cu viziune, cu suflet mare, cu talent și pricepere. E foarte important în viață ca cineva să evalueze corect ce are și să știe să administreze totul cu multă atenție și logică adecvată. Or, logica lipsește, chiar dacă cineva poate să vorbească despre ea aducând aminte ascultătorilor de nenumărate ori că este inginer, și să folosească exerciții aritmetice demonstrative, la tablă, în diferite emisiuni televizate. Este adevărat că anii de facultate ai politehnicii încearcă să dezvolte această calitate, dar nu întotdeauna se văd rezultate, mai ales că ceea ce înveți trebuie să aplici în anii următori studiului, adică să profesezi în acest domeniu al ingineriei.

   Mulți au intrat cu tupeu sau prin șiretlicuri în politică, cu scopul de a obține cât mai multă putere și avere. Puțini, foarte puțini au intrat în politică pentru a ajuta oamenii și țara. În primul rând, ca să ocupi un scaun de conducător trebuie să știi să conduci. Numai pofta de putere, stăruința deținerii ei, nu sunt suficiente. Este necesar să ai anumite calități, să-ți iubești țara și să vrei binele ei, să te comporți ca un om educat și echilibrat, să dovedești că ești dotat cu valori umane, că deciziile pe care le iei pot să mulțumească oamenii.

  Continue reading „Vavila POPOVICI: Cel mai urât dintre pământeni” →

Vasile FILIP: Pilule pentru sănătatea minţii

– citiţi cu atenţie cartea –

Scriitoarea Vavila Popovici – poet şi prozator de elegantă substanţă deopotrivă – se exprimă la fel de convingător în ambele registre: liric şi narativ. Dar nu separat – lirismul doar în poezie; naraţiunea numai în proză. Ele se intersectează, uneori până la contopire, oferind cititorului o literatură consistentă şi atractivă. Totul se explică în cel puţin două componente mai importante. Prima este harul, moştenit, cultivat şi cizelat printr-o amplă şi bogată experienţă de viaţă; a doua este dată de acumulările şi asimilările unui om profund interesat şi implicat în rosturile omului pe pământ şi în ceea ce acesta lasă în urmele sale: avutul spiritual.

De aici pornind, nu e nici o mirare că Vavila Popovici şi-a lărgit considerabil orizontul de cunoaştere. Mai mult, ea lasă semnele trecerii prin acest mirabil spaţiu, care conferă creatorului nu doar un spor în dorinţa îmbogăţirii propriilor informaţii, dar şi putinţa de a contribui la diversificarea acestora. Cum era, deci, firesc, atracţia exercitată asupra ei de Filosofie, care este în egală măsură ştiinţă şi artă, nu s-a insinuat, ci i-a deschis larg porţile, nu în sensul integrării în domeniu, dar în acela al descoperirii potecilor de taină prin care ea să-şi poată edifica opera într-o structură perenă.

Modul ei de exprimare nu se rezumă numai la comentarea unor scrieri sau pasaje ale filosofilor de rang înalt. Ea reuşeşte, prin comentarii notabile în mod deosebit, să le integreze propriilor opere şi să ofere cititorilor texte compacte, unitare, pline de conţinut  şi plăcute lecturii.

O primă tentativă de integrare a gândirii de factură filosofică în fluxul literaturii s-a produs prin anul 1998, când autoarea a publicat volumul „Binele şi răul”. O contrapunere ce se regăseşte şi în multe din următoarele ei cărţi, fiind vorba, de fapt şi de drept, de cele două coordonate esenţiale între care ne petrecem existenţa. Citez doar câteva titluri: „Gânduri”, „Preaplinul tăcerilor”, „Fulguraţii”, „Popasurile vieţii”, precum şi cele opt (până în prezent) volume de „Articole, eseuri”.

Cartea pe care o am în mod deosebit în vedere acum – „Cugetări (Reflections)”, 2018 – este a treia dintr-un ciclu început în anul 2016 şi despre care cred că nu se va opri aici. Şi aceasta, cum era normal, este bilingvă: română şi engleză, la traducere participând şi statornica colaboratoare Steluţa Istrătescu. O carte de dimensiuni reduse, dar cu o substanţă deosebită, elegantă grafic şi virtuoasă în conţinut,  care aduce în ochii cititorilor idei fundamentale, comprimate abil în pilule tocmai potrivite pentru sănătatea minţii. Un tratament sigur, oferit cu dragoste de un semen al nostru ce se dăruie fără nimic a cere.

Tematica condensată în cele peste 120 de pagini ale volumului este foarte bogată şi vizează componente vitale ale existenţei spirituale ale omului. Între bine şi rău, o sumedenie de alte elemente, pe lângă unele trecând – noi – din păcate, fără a ne da seama că ele există. Evident, toate acestea avându-l pe om ca punct central, fiindcă lui îi este dedicată cartea. Omul individual, dar şi colectiv. „Omul se naşte pentru a fi, a cunoaşte şi a muri. Prin cunoaştere ajunge lumea s-o recunoască şi recunoscând-o atinge fericirea. Fericirea – nefericirea arde ca un foc, îi mistuie viaţa şi lasă în urmă doar cenuşă.” Căci: „Viaţa nu se rânduieşte după cum vrem noi, fără ajutorul Divinităţii”.

Între multe altele, remarcă Vavila Popovici, viaţa omului este alcătuită şi din vise. Visele nopţii, visele zilei, cu ochii minţii larg deschişi. Numai că se întâmplă, de multe ori, şi aşa: „M-am văzut în visul meu în faţa unei oglinzi. Eram şi nu eram eu. Eram cum aş fi vrut să fiu, şi cum nu am putut să fiu. Se întâmplă multora dintre noi, cei care visăm toată viaţa”. Da, este vorba aici despre aspiraţia către un ideal irealizabil, ceea ce nu trebuie să ducă la descurajare. Starea de visare este parte importantă în alcătuirea noastră cea pământeană, dar cu avânturi celeste…

Mentalităţile, chiar şi apucăturile, tradiţiile, educaţia, specificul naţional în plan universal, raportul copilărie – bătrâneţe, viaţa şi moartea, iubirea de sorginte divină, elementele principale ale civilizaţiei umane, mediul ce ne înconjoară şi a cărui parte suntem, sufletul şi trupul, viaţa, în întregul ei, văzută ca o luptă. Ca la Coşbuc, nu ca în zilele de acum, în România mai ales: „O luptă-i viaţa, deci te luptă./ Cu dragoste de ea, cu dor…” – scria poetul. „Război, pe viaţă şi pe moarte!” îndeamnă acum politicienii… de toate culorile şi nuanţele. „Să simţi că Dumnezeu este în tine, în acea parte bună şi dreaptă a sufletului tău.”  „Trăim să descoperim cât mai multe din creaţia divină, să adăugăm câte ceva vieţii pentru binele acestei lumi, şi să putem pleca liniştiţi, împăcaţi cu noi înşine.” Şi adaugă Vavila Popovici o idee esenţială structurii umane de oriunde şi de oricând: „Sentimentele de admiraţie şi iubire ne creează starea de fericire. Cele de invidie şi ură, ne îmbolnăvesc”.

Şi pe Vavila Popovici întâmplările vieţii au… împrăştiat-o în lumea largă. Este şi dânsa diaspora. Numai că ea, omul şi scriitorul, a plecat în America cu România în minte şi în suflet. Ea nu-şi huleşte ţara, nu-şi ponegreşte neamul. Şi din acest punct de vedere, e un model al demnei apartenenţe. „Românul este frumos, puternic, muncitor, dar şi arţăgos. Nu în zadar se spune că «Românii sunt unici, având caracterul etnic total diferit de celelalte popoare care îl înconjoară». Este matricea inconştientului nostru pe care Lucian Blaga o numea «matricea stilistică», caracteristică spiritului şi care trece cu paşi tăcuţi în activitatea noastră creatoare, dând sens înţelegerii noastre, nuanţând-o diferit.”

„Minunea unui gând vine ca fulgerul în întunericul nopţii”, ne atrage luarea-aminte Vavila Popovici. Pe bună dreptate, pentru că, se ştie – din păcate se cam uită – căderea pe gânduri face parte din starea naturală a omului. Fără de gânduri, ce ne-am face noi? Ce ne-am face noi fără memorie? Căci: „Gândul e forţa care naşte cuvântul rostit sau scris. Gândul îşi caută cuvântul (…) Gândul aparţine bogăţiei spiritului, cuvântul – materiei…”

În această carte a sa, Vavila Popovici consemnează adevăruri fundamentale nu doar pentru omul particular, ci pentru destinul întregii omeniri. Ea pune „Civilizaţia – în râd cu educaţia şi cultura”. Observă că „Prin iubire spiritele sunt legate într-o imensă horă a lumii”. Despre poezie afirmă, asemenea marilor gânditori, că „… este iubire, lacrimă, strigăt, rugă, plutire de gând, înălţare, dar şi alinare”. „Regretul e piatra de moară care macină sufletul”; „Nu ştii niciodată cine îţi va închide una din porţile destinului…” „Raţiunea are forţa ei de netăgăduit. Credinţa profundă o întrece”; „Numai trupul cunoaşte nevoia de odihnă. Sufletul nu o are…”; „Nimic din lumea noastră nu trebuie dispreţuit”; „În sufletul fiecărui om arde un foc, mai puternic sau mai slab…”; „Nu încerca mai multe roluri în viaţă (…) Joacă unul şi străduieşte-te să fie cât mai desăvârşit (…) Nu lăsa pe alţii să-ţi regizeze viaţa!”

Se destăinuie Vavila Popovici în debutul acestei admirabile cărţi, doldora de bune îndemnuri şi utile învăţăminte: „Scriu pentru a înţelege imperfecţiunile vieţii. Scriu pentru a alina suflete, dar şi pentru a le da curajul de a lupta…” Şi încheie cu o atenţionare ce ne are în vedere pe noi toţi. Pe câte unii, însă, mai mult decât pe alţii: „Pofta posesiunii – viciul distrugător al sufletelor”. Din păcate, mai există şi suflete moarte…

—————————–

Vasile FILIP

Iaşi, România

20 septembrie, 2018

Vasile FILIP: 365 de zile în 275 de pagini

Dacă am socotit bine, acestea sunt dimensiunile… fizice ale celui de al doilea volum de „Note de jurnal american” semnat de scriitoarea Vavila Popovici. Al patruzeci şi cincilea pe parcursul unui interval de trudă literară de circa o jumătate de secol. Acestea sunt semnele trecerii ei prin această lume încă flămândă şi însetată de frumos, de înălţător, de lumină. Dar, din păcate, bântuită şi de vântuirile şi de valurile răului chiar din minţile şi inimile unor semeni de-ai noştri ţâşnite, precum nişte lave ale iadului. Nu este numai părerea mea, nu este doar părerea autoarei, cu durere şi cu regret exprimată şi în paginile acestei cărţi. De unde se poate înţelege că tristeţile sunt mai durabile decât bucuriile. „Scriu un eseu pe care îl intitulez Tristeţe şi speranţă…”

Nu la întâmplare a apelat Vavila Popovici la opinia lui George Călinescu despre specia literară numită jurnal. „Întreaga operă a unui scriitor autentic e un jurnal, din care nu e cu putinţă să rupi nici o filă fără să întrerupi cronologia sufletului. A rememora e un fel de a te uita în oglindă şi imaginea lumii depinde de calitatea cristalului oglinzii.” Toate cărţile autoarei – de versuri, de proză, de interviuri, de publicistică – sunt oglinzi din cristale veritabile, în care chipul omului şi scriitorului se vede în toate tuşele şi nuanţele unui portret viguros şi complet.

Vavila Popovici nu realizează, formal, un jurnal în maniera obişnuită. Clasică, să-i zicem. Organizat pe zile, să-i spunem. Ea preferă consemnarea evenimentelor comentate. Singura desfăşurare calendaristică sunt lunile anului. Substanţa fiind asigurată de importanţa întâmplărilor asupra cărora stăruie, pentru a le explora şi a sugera mesaje. Numai că…

Numai că ceva mi-a atras în chip mai aparte atenţia. Lipseşte luna februarie! Neînţelegând din care motiv, am dat cu presupusul… Pentru că această lună este mai mică chiar şi atunci când e mai mare cu o zi peste cele douăzeci şi opt? Sau, poate, din lipsa unor evenimente demne de consemnat şi comentat?! Nu, pentru că, la pagina 30, găsesc „ceva care nu se mai află” – vorba lui Sadoveanu. Transcriu o părticică din ce a scris Vavila Popovici în cartea ei: „7 februarie este ziua Teodorei. S-a născut în această zi. Doamne, este departe acum de noi, dar îi doresc sănătate şi fericire. Este atât de însemnată această cifră şapte în care s-a născut! Este atât de important pentru mine acest suflet venit pe lume!” Precizare: Teodora este nepoata scriitoarei. Mai departe, sunt prezentate o sumedenie de argumente care fac din această cifră, şapte, una deosebită: 7 minuni ale lumii, 7 continente, 7 culori ale curcubeului, 7 păcate capitale, 7 virtuţi ale omului, 7 zile în care Dumnezeu a creat lumea, 7 zile ale săptămânii şi aşa mai departe.

Anume parcă să nu se înfăţişeze lumii ca fiind una nu numai ceva mai… scundă şi mai nevoiaşă în evenimente, acea lună februarie a anului 2010 o scoate pe autoare din starea de poezie, oferindu-i o veste ce o pune pe gânduri şi o comentează astfel: „Ziarul anunţă că zilele acestea Curtea Supremă americană a confirmat că dreptul fiecărui cetăţean de a avea o armă este garantat de Constituţie”. După ce face o scurtă paralelă între America şi România – sub acest aspect – Vavila Popovici tresare, ca o pasăre speriată: „Şi eu, naivă, credeam că civilizaţia ne va scuti de pericole şi nu va fi nevoie de apărare…”

Dor nu este doar un cuvânt inventat de poporul român, indiferent cum s-a numit el de la facerea lumii şi până în zilele de acum. Este o stare! Deopotrivă mentală şi sentimentală, această particularitate a căpătat dimensiunile destinului şi, împreună cu acesta, a dobândit valenţele nemuririi prin cântece şi poezii, prin pagini de istorie. Fiind unul din cei care au avut şansa să citească (mai) toate cărţile autoarei române trăitoare de-o vreme în America, îmi iau îngăduinţa să afirm că Vavila Popovici, peste tot pe unde au purtat-o paşii, a luat ţara cu ea. Dorul acesta i-a fost cea mai dulce povară, dar şi toiag spiritual de susţinere a unei structuri uman-creatoare demnă de consideraţie şi de laude.

Iată cum începe scriitoarea cartea la care facem trimitere: „Ianuarie 2010. Am intrat într-un nou an. Este iarnă, dar aici încă nu au venit fulgii din cer. S-ar putea nici să nu vină. Îmi spun copiii că sunt ierni când mirosul zăpezii nu se simte. De dorul ei răsfoiesc albumele cu fotografii, caut imagini cu zăpada abundentă din România…” Şi, pentru ca alinarea dorului să capete calităţi de balsam, îşi aminteşte de versurile scrise cândva, acasă: „Ninge peste oraşul alb,/ ninge peste o parte a planetei,/ ninge./ Ninge-n cimitir/ şi morţii-şi pierd identitatea,/ ninge./ Ninge peste gândul trist,/ ninge”.

Aceste „Note de jurnal american” nu se limitează doar la evenimente de ordin personal. Nu este, deci, un jurnal intim, cum obişnuim să spunem în unele cazuri. Trăirile particulare sunt părţi ale unui întreg; întreg care capătă câteodată dimensiuni universale, sub imperiul creaţiei şi îndemnul diversităţii. În luna mărţişorului, autoarea îşi revarsă bucuriile în marele ocean al lumii. „Mă uit pe geam şi văd cum soarele luminează puternic şi parcă este mult  mai aproape de noi (…) Primesc în continuare mărţişoare din ţară (…) … rememorez legenda Dochiei (…) Frumoase poveşti avem noi românii (…) Vineri 5 martie am audiat un concert (…) Sala – plină ca de obicei (…) Pianistul anunţat a fost polonezul Rafal Blechacz (…) Am ascultat muzică clasică, clasic fiind tot ceea ce dăinuie, precum statuile greceşti, epopeile homerice, piesele lui Shakespeare (…) Am venit acasă şi până la miezul nopţii am scris impresiile despre acest concert. Articolul a fost publicat în luna aprilie 2010.”

Continue reading „Vasile FILIP: 365 de zile în 275 de pagini” →

Vavila POPOVICI: Avem nevoie de repere morale

„Moralitatea este cea mai înțeleaptă politică.”

– Shimon Perez

 

   Moralitatea unei societăți poate fi realizată doar prin acceptarea unor modele, așa numite repere morale. Altfel, lumea ia drumul haosului și în final al barbarizării. Barbarul poate învinge în bătălia dintre bine și rău, când societatea este permisivă în fața Răului, sau pur și simplu nu conștientizează gravitatea pericolului care ar putea urma dacă Răul va lua locul Binelui.

   Greșit a definit Nietzsche moralitatea ca fiind „instinctul de turmă al individului”. Din contră, ea scoate omul din turma ce urmează calea greșită și îi indică calea bună, dreaptă, de urmat; îl ajută să nu rătăcească. Nietzsche distinge morala celor slabi de a celor puternici. Astfel, în concepția lui, mila, altruismul, toate valorile umanitare sunt de fapt valori prin care omul se neagă pe el însuși pentru a-și da aparența unei frumuseți morale și a se convinge de propria-i superioritate. A dorit să restructureze societatea criticând aspectele culturii moderne, negând ideile de civilizație și pe cele ale democrației. A disprețuit Rațiunea și Credința deopotrivă și a apelat la pasiune, la retorică și chiar la ură. Dragostea pentru el era „cel mai mare pericol” și moralitatea – slăbiciunea omenirii. A murit nebun, într-un azil. Opera lui Nietzsche a fost revendicată de nazismul german și de fascismul italian, folosindu-se în mod barbar ideea de „voință de putere”, în sprijinul doctrinei totalitare.

   Moralitatea și Credința constituie un tot inseparabil. Marii artiști au fost oameni de o profundă religiozitate: poeți, muzicieni, pictori și sculptori. Arta lor a îmbrățișat religia și a dobândit acel plus de frumusețe spirituală. „Când slujitorii și artiștii sunt creștini, sunt purtătorii unui mesaj”, spunea Petre Țuțea.

   Apostolul Pavel spune că legea morala e înscrisă în inima omului; alături de legea morală se află conștiința morală, cu ajutorul căreia omul este în stare să judece și să aprecieze ideea de Bine. Conștiința este deci organul de cunoaștere, aplicare și împlinire a legii morale. Kant prețuiește în mod deosebit argumentul moral. El spune că este firesc și logic ca în lume virtutea să aibă drept răsplată fericirea și întrucât în lumea aceasta raportul dintre virtute și fericire, viciu și nefericire nu se realizează întotdeauna, se postulează existența altei lumi și existența unui judecător, care nu poate fi decât Dumnezeu. Prin această argumentare se dezvăluie baza credinței. „Omul apare și caută aici și se desăvârșește dincolo”, spunea tot Petre Țuțea.

  În toată lumea aceasta, în țări civilizate și mai puțin civilizate, sunt oameni cu credință în Dumnezeu și alții fără. Cei cu credință au bine definită linia care desparte Binele de Rău, ceilalți – fără de credință dar cultivați și civilizați – au totuși niște principii morale la baza cărora stau virtuți precum respectul, compasiunea, întrajutorarea, iar față de nelegiuiri au atitudine de revoltă, nesuportându-le, respingându-le civilizat, fără violență, ceea ce te face să întrevezi în sufletul lor acea amprentă morală, rădăcinile căreia, probabil, nu se străduiesc s-o descopere.

   Or, în țările care au cunoscut ateismul, sistemul totalitar cu minciuni, crime – sub diferite forme – pe care le-au folosit ca unelte oficiale de guvernare, se află acum la cârmă continuatorii vechii politici. Aceștia le utilizează într-un mod și mai perfid, într-o mentalitate schizoidă, la care toți din jurul lor sunt forțați să consimtă. Dar, adevărul faptelor nu poate fi mult timp ascuns, suportat de oamenii cinstiți ai țării care a dat în trecut atâția viteji și atâtea capete dotate cu inteligență, cum este România.

   Fiecare individ al societății contemporane ar trebui să-și analizeze și să-și explice propriul comportament prin raportare la valorile morale existente cândva, și să asigure un caracter etic al faptelor sale, termenul de morală – am mai spus-o și altădată –  constituind ,,ansamblul de reguli de conduită și de valori dintr-o societate sau un grup”.

   În paralel se simte nevoia de repere morale într-o societate ca cea de astăzi, aflată în plină schimbare a structurii, când se reformulează concepte, valori, idei, idealuri și se deschid noi căi de înțelegere a spiritului uman. Procesul are și o serie de consecințe. Orice cauză are efectul ei, nu? Unele dintre vechile valori morale care defineau societatea tradițională, sunt înlocuite cu concepte noi. Datorită schimbărilor rapide și uneori absurde din ultimele decenii, mulți simt nesiguranța a tot ce se întâmplă. Ordinea s-a șubrezit, oamenii pare că și-au pierdut judecata clară – în unele cazuri așa și este! – iar speranța în mai bine nu se întrevede. Se afirmă că trăim o criză, cu partea ei cea mai importantă – cea morală. Nu se caută, sau dacă se caută pare că nu se găsește modelul moral necesar, adaptabil experienței trăite. Binele și răul, virtutea și viciul, dreptul și datoria, în fine toate ideile marilor filozofi sunt puse sub semnul întrebării. Cine să ne învețe? Și „dacă nu vor fi dascăli, nu vor fi nici școlari” – spunea Socrate dialogând cu Menon. Astăzi, ca și în vremurile de atunci, puținii și prețioșii oameni morali care ar putea constitui repere. Ei „sunt singurii însuflețiți, iar ceilalți rătăcesc ca niște umbre”, ne spun Părinții Bisericii.

   Obsesia banului, egoismul, minciuna, lipsa de respect, de bunăcuviință, nerușinarea, toate nu fac altceva decât să stânjenească bunul mers al societății în care trăim, să ne bulverseze sufletele și să creeze în final un tablou sumbru al populației țării. Morala nu mai ocupă locul bine meritat pentru liniștea sufletelor noastre; știința inventează alte mijloace de atingere a fericirii, iar oamenii se comportă diferit, aiurit, ideile și percepțiile despre om, viață s-au schimbat și sunt în curs de schimbare – așa zisa „modernizare”. Lipsesc reperele morale din planul vizibil al vieții. Și cele care există, dacă încearcă să iasă în prim plan pentru binele societății, sunt alungate „cu pietre” – cuvinte defăimătoare. Lipsa de respect este vizibilă, față de aproapele nostru, față de cei vârstnici, față de valoarea oamenilor cinstiți, cultivați care și-au tocit coatele prin săli de studiu și biblioteci, față de conducătorul ales al țării. Or, părinții, bunicii noștri ne învățau să respectăm regii pe care i-am avut, pentru binele țării făcut și să nu ne abatem de la legile care sunt date, în baza cărora se ridică, ca pe o fundație, „încăperea mare” a țării.

   Continue reading „Vavila POPOVICI: Avem nevoie de repere morale” →

Vavila POPOVICI: Circul dureros al politicii românești

„Un popor care alege politicieni corupți, impostori, hoți și trădători, nu este victimă, ci complice.”

    – George Orwell

 

   Politica este definită drept o știință și o practică de guvernare a unui stat, reprezentând sfera de activitate social-istorică ce însumează relațiile, orientările și manifestările care apar între partidele politice, între diversele categorii și grupuri sociale, între națiuni, în vederea emancipării conceptelor proprii, în lupta pentru putere sau supremație ideologică. Din punctul de vedere sistemic, politicul este un subsistem al sistemului social și conține părțile componente: instituțiile, organizațiile politice și conștiința politică, cea din urmă fiind dominată de cunoștințe politice relativ stabile, interese comune structurate ale grupurilor, norme politice interiorizate prin experiență colectivă.

   Un om politic sau politician este o persoană cu un rol important în ceea ce numim politică. Există mulți oameni politici ticăloși, dar există și politicieni – oameni rezonabili, cinstiți și deștepți. În acest sens, Platon spunea: „Cei care sunt prea deștepți pentru a se angaja în politică, sunt pedepsiți prin a fi guvernați de către cei proști.”

   Politica poate semnifica și orientarea, activitatea și acțiunea unui partid (sau a unor grupări), exercitată în domeniul guvernării problemelor interne sau externe. În acest sens, ea poate fi asimilată ideologiei partidului. „Politica este aproape la fel de pasionantă ca și un război, și la fel de periculoasă. În război poți fi ucis o singură dată, în politică, de mai multe ori.” spunea Winston Churchill.

   Învățătorul spiritual indian Osho – controversat de altfel în unele privințe – spunea despre lumea politică că se situează la nivelul instinctelor, aparținând legii junglei, că este puterea celui mai tare, iar politicienii sunt niște oameni mediocri: „Ceea ce-i mână să intre în politică este un profund complex de inferioritate, care naște în ei dorința de putere”. Și un sfat util: „Dacă înțelegi acest zbucium, această obsesie de a fi superior, și renunți la ea, poți să spui simplu: Sunt eu însumi, nici superior, nici inferior”.

   Or, funcțiile de conducător al statului sau al guvernului necesită oameni cu caractere puternice, cu simț al echilibrului, curajul asumării unor decizii și verticalitatea responsabilității în fața urmărilor acestora.

   Nu este clar de ce nu pricep votanții PSD ce se întâmplă acum în România. De ce nu se condamnă suficient corupția care a distrus țara, hoția care este atât de evidentă și doveditoare, de ce nu înțeleg ce dorește Parlamentul European de la o țară europeană, de ce  conducătorii partidului își bat joc de democrație etc. Felul în care reacționează oamenii care văd adevărata față a politicii românești și manifestă contra PSD/ALDE, îi sperie și îi înfurie pe membri acestor partide și, ca niște oameni drogați, nu mai decelează binele de rău și se alătură turmei. Iar pe unii dintre conducători îi sperie și mai tare, fiindcă simt pericolul pierderii avutului însușit prin furt și primirii pedepselor respective. Și-atunci inventează o mulțime de dușmani, din afara țării și din interiorul ei: Soros, binomul, președintele, serviciile, Bruxelles-ul, Washington-ul, multinaționalele, Banca Națională, Statul paralel, protestatarii manipulați și finanțați de dușmani etc. Și brusc devin victime ale câte unuia din acești dușmani închipuiți. Boală, domnule, nu glumă! Obsesie curată! Obsesii care le induc o stare de anxietate foarte ridicată. Mai nou, cei doi buni prieteni, având probabil o protecție și o îndrumare, cu adevărat din afară, cică au fost amenințați cu moartea, au fost pe cale de a fi racolați drept spioni etc. De aici graba cu care acționează pentru a nu-și pierde puterea, avutul, acționând complet în afara interesele poporului și numai în interesul personal. Slugoii acceptă să dea  ordonanțe de urgență, să treacă urgent prin parlament ce vor ei. Pe repede-nainte!, expresie deseori folosită de spectatorii acestui „circ”.

   Mihai Eminescu a fost un observator atent al vremurile în care a trăit, al politicii țării din acea vreme, întrucât a lucrat și ca jurnalist politic câțiva ani, și a scris despre corupție, mită și despre „mizeria morală a populației” ca făcând parte din peisajul urban. Iar despre politicieni scria: „Greșelile politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovați, se împiedică dezvoltarea unei țări întregi și se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.”

   Politicienii zilelor noastre se remarcă și prin oportunismul definit clar prin lipsă de conduită morală, de fermitate și de principialitate, urmărind satisfacerea intereselor personale. Cu alte cuvinte este politica celor fără principii, a celor ce profită de oportunitatea împrejurărilor.

   Se întreba cineva, pe bună dreptate: Oare hoții se fac politicieni sau politicienii hoți? Fiindcă mulți oameni observă, judecă și nu pot închide ochii la declinul țării, făcându-i vinovați pe politicieni.

   Continue reading „Vavila POPOVICI: Circul dureros al politicii românești” →

Vavila POPOVICI: Émile Boutroux – filozoful idealist

„Omul de știință este un filozof sărac.”

Einstein

Idealismul este o orientare fundamentală în filozofie care se opune materialismului prin soluția pe care o dă raportul între spirit și materie sub aspectul primordialității. Idealiștii consideră astfel ca fiind primordial spiritul, materia fiind factorul secund dependent de spirit. De fapt „întreg universul este un cuptor în care materia devine energie, adică se îndreaptă spre o lume spiritualizată. Transformarea materiei în lumină este proorocia fundamentală a viitorului, iar Biblia o spune clar în Facere și în Apocalipsă” – ne aduce la cunoștință Pr. I. V. Istrati, în lucrarea sa „Particula lui Dumnezeu și teoria unificată a universului”.

Pentru idealiști tot ce există se datorește spiritului. Lumea noastră este o lume a oamenilor idealiști și a altora – pragmatici. Întrebarea ar fi: Care duce la succes, idealismul sau pragmatismul? Cred că echilibrul este necesar, alcătuit din cele două categorii. Idealiștii au nevoie de oamenii pragmatici care să-i trezească din visele lor îndelungate sau nejustificate, după cum și pragmaticii au nevoie de idealiști pentru a le înfrumuseța viața, și a-i feri de ignorarea moralei. Sau, putem spune că ideal ar fi ca fiecare dintre noi să aibă echilibrul său interior, între raționalitate și ideație.

  Visele îmblânzesc realitatea, chiar dacă uneori nu o pot schimba. „Îmblânzește-mă!”, îl ruga vulpea pe copil, în frumoasa poveste a lui Antoine de Saint Exupéry – „Micul Prinț”.

A visa cu ochii deschiși și a munci enorm pentru acel vis, a te instrui continuu, a-ți folosi energia pentru materializarea visului, este un proces ideal. Așa au fost denumiți acei visători, sufletiști – idealiști!

  Prin integrarea socială a indivizilor într-o colectivitate, se întâmplă ca de multe ori să fie respinse elitele idealiste și să fie încurajată mediocritatea. Marxismul dorea chiar egalarea oamenilor, eliminarea elitelor. Omul nou dorit de comuniști era omul fără idealuri proprii, doar cu cele colective, de turmă… Cu regret constat că un vânt al încercatului comunism mai adie peste multe părți ale pământului.

În dicționarul de teologic ortodoxă, sufletul este substanța care face omul ființă liberă, personală și nemuritoare. „Și la ce i-ar folosi unui om să câștige întreaga lume, dacă și-ar pierde sufletul?” (Matei 16, 26). În afară de faptul că se referă la avuțiile materiale ale omului comparativ cu cele sufletești, întreb: nu poate fi interpretată ca o comparație între rațiune și sentiment, între cuceririle științei și neglijarea problemelor sufletești?

  Émile Boutroux a fost un eminent filozof francez al științei și religiei și un istoric al filozofiei, reprezentantul filosofiei antiraționaliste franceze dintre cele două războaie mondiale. A fost un ferm oponent al materialismului în știință, un filozof idealist care a reconciliat știința și religia prin limitarea gamei aplicării legilor fizice și chimice. A apărat ideea compatibilității Religiei cu știința, în vremea când interesul pentru știință și puterea științei creșteau simțitor. Filozofia lui Boutroux este înainte de toate, o critică a științei. A admis aplicabilitatea legilor materialiste la lumea macroscopică, dar nu și la lumea micro-fizică care poate include un real tărâm al determinismului dincolo de cele mai bune experimente și observații în știință. S-a constatat că opera sa este umbrită de cea a lui Henri Bergson, despre care voi scrie altădată.

Émile Boutroux s-a născut la 1845, lângă Paris, dintr-o familie de mici funcționari. Formațiunea sa intelectuală a fost cea pe care o aveau marii universitari francezi. Logicianul, filozoful francez idealist Jules Lachelier i-a fost profesor și, de fapt cel care a influențat întreaga filozofie franceză din acea perioadă. Boutroux și-a completat studiile în Germania, luând contact semnificativ cu filozofia clasică germană. A adoptat o metodă istorică proprie, așa cum apare ea în studiile frumoase de mai târziu asupra lui Kant, Leibniz, Jakob Bȍhme, Descartes. A făcut traduceri utile pentru învățământul filozofiei din Franța, și s-a ocupat intens de filozofia Grecilor. În Franța, după războiul de la 1870, a fost profesor de liceu și apoi, universitar la Caen și Montpellier. Între timp și-a trecut doctoratul cu teza sa celebră „De la contingence des lois de la nature”.

  

A fost chemat conferențiar la Școala normală superioară din Paris, apoi profesor la Sorbona. Academia Franceză l-a ales printre membrii săi. A fost ales și membru al mai multor universități și academii străine, astfel devenind una din figurile superioare ale învățământului țării sale și rămânând una din marile figuri ale filozofiei de la începutul secolului XX. Dar, figura sa cea mai frumoasă a fost cea morală, care s-a impus atât în congresele internaționale de filozofie, cât și în problemele legate de destinul politic și intelectual al Franței, în timpul ultimului război mondial. A murit, după victoria Franței, în 1921.

Cu Jules Lachelier și cu Émile Boutroux filozofia franceză s-a eliberat de pozitivism.

Și fiindcă am amintit de J. Bȍhme (1575-1624), filozof panteist german de profesiune cizmar, să amintim că acesta identifica pe Dumnezeu cu natura, Petre Țuțea spunând că „sub un înveliș mistic, fantastic, filozofia sa  cuprinde intuiția contradicției ca izvor al dezvoltării”. Într-un Dicționar, germanul H. Schmidt explică „filozofia cizmarului și filozofului din Goerlitz”: „Dintr-o primă origine – eterna Unitate, liniște fără existență, liniște continuă și nimic nu este; se naște dintr-o voință la ceva divinitate, apoi în Dumnezeu e veșnica Natură, după aceea lumea din Dumnezeu, după aceasta ca ultimă creație, lumea pământească. În toate există în mod egal și binele și răul. Fără venin și răutate n-at fi nici o viață și nici o mobilitate. Fără contralovitură nu e mișcare. Toate lucrurile sunt un da și un nu. Nu-ul este opus lui da sau adevărului, și astfel adevărul este un contrar”.

  

Interesant, zic, dar important este dimensiunea acestui „nu”, fiindcă lăsat în voie, poate fi distrugătorul lui „da” – al binelui. De altfel, Petre Țuțea afirmă că interpretarea sintagmei creștine da și nu este alta, „Spiritul dialectic, critic sau convențional situează căutătorul care, când nu rătăcește, se mișcă comod și util însă neveridic”. Cu alte cuvinte, „alternativa nu funcționează în creștinism, fiind străină spiritului său”.

  Continue reading „Vavila POPOVICI: Émile Boutroux – filozoful idealist” →