De frig, s-aplec copacii spre gardurile ude.
Pădure-aduce lemne spre vetrele stătute
(Ar mai păzi-o cucul, dar glasu-i nu s-aude);
Iarna și-așează mantia pe crestele de munte.

Nimic ca altădată pe sub decorul vremii.
Singurătatea, doamnă, mă-ncheie la dulamă.
De sărbători, sunt sigur, la mine nu vin renii;
Chiar amintirea, veche, nu mă mai bagă-n seamă.

Nu vreau să știu descânturi, să gust a vieții zeamă
La masa neputinței și-a rătăcirii pure.
Mai mult mi-e dor de tine, decât îmi este teamă
Că va veni târziul de-aicea să mă fure.

Îți scriu pe miez de gânduri cu pana ne-mplinirii,
Scrisoare ce n-ajunge nici până-n ulicioră.
Se spune că există o lege veche-a firii…
Chiar, ceea ce te-nalță, la urmă te omoară?

–––––––––

Vasile IONAC

22 noiembrie, 2018

Pictură – ,,După ploaie” de Ștefan Luchian