Scriitoarea Vavila Popovici a încheiat anul 2020 cu o nouă victorie; una care în mod sigur le anticipează și pe cele ce au să urmeze în acest an, dar și în următorii, pentru că ea se află încoronată de aura divină a speranței : ,,Doamne, / nu-mi lua rugăciunea din gând, / s-o pot spune în dimineața aceasta minunată, / înainte de a întâlni lumea în care, / ea – fericirea – cu greu mai poate fi aflată.”

      Simfonia Toamnei se numește această nouă carte de versuri (bilingve) ,,Made în SUA – LULU ENTERPRISES”, un titlu prin care autoarea își mărturisește statornica iubire pentru literatură și pentru muzică. Două arte străvechi, care s-au născut odată cu omul și care îl însoțesc mai departe, ridicându-i la altitudini și mai înalte forța de creație. Căci omul este prin ceea ce face el în viață, iar după ce se petrece pe celelalte tărâmuri rămâne în memoria urmașilor doar prin urmele lăsate pe cărările bătute și cu piciorul, dar mai ales cu mintea.

      Sub citatul condensat, însă extrem de sugestiv, extras din scrierile lui George Eliot – ,,Dacă aș fi o pasăre, aș zbura de-a lungul întregului pământ în căutarea a noi și noi toamne”, Vavila Popovici o spune deschis, cum, de fapt, îi este obiceiul: Iubesc Toamna! Și oferă cititorului lămuririle cuvenite: ,,Iubesc soarele leneș al fiecărei toamne, / săruta-rea-i caldă, mângâietoare, / lumina palidă în jocuri de tonalități / zugrăvind figuri amăgitoare. / Port în suflet și pe trup / culorile ei pastelate (…) Liniștea toamnei poposește-n pleoape,/ adună în suflet cuvintele toate…” Pentru ca în următoarea poezie – Gingășia toamnei – să se mire de ,,Cât dor poate-ncăpea în suflet, / câte vise / și cât târziu în versurile scrise!” Cu următorul pas, poeta încearcă să pătrundă în Sufletul toamnei, purtată de ,,Pasărea universului trece / bătând din aripi, fluierând, / venirea toamnei atenționând (…) Smerite, crengile în rugăciuni se-apleacă, / ușor psalmodiind.”

      Așa cum a făcut-o în toate cărțile sale, nu numai în cele de poezie, Vavila Popovici se contopește până la comuniune cu natura pe care o omagiază. Ea nu descrie, pătrunde în miezul lucrurilor, se face una cu ele, luîndu-l și pe cititor în peregrinările sale ideatice / artistice. Toamna, acest anotimp al belșugului, al culorilor curcubee și al melancoliei, naște în universul rațional-emotiv al poetei stări pe măsură, pe care le vizualizează în tablouri picturale. ,,Aceiași arbori, alte frunze, altă toamnă.” Simte cum ,,vântul tandru îmi mângâie obrajii (…) O frunză firavă îmi atinge fruntea (…) O picătură de ploaie m-atinge (…) Privesc trandafirul din parcul părăsit (…) Rătăcesc printre arbori (…) Aceiași arbori, alt vânt… / Doamne, am câștigat sau am pierdut o toamnă?”

      Din cele 42 de poezii cuprinse în acest armonios volum, 18 conțin cuvântul care denumește anotimpul celebrat. Celelalte sunt metafore care tot către toamnă duc. Prin parcul desfrunzit ,,A venit toamna visătoare”. Poeta împunge Fuga de singurătate, recunoscând însă că ,,Mi-e dor de căldura plăcută / a dimineților de toamnă.” În ,,Toamnă – tristă și sfântă / Mă ascund sub pletele salciei.” E Salcia plângătoare, e Jocul cu frunzele toamnei, e Libertatea frunzei. Toamna Și arborii scriu poeme. Pe neștiute poteci ascultă ,,cântul tăcerii”, dar e o tăcere care ,,fuge, gonită”.

      Anotimpul cântat de Vavila Popovici este văzut în întreaga lui alcătuire, plăcutul împletindu-se firesc / armonios cu aspectele ceva mai deranjante. Fiori aparent nebănuiți pun ființa într-o vibrare cu efecte tămăduitoare, cu toate că ,,Vântul lovește fără milă copacii (…) Soarele s-a ascuns demult (…) Crengile trosnesc din încheieturi.” Sau: ,,Vin insomniile, vin! / Vin clipele-acelea Continue reading „Vasile FILIP: Sublima declarație de dragoste” →

      Glasul inimii” este titlul cărții de poezie semnată de Vavila Popovici, recent apărută în SUA (LULU ENTERPRISES, în limbile română și engleză). Un volum constant din toate punctele de vedere, care împlinește portretul poetic al unui autor deja cunoscut în peisajul atât de divers al poeziei românești – parte demnă/neorgolioasă a întregului universal.

        Încă din debutul volumului, în poezia ,,Facere” Vavila Popovici se mărturisește, ca într-o prefață: ,,Cad versuri ca niște picături de ploaie / pe câte o foaie însetată de cuvinte.” Pentru ca în finalul poeziei să dezvăluie și scopul miraculosului demers: ,,La urmă se face o carte / în oniric veșmânt îmbrăcată, / pe care o dăruiești celor pe care-i iubești, / și care cred în facerea minunilor ei…” Cu o precizare, pe care o socot absolut necesară: în opinia mea, poezia autoarei nu se înscrie în categoria celei onirice. Mai pe scurt spus, ea este lesne de pătruns, efortul lecturii convertindu-se în plăcere.În acest fel șezând lucrurile, sfatul pe care îl dă cititorului este concis și sugestiv, precum o cugetare (cugetarea intrând cu succes în preocupările scriitoarei): ,,Crește-ți singur visul / și fă din el, al tău destin!” Cu lămuriri suplimentare cuprinse chiar în poezia cu titlul Sfat: ,,Nu grăbi pașii / și nu-i face prea mari, / nici ezitanți / (…) Fă pași mici și hotărâți, / privește spre cer…”

        Și de această dată (volumul de poezie cu numărul 21) universul poetic în care Vavila Popovici se simte în largul ei este unul amplu și divers, gândurile, amintirile, faptele, visele, dragostea, speranțele, regretele, anotimpurile, florile, ploaia, vântul – tot ce o înconjoară îi pun ființa în vibrare, – căci ,,Poeții, ah poeții, / trăiesc ori inventează iubiri vulcanice…” Iar ,,Sufletul poetului” se află mereu ,,între entuziasm și dezamăgire”. Cu alte cuvinte, dar mai precis spus, starea de poezie este una indusă, nu impusă.

        Indiferent de natura izvoarelor din care poezia își trage seva, Vavila Popovici găsește în ele resurse inepuizabile: ,,Privești în jur / și lucrurile încep să-ți vorbească… (…) Spun că neliniștea sufletului e veșnică / și uneori chiar roditoare!” Iar ,,Îngerii, / martori tăcuți ai faptelor noastrea” sunt asemenea unor ,,ocrotitori cu chipuri nevăzute…” Jur-împrejurul, terestrul și etericul îi sugerează metafore și simboluri pe care gândurile meditative le înobilează. ,,Zborul gândului și dragostea inimii / libere să fie.” ,,Am zidit un castel al speranței”, pentru că ,,A renunța la vis și speranță / înseamnă a-ți îngropa sufletul”. Numai că totul supraviețuiește prin oameni și datorită oamenilor, care ,,Asemeni stelelor din cer / aprind lumini în viața noastră”. Logica existenței vieții pe pământ fiind cea sugerată de ,,Libertatea frunzei”, care înmugurește, se dezvoltă până la maturitate ,,în verdele speranței”, după care se oferă ,,pământului drept hrană” și odată cu venirea unei alte primăveri reia ciclul vieții, precum generațiile umane. Totul stă însă în puterea și la îndemâna omului, pe care Vavila Popovici îl sfătuiește cu înțelepciune: ,,Crește-ți visul / Fă din el vrere, destin.”

        Precum și alteori, Vavila Popovici cheamă în suținerea propriilor ,,gânduri și imagini” nume de personalități consacrate ale culturii universale. Între acestea, nelipsit este Mihai Eminescu: ,,Stele pe pământ se nasc din vreme-n vreme, / -,,oameni luceferi” – ei ne sunt.” (,,Stele pe pământ, stele în cer”) Lucian Blaga: ,,Pășind ușor, ajung în mijlocul uni lan de maci. / Iau în mâini prea delicata floare / și-o-ntreb de unde a furat pasionala culoare.” (,,Macul”). George Coșbuc: ,,Aseară, fulgii de zăpadă / s-au așternut ordonat pe pământ, / A nins liniștit ca în poezia lui Coșbuc…” (,,Aseară a nins”) Ion Minulescu: ,,Aicea, ziua plouă în rafale, cu perle străvezii / pe frunze veșnic însetate (…) Aicea, în Carolina ,,plouă de trei ori pe săptămână…” (,,Aicea”). Tudor Mușatescu: ,,Mărețe statui am vizitat / la venirea în țara Lumii Noi (…) Nu dărâmați! Creați! / Nu știrbiți frumuseți! Adăugați!” (,,Mărețele statui”).

        În noianul de gânduri prin care Vavila Popovici se strecoară precum o lebădă prin păpurișul și stufărișul Deltei, plutind pe undele Destinului, totul se convertește, sintetic / concluziv, într-o stare de spirit biruitoare, în concordanță cu celebra zicere: ,,Speranța moare ultima”. Iar mie îmi vine să cred, citind și această carte – ,,Glasul inimii” – că ,,Speranța nu moare niciodată, Veșnicia fiind menirea ei Divină.” Însăși poeta declară: ,,Va fi bine!” Așa ,,spune inima mea”. De unde se poate înțelege că pe oamenii puternici suferințele vieții nu-i descurajează, nu-i doboară. Continue reading „Vasile FILIP: Destinul – timpul, gândurile, faptele” →

         Și în acest proaspăt volum de Cugetări, Reflections, al cincilea dintr-un ciclu care, în mod sigur, nu se va opri aici, Made în USA – LULU ENTREPRISES (2020), scriitoarea Vavila Popovici  adaugă noi tușe menite să împlinească un portret de personaj prea puțin luat în seamă, tocmai de cei care îl au în propria alcătuire: Creierul. Dacă are multe circumvoluțiuni și multă materie cenușie, creierul uman devine cel mai mare producător de bogăție: Mintea, Inteligența – la rândul lor, acestea punând pe certificatul de existență pecetea valorii. Căci omul nu prin sine dovedește că a trăit, ci prin urmele pe care le lasă, adică prin faptele sale.

         Vavila Popovici este un gânditor care scrie. Dar și care a citit mult din cele păstrate de la marii condeieri ai tuturor timpurilor. Scria în vremurile vechi grecul Democrit: ,,Din înțelepciune provin trei lucruri: gândire justă, vorbire fără greș și acțiune dreaptă. Iar ceva mai încoace, controversatul Machiavelli scria și el: ,,Sunt trei feluri de minți: una înțelege de la sine; a doua pricepe ce gândește altul; iar a treia nu (se) înțelege nici pe sine nici pe altul; prima este cea excelentă, a doua excelentă, a treia inutilă.”

         Intrând parcă în dialog cu aceste personalități, Vavila Popovici își exprimă propriile opinii. Iar acestea se armonizează cu cele ale partenerilor: ,,Fiecare trebuie să se instruiască și să gândească cu mintea sa, dacă nu vrea să fie cucerit de minți pervertite”. Sau: ,,Așa cum având libertatea cunoașterii nu înseamnă că ai ajuns la adevărata cunoaștere, tot așa având libertatea vieții nu înseamnă că trăiești adevărata viață”.

         Înțelepciunea nu este un concept descoperit / inventat de marii gânditori. Este o realitate natural / divină care îl separă pe om de celelalte viețuitoare. ,,Natura, dar al lui Dumnezeu, încredințată omului spre păstrare!” constată autoarea cărții. Cu o condiție însă, omul să fie conștient de rosturile sale, căci: ,,Conștiința ta trebuie să fie trează! Să nu lenevească și nici să adoarmă!” De unde se poate înțelege că toate cele țin, în mod esențial, de acel har dumnezeiesc numit inteligență – ,,Facultatea de a înțelege ușor și bine, de a sesiza ceea ce este esențial, de a rezolva situații sau probleme noi pe baza experienței acumulate anterior” – cum se spune prin tratatele de specialitate. De unde se deduce un aspect foarte important: inteligența trebuie neapărat susținută prin știință de carte. Altfel, vorba glumețului inteligent: ,,Dacă ai cap, ce-ți mai trebuie minte?!… [,,Dă, Doamne, omului mintea cea de pe urmă” ] – se spune în popor. Dar și multe altele se spun într-un popor care a fost dintotdeauna socotit ca fiind unul inteligent. Se înțelege din această carte că Vavila Popovici le cunoaște și le valorifică în felul ei. De exemplu, punând în antiteză cei doi termeni care numesc realități vădit antagonice – inteligența și prostia – se constată că ,,Prostia nu scapă omul de la sărăcie”, de aceea îl și sfătuiește: ,,De ești prost, mai bine taci decât să vorbești. S-or găsi și unii care vor crede că ești prea deștept de nu vorbești.” Subiect care a născut, de-a lungul timpului, multe ziceri înțelepte – ,,Tăcerea-i de aur”, ,,Vorba-i vânt, tăcerea-i veșnicie…” De remarcat faptul că autoarea nu ocolește petele întunecate de pe cerul omenirii. Ea nu vede starea de tăcere ca pe o retragere într-o lume moartă. Stai și taci, cu mintea golită de gânduri și inima secătuită de sentimente. Căderea pe gânduri este, în opinia ei, egală cu pătrunderea într-un univers viu, în care mintea și inima sunt active, trăiesc la cea mai mare intensitate. ,,Omul când gândește lucrează sau creează”. De unde și îndemnul ei generos uman: ,,Îmbogățește-ți spiritul dacă vrei să mori împăcat!”. Cum însă viața e mai importantă, Vavila Popovici îl sfătuiește pe om: ,,Nu-ți ucide sentimentele, ci cunună-le cu rațiunea ta”. Pentru că: ,,Bogăția gândurilor tale nu ți-o poate fura nimeni, doar singur timpul când își poate pierde răbdarea cu tine…”

         În încheierea acestei succinte considerații despre o carte care se impune prin sine atenției cititorilor, nu mă rabdă inima să nu redau doar câteva picături dintr-o ploaie binefăcătoare rodului minții și inimii omenești. O fac și la îndemnul nerostit dar implicit al autoarei, care constată că ,,Bătăile inimii tale se integrează în zgomotul neperceput al pământului”, iar ,,Pământul e comoara cu suflet care ți se deschide și căruia i te deschizi fără regrete”, ,,Oftatul lung e smuls din durerea tăcută a sufletului”, în vreme ce ,,Mângâierea este o artă a sufletului, făcută cu palmele mâinilor prin care curge iubirea…” Dincolo de toate acestea, ,,Înțelepciunea este floarea minunată pe care o obții în grădina minții tale, dacă ai cultivat-o și a prins rădăcini”, precum și ,,Înțelepciunea e filtrul cunoștințelor tale despre viață”. ,,Viața cu speranță o hrănim, de când ne naștem și până murim…” ,,Ca viața ta să fie o reușită, trebuie să-ți pui ,,la bătaie” toate posibilitățile fizice și intelectuale”. Continue reading „Vasile FILIP: Omagiu înțelepciunii” →

O parte din cele peste 50 de cărți publicate din anul 1993 și până la mijloc de an 2020 de scriitoarea Vavila Popovici sunt rânduite în cicluri tematice:

1. Articole, eseuri, ajuns la cel de al zecelea volum;
2. Cugetări/Reflections – patru volume;
3. Note de jurnal american – volumul de față fiind și el al patrulea.

În rest – poezie și proză.

   Indiferent de menirea scrierii, cea care presupune și unele deosebiri, nu doar de stil și fel de abordare a tematicii, întreaga operă a distinsei autoare este dominată de câteva elemente comune, între care sinceritatea poate fi trecută în capul listei. Vavila Popovici privește cu ochi limpezi toate întâmplările vieții. Ale ei și ale celor despre care scrie, nefardând nefericirile și fără să exacerbeze bucuriile. O ținută dreaptă și demnă, care inspiră încredere cititorului și o situează pe autoare la un nivel onorant pe scara valorilor.

   Acest al patrulea volum din ciclul Note de jurnal american, Made în USA – LULU ENTERPRISES, în data de 03/10/2020 – este structurat tot pe ani și pe luni, cuprinzând perioada 2014-2015-2016. Și de data aceasta, coperta Teodorei Stoica sare în ochi și reține privirile. De pe coperta a patra se poate deduce un lucru esențial: între multe alte idei ce stau la temelia cărții, una se înfățișează în chip aparte: prietenia. ,,Prietenia este rodul iubirii, fiindcă la baza ei stă iubirea sufletelor, iar prin iubire ucidem răul, orice formă de egoism, căci egoismul este moartea inimii și boala cea mai gravă a unei societăți. Un prieten adevărat este o avere pe care o dobândim. Lui sufletul i se deschide… Prietenia este un lac găsit sau ales după mai multe căutări, în care-ți arunci sufletul, scăldându-l în apa lui caldă, limpede și liniștită…” Și, în susținerea propriei afirmații, Vavila Popovici îl cheamă în sprijin pe Cicero: ,,A avea un prieten, este ca și cum ai avea un alt EU. A trăi și a iubi este același lucru.”

   Trăind și scriind foarte multă vreme în România, unde a acumulat o vastă, bogată în semnificații și plină de învățăminte experiență – de viață și literară, – Vavila s-a mutat la fiicele ei, în America. Dar nu a plecat singură. A luat și casa/România cu ea. Acolo, în America, în sipetul memoriei s-au adunat alte și alte valori, lărgindu-i și mai mult orizontul cuprinderii, cunoașterii, înțelegerii. Din preaplinul strâns cu hărnicie de om gospodar, scriitoarea a oferit tot ce a putut. Tocmai de aceea a și făcut apel la formele de exprimare pomenite mai înainte: pentru a dărui cât mai mult celor care simt nevoia să-și împlinească viața cu ajutorul lecturii.

   Jurnalul depășește conceptul clasic al cuvântului. Expozeurile nu se limitează la simplele note – zilnice sau periodice ce țin de cotidianul existenței. Ariile de interes au extindere geografică planetară, abordare tematică multicontinentală. Un periplu universal, pe potecile cunoscute sau (încă) tăinuite ale culturii de interes general. În acest spațiu, exploratorul Vavila Popovici simte cum i se împlinește ființa cu esențe perene, beneficiare fiind deopotrivă mintea și inima.

   Scrie Vavila Popovici despre încercările ei de a se integra stilului de viață american, în care descoperă puține asemănări și o sumedenie de deosebiri față de cel din țara natală… „Este, iată, al șaselea an de la venirea mea pe aceste meleaguri…” Cu precizarea că momentul acestei consemnări era anul 2014, luna ianuarie. ,,De cum am sosit m-am integrat atât cât am putut, la felul și ritmul de viață al americanilor. Trebuie să fii activ de dimineață până seara, indiferent de vârstă”. Ei bine, atunci când vine vorba despre muncă, chestiunea se pune, în România, în cu totul alți termeni. Hărnicia proverbială a românului a eșuat în lene; cinstea pe care chiar și străinii neprieteni au băgat-o de seamă, a fost dată pe rușine; valorile neamului românesc, cele care i-au asigurat renumele până în zilele de azi, au fost înlocuite cu nume de analfabeți, semidocți, destrăbălați și răufăcători, cultivați cu nonșalanță pe scenele publice, ca fiind noua imagine a unui popor care geme înfundat de prea multele greutăți care îl apasă și a unei țări căreia i s-a furat totul, până și sărăcia.

   Remarca Vavila Popovici, în luna iunie a anului 2015: ,,În zilele noastre oamenilor timizi le este greu să avanseze. Și sunt oameni cu foarte multe cunoștințe, dar le țin în propria valiză închisă (…). Se instalează o jenă, o neputință de a exprima părerea (…). Cred că nu trebuie să dăm posibilitatea altora să vorbească în locul nostru, să acționeze în locul nostru (…) Dacă îi lăsăm, trebuie să știm că niciodată nu vor ajunge la rezultatul dorit de noi.” Ei, prietenă Vavila… Dac-ar fi, ce bine-ar fi!… Vorba lui Moș Ion Creangă: ,,Oameni buni, în țara asta n-ar fi rău să fie bine…” De unde, însă, atâta bine? Nu ajunge pentru toată lumea, chiar de s-ar da pe cartelă. În zilele noastre, în România, cel puțin, binele este apanajul provocatorilor și promovatorilor răului. Spre binele lor, se înțelege. Se întreabă, pe bun temei, Vavila Popovici (octombrie 2015): ,,Mai există dragoste la oameni aleși să reprezinte acest popor așezat și cu bun simț, sau doar interes, egoism, grandomanie și prefăcătorie? Ce-i împiedică să spună adevărul, de ce folosesc minciuna?” Răspunsul ar putea fi formulat și așa: ,,Pentru că minciuna nu mai stă doar cu regele la masă; ea stă cu toți demnitarii administrativi ai politicii; dar și cu alți ,,corifei” ai unor domenii care ar trebui să țină steagul sus, nu în bernă. Mă gândesc, în primul rând, la cei ce vor să reprezinte domeniile în care se cred mari și tari, necum ceea ce sunt cu adevărat: nimicuri. Continue reading „Vasile FILIP: Demnitatea sincerității” →

În anul 2010, scriitoarea Vavila Popovici publica primul volum de ,,Articole, eseuri”, lucrare care se alătura în chip nu doar complementar, ci și armonios, unei opere literare înscrisă ferm pe drumul afirmării. Tipărise deja 11 cărți de poezie și 7 de proză, toate primite cu largă deschidere de critica de specialitate, dar și de publicul cititor.

Iată că, la sfârșit de an 2019, autoarea ne oferă cel de al 10-lea volum din acest serial, care în mod sigur nu se va opri aici. Lansân-du-se în ,,Zborul minunat al gândului”, Vavila Popovici nu se desprinde, totuși, de imaginea reală a Pământului. Ea străbate cu răbdare și cu interes cărările vieții și o portretizează în culorile ei naturale, într-o paletă impresionantă, mai ales prin sinceritatea cu care își face cunoscute opiniile. Temeiul demersului este exprimat chiar în prima pagină, sub titlul mai sus pomenit: ,,Omul și-a pus întrebări și își pune în continuare, a căutat de-a lungul vremurilor, și caută și astăzi răspunsuri la problemele mari ale vieții”.

Tocmai unor astfel de întrebări caută să dea răspunsuri, conștientă fiind că ,,Fiecare gând este mișcător, liber, fără a fi încorsetat de timp și de spațiu (…). Gândul creează o atmosferă, o lume, naște și dezvoltă dorințele și excită pasiunile, fiindcă el este energie pură, este spirit, este viață”.

În această viziune, care nu este doar una pur filosofică, autoarea abordează o tematică diversă și oferă cititorilor tablouri incitante la gândire și la exprimarea propriilor opinii. La fel ca și în anterioarele volume din acest ciclu, spațiile preferate sunt filosofia (,,La ce ajută filosofia?”. ,,Filosofia lui David Hume”, ,,Filosofia, religia și știința”, ,,Filosofia, religia, știința și politica – Socrate și Platon” și alte câteva capitole, în care sunt invocate numele lui Aristotel, Zenon, Seneca, Epictet, Plotin, fericitul Augustin, Toma de Aquino); artele (,,Flamenco – o fereastră deschisă spre sufletul Andaluziei”, cu un motto sugestiv  din Deborah Blythe – Ascultă-ți sufletul și dansează pe melodia pe care dorește el să cânte, ,,Doru Popovici – Ultimul zimbru”, tot cu un motto, dar din Ludwig van Beethoven – Muzica este mediatorul între viața spirituală și cea trupească, ,,Festivalul de dans american – Pilobolus”); cetățeanul, societatea, politica (,,Despre compasiune, dezinteres și cruzime”, ,,Succesul unei românce”, ,,Perfidia guvernării post-comuniste”, Despre onestitate și mitocănie”, ,,Blândețea vs. agresivitatea”, ,,Vicleniei îi plac întuneciunile vieții”, ,,Civilizație și barbarie”, ,,Despre istorie, fie ea și politică”, ,,Mahalagismul zilelor noastre”, ,,Ieșirea din peșteră”, ,,Întâlnirea Trump_Iohannis la Casa Albă”, ,,Caut un om cinstit, un om cu bun simț”, ,,Îngâmfare și modestie”, ,,Politica – în prag de moțiune”, ,,Pace sau război?”, ,,Despre vanitate”).

Mi-am asumat riscul de a fi cumva acuzat de abuz, pe motiv că am citat atât de multe titluri de capitole, dar, declar pe proprie răspundere, am comis fapta în mod deliberat, în dorința de a-l determina pe cel ce va citi aceste considerații să caute cartea și, evident, să o citească. De ce procedez astfel? Pentru că nu socot utilă… repovestirea unei cărți, fapt ce are ca efect direct descurajarea lectorului. De ce să mai citească el cartea, de vreme ce prefațatorul sau recenzentul îi dă mură-n gură?

Continue reading „Vasile FILIP: Viața în culori naturale” →

    De cum a apărut el în peisajul viu al Pământului, omul a ridicat ochii spre Cer. Și a văzut Nesfârșitul, limitat de jur-împrejurul cuprins de privirile lui ce nu puteau sări peste linia Orizontului. La început, s-a mulțumit cu atât omul. Încet-încet, însă, tot scrutând el Înaltul – și pe senin și pe înnourat – locuitorul Pământului a prins a prinde cum ceva îi dă ghes. Să afle mai multe decât vedeau ochii lui și decât putea pătrunde mintea lui. Un fel de ispită, pe care, la începuturi, el nici nu a știut cum să o numească.

    Pe măsura curgerii timpului și a evoluției omului, tentația de a descoperi Cerul a căpătat două dimensiuni, care s-au alăturat celorlalte caracteristici ce particularizau portretul – încă neterminat – al ființei superioare, care singur s-a categorisit. Una mai concretă, numită mai apoi științifică: cercetarea și cunoașterea Universului. La început de pe Pământ, după aceea suindu-se el însuși la Cer. Alta, mult metaforică, exprimată la modul liric, în cântec, în poezie, în pictură. Astfel, tentația a devenit ispită: ,,Un cer de stele dedesubt, / Deasupra cer de stele”…

            Deși nu i-am citit pe toți, eu am credința că nu există poet pe lumea aceasta care să nu fi visat că zboară, chiar dacă unii au făcut-o cu aripi căzătoare. Doar ei, poeții, l-au inventat pe Icar… Și doar ei văd îngeri zburând…

            ,,Zbor despletit” se numește proaspătul volum de poezie (și acesta bilingv– în română și engleză) semnat de Vavila Popovici. O metaforă care te duce cu gândul la imaterialitatea fenomenului în sine, dar, mai cu seamă, la valențele poetice ale acestuia. Fără zbor, poezia lumii ar fi mai săracă, cu toate că vrăjitorii cuvintelor ar fi născocit alte mijloace de… deplasare, în timp și în spațiu. Cartea, cu o copertă nu numai sugestivă, ci și elegantă, realizată de Teodora Stoica, nepoata autoarei volumului, dovedește că și aceasta este cucerită de tainele zborului.

            Poeziile, variate tematic, arată ca un stol de păsări / gânduri / trăiri ce survolează un spațiu al ideilor și simțămintelor. Un zbor stimulat de dorința cunoașterii și redimensionării a două componente ale unui singur Univers: realul și imaginarul metamorfozate în strai poetic. ,,Întindere infinită – ,,revelație a eternității” –/ și pescăruși cu aripi grațioase / vestind bucuria dimineții”. Chiar cum poeta Vavila Popovici se destăinuie, ,,Trăind mai mult în vis decât în realitate, / poetul e un ,,hidalgo” sărac”... Și tot autoarea zicerii de mai sus lămurește ce și cum este cu sărăcia / bogăția poeților: ,,Luna strălucește, glisând pe cer, / își caută poeții / să le mângâie fruntea cu razele sale”. Iar poeții îi sunt recunoscători astrului ceresc: ,,Versuri de iubire poeții-i dăruiesc…”

            Pe seama zborului – ,,această mirabilă amăgire”, cum mi se pare că am citit cândva, undeva – s-au scris biblioteci întregi. S-au făcut și glume. S-au compus și ziceri înțelepte: ,,Nu tot ce zboară se mănâncă”, de pildă. Continue reading „Vasile FILIP: Ispita zborului” →

Omul se înfățișează și se mărturisește prin faptele sale. Prin cărțile sale – scriitorul; prin tablourile și sculpturile sale – artistul plastic; prin muzica sa – compozitorul și interpretul. Pentru a nu induce sentimentul discriminării, îmi îngădui să afirm că orice om este, într-un fel sau altul, un mic/mare creator. În top, fără îndoială, se situează oamenii de știință, care, la rândul lor, și ei sunt totodată niște artiști.

         Marii gânditori ai lumii au portretizat pe om în fel și chip. Pitagora, de exemplu, a zis că ,,Omul este măsura tuturor lucrurilor”, iar Democrit că ,,Omul este un mic univers”; dar și ,,o ființă sociabilă”, după Aristotel. În timp ce Pindar cugeta că ,,Oamenii sunt visul unei umbre”, Homer cobora mai adânc în realitatea concretă, și crudă, înlăturând fardul metaforic: ,,Nu există ceva mai jalnic decât omul, dintre toate ființele câte respiră și umblă pe pământ”. Apropo: când a trăit Homer? ,,Probabil între sec. 12 și 18 î.e.n.” ‒ ,,precizează” ,,mic dicționar enciclopedic”, care… trăiește din anul 1972 încoace. Cutez a spune că marele gânditor și poet grec este contemporanul nostru. Și încă unul care știe pe-de-rost ce și cum e cu lumea de astăzi, îndeosebi cu cea românească. În care omul-politic și din structurile statului, stâlpii, cum ar veni – se arată marelui public precum ar fi creația satanei, nu a lui Dumnezeu. ,,Homo homini lupus” – ca s-o dăm olecuță și pre lătinie.

         Nu am nici o îndoială că scriitoarea Vavila Popovici nu este străină de cele de mai sus, dar și de multe altele, cunoscând-o și ca un pasionat cititor, nu doar ca talentat scriitor. Cine i-a citit măcar o parte din cărțile de poezie, de proză, de publicistică, de interviuri împărtășește în mod cert această părere. Cugetările, mai ales, adunate ca un rod frumos, începând cu anul 2016, dar pare-mi-se și mai înainte, cărțile purtând alte titluri. Al patrulea cu acest titlu de Cugetări, iată, a apărut în acest an, 2019, și determină scrierea acestor rânduri, care nu sunt de critică literară, ci de adeziune la considerațiile scriitoarei față de lume și viață, față de om în primul rând. Cartea, a cincizecea carte publicată de autoare (cincizeci individuale + zece colective), este intitulată Cugetări / Reflections (2019), scrisă în românește și tradusă în englezește.

         Cartea, de 126 de pagini (format mic), debutează cu un citat – doar patru cuvinte! – din Horațiu: ,,Poezia este și pictură”. După care, imediat, Vavila Popovici întreabă, evident retoric: ,,Pictura, nu este și ea poezie?” Iar eu mă minunez, admirativ: Doamne, încă ce poezie! În continuare, belșug de izvoare de inspirație, în formulări succinte, specifice acestei ramuri literare, care pun în lumină o concepție de viață sănătoasă și un spirit ales, dăruit nu atât sieși, cât semenilor, în scopul înțelegerii acestui îndemn (măcar): ,,Nu ignora sfaturile oamenilor înțelepți. Ei vor aprinde lumini în plus gândului tău”. Iar ,,Gândurile tale ar fi bine să se îndrepte numai spre viitor”... Și ,,Nu te gândi prea mult la o posibilă nereușită a visului tău…”

         Cugetările cuprinse în această carte nu sunt numai formulări succinte și sugestive ale unor adevăruri unanim cunoscute, dar, din păcate, de puțini luate în seamă la modul emotiv-rațional. Ele sunt și prietenești îndemnuri la o Continue reading „Vasile FILIP: Cugetarea – Omul în fața sinelui” →

În viziunea particulară a oamenilor de litere, Jurnalul este o specie literară prin intermediul căreia autorul se destăinuie fără nici o reținere, auto-portretizându-se în tușele cele mai intime, dezvăluindu-se pe sine prin consemnări şi comentarii neobturate de tentaţia firească a autoprotecţiei. Toate acestea au în vederea evaluarea de ansamblu a chestiunii, care, considerată individual, oferă judecăţilor de valoare şi posibilitatea disocierii, în funcţie de fiecare subiect în parte.

Într-o accepţie mai amplă, dicţionarele reţin o sumedenie de variante ale înţelesului cuvântului jurnal. „Scriere memorialistică în care un autor notează, sub forma unor impresii zilnice, evenimente semnificative legate de biografia sa; jurnal de călătorie; jurnal de bord; jurnal de front; jurnal de actualităţi, transmis prin radio-televiziune sau cinematograf; jurnal – gazetă; jurnal – registru, folosit în mod special în finanţe şi contabilitate” Nu toate dicţionarele, însă, fac trimitere şi către jurnalul ca literatură, şi nu doar de factură istorică. Acestea fiind, în fond, cele mai importante.

Evit să transcriu vreun nume de autor sau vreun titlu de carte, pentru simplul motiv că nu vreau să nedreptăţesc pe cineva, dar şi fiindcă oricum nu le cunosc pe toate. Ca atare, iau la… ţintă doar „Note de jurnal american – vol. 3”, semnat de scriitoarea Vavila Popovici şi apărut, în America, în anul 2019. Declar, însă, pe proprie răspundere, că nu numai această carte a scriitoarei născută în Noua Suliţă – Hotin, şcolită şi trăitoare ani mulţi în România, devenită… americană adoptivă, rămasă mereu „… suflet în sufletul neamului meu”, m-a determinat să o pun sub semnul sincerităţii. Toate cele 48 de volume anterioare pot fi considerate, între altele, şi ele modele de sinceritate.

Volumul este structurat pe evenimentele desfăşurate pe parcursul a trei ani – 2011, 2012, 2013 – şi pe luni. Anticipând parcă ceea ce aş putea eu să scriu despre el, autoarea îşi invită eventualii cititori, încă din primele alineate, în universul mirific al sincerității: „A mai trecut un an, da! Au trecut atâţia ani şi mă întreb unde s-au dus? I-am trăit, nu pot să spun că nu i-am trăit, fiindcă timpul i-a măsurat. Nu i-am folosit pe toţi cum trebuie? Poate! (…) E adevărat că visam ca şi cum viaţa îmi era veşnică şi visele nu ar fi putut avea sfârşit (…) Există lucruri pe care nu aş fi vrut să le fac, lucruri pe care nu ar fi trebuit să le fac, dar, într-adevăr, sunt şi multe lucruri de care mă bucur acum că le-am făcut…”

Viaţa. Viaţa ca un dar Divin, despre care Nicolae Iorga scria că „… trebuie s-o lărgim şi s-o ridicăm cât mai sus”. Şi despre care Vavila Popovici scrie, la rândul ei: „Asta înseamnă să nu lenevim, să nu renunţăm la a lucra pentru idealul nostru”.

Iarna îi produce nu numai fiori reci, o duce cu gândul şi către „Bisericuţa mea din România” şi şopteşte, împreună cu George Bacovia: „Te uită cum ninge decembre…” Şi speră în „zile minunate”, fiindcă „… trăiesc, mă mişc şi pot face frumos şi bun fiecare moment din viaţa mea, aici, pe noul pământ pe care mă aflu acum”. Iar bucuria, în bună măsură, vine dinspre copii. „7 ianuarie. Ziua Ioanei mele dragi”. Alte date care au marcat istoria unei familii neocolite de bucurii, dar, mai ales, apăsată de destule necazuri. „4 octombrie era ziua bunului meu tată! Este şi ziua în care Anca a sosit în America! Şi ziua de naştere a uneia dintre verişoarele mele din Germania”. Tot în această zi, Vavila Popovici consemnează în jurnalul său: „Este ziua, iată, în care am primit noua mea carte Poemele iubirii. M-am bucurat singură…” 12 august 2012 – „Ziua lui Dragoş”.

Despre propriile aniversări, Vavila Popovici se exprimă succint: „A trecut şi ziua mea. A mai trecut un an al vieţii mele!” – 24 ianuarie 2011. „24 ianuarie este ziua mea de naştere. Prietenii ştiu. Nu m-au uitat (…) Copiii m-au făcut să mă simt bine. Mi-au dăruit două buchete de flori. Seara am fost la restaurant”. A primit în dar „un delicios desert” din partea localului „Second Empire”. Acasă am gustat… pe săturate „tortul pregătit de Ancuţa, cu un pahar de vin marca „Cabernet”, preferat de mine…” – 24 ianuarie 2012. „Cea mai frumoasă felicitare pe care am primit-o de ziua mea, şi cea mai dragă: La Mulţi Ani, Mama! Să trăieşti mult, să fii sănătoasă şi să scrii mult! Te iubesc! Teodora.” – 24 ianuarie 2013.

Un atentat produs în Arizona de un tânăr cu probleme psihice, soldat cu şase morţi şi vreo şapte răniţi, deşi nu unul izolat în Statele Unite, dar şi prin alte părţi ale lumii, a determinat reacţii publice diferite. Comercianţii de arme susţin, prin reclamele lor, că nu „Armele ucid oameni. Oamenii ucid alţi oameni”. Mulţi americani se situează pe partea cealaltă a baricadei. Părerii celor care susţin că violenţa, răutatea, duşmănia, ura au rădăcini genetice pot fi corectate prin educaţie, Vavila Popovici le pune o întrebare fundamentală: „Dar când unora le lipseşte şi voinţa şi educaţia?”

Descreieraţi se găsesc, însă, pe toate meridianele şi paralele Terrei, care din cer se vede în albastru, de jos – mai mult în negru. Atac sângeros la Oslo. Bilanţul provizoriu este de 91 de morţi. 14 decembrie 2012: un tânăr de 20 de ani, după ce şi-a omorât mama, „a mers la o şcoală elementară din Newton şi a împuşcat mortal 26 de persoane, apoi s-a sinucis”. Evenimentul tragic a impresionat-o şi a scris articolul „Atac criminal”. „Veste cutremurătoare din Cernăuţi! (…) Românii din orăşelul Hliboca (Adâncata), regiunea Cernăuţi, au aflat că bustul lui Mihai Eminescu, poetul naţional al românilor, care urma să fie dezvelit, a fost decapitat de persoane necunoscute, în noaptea de 13 spre 14 iunie”. Cruciada statuilor a avut, însă, o desfăşurare diversificată. Două statui, una a lui Mihai Eminescu (Canada, 2004), alta a împăratului Traian (Bucureşti). Monumentul din Canada „îl  înfăţişează pe Mihai Eminescu ca pe un bolnav, îmbrăcat într-o cămaşă de noapte, desculţ, ca şi cum ar fi scăpat dintr-un spital de nebuni”. „Deşi împărat, Traian este reprezentat gol, ţinând o lupoaică în braţe”. Concluzia autoarei: „Mi s-a părut că batjocorim ceea ce este mai sfânt şi mai de preţ pentru poporul român…”

Continue reading „Vasile FILIP: JURNALUL – probă a sincerităţii” →

Din cele 47 de volume – proză, poezie, publicistică, eseuri, jurnal, cugetări – pe care scriitoarea Vavila Popovici le-a publicat până la sfârşitul anului 2018, unele sunt bilingve. Trăind de câţiva ani în America, generozitatea-i deja bine ştiută în ţara de baştină s-a amplificat, cititorul de limbă engleză având astfel şansa de a constata că scriitori demni de apreciat nasc pretutindeni. Chiar şi în limbile care nu se bucură de avantajul circulaţiei internaţionale fără restricţii. Deşi, nu doar în glumă vorbind, cele câteva bune milioane de români răspândiţi pe toate meridianele globului ar putea să impună şi o astfel de deschidere.

„Închin acest pahar iubirii”, carte de versuri în română-engleză, Made in the USA, SC, 21 november 2018 (Translation (english) Teodora Stoica, Vavila Popovici), este închinată, sublim omagiu, acelei stări umane numită simplu, cu un singur cuvânt: iubire. Sau dragoste. O stare pe care nimeni nu a pătruns-o în întreaga ei alcătuire, fiindcă omul – alcătuit din virtuţi şi servituţi – se mulţumeşte adesea, şi se bucură, cu ceea ce i se oferă. El nu mai are nici timp şi nici răbdare – curiozitate măcar – să cerceteze şi să analizeze stările pe care le trăieşte. Superficialitate? Nu! Slăbiciune! Nu sunt original în ceea ce scriu, m-au inspirat chiar versurile poetei Vavila Popovici: „Cine n-a văzut, n-a cunoscut/ fiorul, nebunia clipelor de iubire,/ acela n-a trăit!”

Dincolo de privirea blajină, de calda strângere de mână, de mângâierile cu virtuţile unor adieri de vânt prielnic, de prima îmbrăţişare, de primul sărut, şi de toate cele care pot fi considerate prefeţe la un posibil mare roman de dragoste, starea de profundă iubire dobândeşte, fără voia celui atins de această celestă aripă, dimensiuni şi adâncimi pe care nici chiar îndrăgostiţii celebri din marea literatură a lumii nu le-au pătruns şi, deci, nu le-au tălmăcit spre înţelegerea tuturor. În acele clipe de totală dăruire, protagonistul îşi pierde identitatea; el se dăruie simţământului, iar înălţarea pe care o simte seamănă şi cu o cădere în neant. Toate cele îşi pierd contururile, uitarea de sine ia locul lucidităţii: „Eu m-am născut ca să iubesc, nu ca să urăsc” – se mărturisea anticul Sofocle. Îl  completa Cicero: „Dacă se înlătură iubirea şi bunătatea, toată bucuria vieţii dispare”.

Iar Vavila Popovici, cea atinsă – şi în dragoste – de aripa Divinităţii, rosteşte întrebarea: „Am iubit prea mult, prea multe, Doamne?” Pe care o şi tălmăceşte, prin intermediul unor posibile explicaţii, cu iz de regrete: „Am rătăcit prea mult printre străini/ pierzând mereu iubiri,/ De se termină totul atât de pripit,/ atât de stupid? Prea mult în jocurile vieţii m-am risipit?”

Despre iubire s-a scris mult – poate cel mai mult – şi în fel şi chip. Nici un portret, mai amplu şi mai divers, decât acela al Iubirii, nu a fost zugrăvit în cuvinte. Iubirea – personaj principal. Deopotrivă ziditoare şi distrugătoare. Fără de ea, însă, omul nu este complet. Pasăre cu o singură aripă. De aceea: „Luminează-mi, Doamne, gândul iubirii,/ acum,/ în clipa-n care-nţelesul lumii mă stăpâneşte,/ şi tristeţea din suflet – goneşte-o!” Pentru că: „Însămânţat-a Dumnezeu în suflete/ cea mai puternică sămânţă – Iubirea./ A încolţit, a aprins rădăcini adânci;/ a răsărit, a rodit,/ copac puternic a devenit./ Au încercat unii să-i taie crengile,/ copacul a început a plânge…/ Rădăcinile nimeni nu i le-a putut smulge,/ semn că iubirea din nou va răsări,/ căci fără acest puternic copac,/ viaţa,/ viaţă nu se poate numi”.

Prin versurile sale, Vavila Popovici nu idealizează simţământul iubirii. Acesta este în egală măsură terestru şi selenar. „Pasărea albastră vine,/ stă câteva clipe în preajma ta,/ şi zboară. / Tu rămâi c-o pană din aripa ei.” Nici o altă trăire umană nu produce atât de multe şi diverse efecte asupra celui dăruit; între durere şi fericire, paleta este nemăsurabilă. Ca unul care a traversat cam toate aceste ape – mai liniştite şi mai mângâietoare, sau mai tulburi şi mai învâlvorate – le are în vedere pe toate. Concluzia la care se opreşte este, însă, una ce nu poate fi contestată: „Arareori iubim şi uneori uităm să mai iubim./ Uităm să păstrăm iubirii/ acel loc sfânt în inima noastră;/ o alungăm şi rămânem/ precum copacii dezgoliţi de-a lor podoabă…” „Omule,/ (…) Învaţă să iubeşti oamenii,/ aşa cum te iubeşti pe tine!”

Prin această carte de poezie, scriitoarea Vavila Popovici închină iubirii nu doar un pahar plin cu sfânta licoare a vieţii. Se dăruie fără reţinere, în întreaga-i alcătuire, ca şi cum ea însăşi ar fi – şi chiar este – miracolul acelei licori. „Greşesc oare cântând veşnic flori/ cu miros de iubire/ printre firele de iarbă pârjolite/ de focul prea arzător al dragostei pierdute?” În viziunea autoarei, dragostea este cea mai mare producătoare de lumină: „Poate să fie-ntuneric afară/ şi cerul fără de stele şi lună,/ dacă în sufletul meu e lumină,/ eu văd!” Tocmai din acest motiv „Închin acest pahar iubirii şi-o chem/ să vină – „acasă”!” Acasă putând să însemne şi România, şi America. Dar, mai ales, acasă este fiinţa ce poartă numele Vavila Popovici. Cea care nu uită că a fost iubită şi a iubit întotdeauna şi că această inconfundabilă stare i-a marcat existenţa şi scrisul frumos. Să închinăm şi noi câte un pahar al iubirii.

—————————–

Vasile FILIP

Iaşi, România

3 aprilie 2019