Pentru o sensibilitate artistică precum aceea a poetului Vasi Cojocaru-Vulcan, creator de poezie niponă, a contempla, a privi în adâncul sau în înaltul realităților, a medita în templul muntelui, al naturii cu miracolul și inefabilul său, o lume de o fastă cuprindere, toate acestea devin hrană spirituală, adevărat izvor al poemelor sale, acolo, în solitudine și reflecție. Ochiul atent deschis asupra frumuseții miraculoase a poienilor sau a pădurii foșnitoare, cu poteci pătrunzătoare în mirific, în vârtejul copleșitor al imaginilor, cu văzutele și nevăzutele de noi, oamenii cetății, a surprins pentru „a ne arăta” CLIPA de față, scena, instantaneul din mijlocul naturii, momente din experiența personală pe care poetul nu le evocă, ci ni le arată în chiar spațiul săvârșirii lor, simultan cu fenomenul care le-a produs, acum și aici.
Auzim în haiku-urile sale, clasice sau de tip contemporan, de la scârțâitul ușii, la glasul clopotelor în noaptea de Paști, auzim chiar în momentul producerii „toaca bătrânului schit”, pentru că poetul ni le arată, apoi buciumul, „briza prin cetini”, „clipocitul stelelor”; sau, altădată, țârâitul de greier, șoapte peste trestii, ori tunete. Noaptea e neagră, serile albastre, dar mușcatele sunt albe și, în general, lumea lui Vasi Cojocaru-Vulcan este un univers în alb în care vezi nufăr plutind vara sau ninsoarea, iarna, când „trosnește jarul” în liniștea colibei, afară simți o pală de vânt, arșița nopții de vară sau ploaia, toate văzute și „arătate” în dimineața, amiaza, amurgul sau asfințitul zilei, când au fost trăite cu inteligența de a se sustrage împrejurărilor lipsite de ochiul căutător care are răbdarea și finețea observației și a consemnării atente:
„Vrei să cunoști rostul vieții?
Prinde în pumnul tău vântul,
du pumnul la ureche
și, în tăcere, ascultă!”
(poem de tip Gogyohka)
Apar răzlețe atingeri ale trăirilor personale , dorul sau suspinul, lacrima sau regretul, și acestea mai mult sugerate, căci poetul vede clocotul și splendoarea lumii miniaturale (Mono no aware – un patos al lucrurilor), acolo, în firele de iarbă sub salcâmii scuturați și razele de lună, sau simte, întrevede o lume nerăbdătoare să fie rostită, ponind de la ceaiul din ceașcă, până în depărtări orientale, originare ale stilului său poetic: templul Shoji, Casa de ceai, Marea Galbenă, gheișa cu evantai, kimono-ul, fie ca imagini concrete, fie ca simboluri:
„Marea Galbenă –
un lan de răsăriță
vălurit de vânt”
Vasi Cojocaru-Vulcan scrie poezie niponă, de la Haiku, la Senryu, Sedoka, Tanka, până la Katauta și Gogyohka. Dintre direcțiile sau categoriile estetice ale poeziei nipone, prin care poetul configurează spațiul lui „acum și aici”, ne aplecăm atenția în mod special asupra a două concepte definitorii: estetica Frumosului (Aware) și Efemeritatea (Ryuko). Dacă în estetica occidentală Frumosul este un concept al admirației pentru conținutul său intrinsec, în estetica niponă el este perceput din perspectiva a ceea ce aduce el ca folos și prezentat ca accesoriu al grației și al calității.
În unicitatea destinului său, poetul simte respirația lumii, atent înafara sinelui, la ambientul existențial, dispoziția sufletească a zilei sau a scenei aflate „în obiectiv”, în vremuri sofisticate; având libertatea interioară și vocația de a trăi impactul cu miraculosul, cu fascinația lumii, el surprinde un spațiu al măreției care infiorează, o forță care copleșește cu impresia tonică a firii stăpânitoare, ca o lecție unică a naturii ce pecetluiește taina primordialității:
„Ceruri și ape –
maculând albastrul
un pescăruș alb”
Conceput în formula clasică de 5-7-5 silabe, acest haiku este structurat în două planuri unite estetic prin Kireji, și vizual prin fenomenul reflectării cerului în ape, primul este Fragmentul care proiectează privirea spre Unde? ( pe linia imaginară în universul mare, între apele și cerul reflectat ), cu o sugestie de Kigo, Când? ( Vara ). Spațiul sugerat este linia imaginară care unește pe verticală apele cu cerurile, realități reprezentînd eternul, ceea ce este constant, dimensiunea atemporală a universului nostru (Fueki). Expresia descriptivă sau Sintagma, „un pescăruș alb”, reprezintă răspunsul la întrebările Cine? / Ce? ca dimensiune trecătoare a naturii, efemeră (Ryuko); apariția aici și acum a pescărușului pare că nuanțează albastrul într-un degradé cu alb, dând tabloului acea măreție și splendoare, un Aware intens, armonios. Este o stare emoțională de optimism al omului care-și oferă un răgaz restaurator și o odihnă a sufletului, imaginea și tâlcul ei fiind concentrate în șaptesprezece silabe, cu un verb la gerunziu, câteva substantive și un adjectiv „alb”, al culorii; termenul „albastrul” intră în caregoria substantivelor, nume de culoare, prin conversiune. „Aici” se concretizează în universul mare, iar „acum” este momentul zborului în văzduhul dintre cele două planuri unite prin reflectarea culorii albastre, în plan vizual și prin juxtapunere, gramatical. Natura oferă momente de meditație profundă asupra Frumosului său, cu antiteza etern / efemer, iar privirile noastre se pierd în infinitul întrebărilor despre existență.
Frumosul (Aware) este surprins peste tot în natură, în momente de iluminare ale poetului, aceste circumstanțe „acum și aici”, care surprind fragilitatea clipei, Efemeritatea (Ryuko). Frumoase, deși efemere, sunt vietățile din universul miniatural, atât în haiku-ul clasic, în cel conceput în două linii sau în cel contemporan: gărgărița, lăcusta, ciocârlia, turturica, lebăda, fluturele, colțul ierbii, greierul… Senzația de aware, frumosețe o dau imaginile unei gări în Bărăgan, o capră ce paște, un „biet cocostârc”, umanizat prin acest epitet personificator, plăcut este vântul ce „ezită”, „apele înfiorate” atrag atenția, holdele „în pârgă” sunt văzute, observate în splendoarea lor . Continue reading „Florica PATAN: PREZENTUL lui ACUM și AICI, în poetica niponă scrisă de Vasi Cojocaru-Vulcan”
Pentru o sensibilitate artistică precum aceea a poetului Vasi Cojocaru-Vulcan, creator de poezie niponă, a contempla, a privi în adâncul sau în înaltul realităților, a medita în templul muntelui, al naturii cu miracolul și inefabilul său, o lume de o fastă cuprindere, toate acestea devin hrană spirituală, adevărat izvor al poemelor sale, acolo, în solitudine și reflecție. Ochiul atent deschis asupra frumuseții miraculoase a poienilor sau a pădurii foșnitoare, cu poteci pătrunzătoare în mirific, în vârtejul copleșitor al imaginilor, cu văzutele și nevăzutele de noi, oamenii cetății, a surprins pentru „a ne arăta” clipa de față, scena, instantaneul din mijlocul naturii, momente din experiența personală pe care poetul nu le evocă, ci ni le arată în chiar spațiul săvârșirii lor, simultan cu fenomenul care le-a produs, acum și aici.