In 1942 fiica lui Maiorescu aducea în țară arhiva cu materiale inedite maioresciene si un sac de corespondență care toate ar fi ocupat „vreo 10 –12 volume” din seria de „Studii și documente literare” (I. E. Torouțiu, Din ineditele lui Titu Maiorescu, în „Convorbiri literare”, nr.1/1944, p.13). După aproape patru decenii, din arhiva adusă de Livia Dymsza (decedată pe 14 martie 1947) s-a publicat în comunism un volum cu „Scrieri din tinerețe”. Acesta a cuprins și traducerea unor prelegeri despre o „nouă fundamentare a filozofiei” din iarna lui 1858 pe care Maiorescu le-a publicat în volum la Berlin în 1859 cu titlul „Relația”. Apreciată prin câteva recenzii elogioase, lucrarea a constituit și teza sa de doctorat la Giessen (25 iunie 1860). La Biblioteca Academiei se află o copie a lucrării transcrisă de fostul său student Ion Rădulescu-Pogoneanu (a cărui casă din Cartierul Primăverii i-a fost atribuită de ocupantul sovietic stalinistului Ion Ianoși).
Cu câțiva ani înainte apăruse (în 1975) primul volum din Epistolarul maiorescian (provenit din aceiași sursă). Unii l-au cotat ca un mare eveniment menit să clatine imaginea oficială a unui Maiorescu glacial întru perpetuarea căreia s-a tot citat o răutate a lui Iorga: „cald și frig nu i-a fost nimănui lângă dânsul”. Din rândurile acestea s-a văzut că marele istoric n-a putut trece peste o remarcă a lui Maiorescu (devenit personalitatea copleșitoare a sfârșitului de secol 19) spundând că lui nu-i plac cei ce varsă rapid tot ce-au ingurgitat.
Descoperirea perioadei berlineze a adus la lumină si profilul necunoscut al unui Maiorescu rebel care nu se lasă timorat de ce se vehiculează în lumea culturală a epocii: „In Germania se aud multe despre admirabilul bun simț al lui Voltaire, ca și când el ar fi fost reprezentantul a ceea ce englezii înțeleg prin al lor „common sens”. Dar trebuie să mărturisesc că nici măcar o urmă din așa ceva n-am găsit la Voltaire…La acesta o veritabilă stupoare produce numai faptul să vezi cum cel mai sublim cuvânt din toate limbile (cuvântul „Dumnezeu”) e tras când în colo, când încoace, e înțeles acum într-un fel, pe urmă intr-alt fel, si așa la nesfârșit…Voltaire cu scânteietoarea sa critică a instituțiilor putrede este la el acasă și are o însemnătate incontestabilă. Dar el coboară la nivel de nulitate când nu se mulțumește cu asta. Cel ce a spus NU, a vrut să spună și DA, iar aici s-a înșelat amarnic (f.63 și f.64). Simt o adevărată strângere de inimă când văd încercarea cuiva de a se înălța până la Dumnezeu cu sărăcăciosul său bagaj de cuvinte…Dincolo de bolta înstelată viețuiește Tatăl nostru al tuturora. Aceasta a fost simțit de spiritul unui preafericit. Să fi fost Schiller acel spirit?” (Titus Livius Maiorescu, Relația (/Conexiunea), dizertație filozofică, Berlin, 1859, fila 104, traducere din germană în volumul îngrijit și prefațat de Simion Ghiță: Titu Maiorescu, Scrieri din tinerețe, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1981).
Nu fusese Schiller, fusese Kant, dar tânărul doctorand n-a mai pierdut vremea să verifice. Vorba lui Noica: există adevăruri cu și fără exactitate. Aici avem exemplul unui adevăr fără exactitate, dar mai ales dovada unei atitudini rebele, trăsătură specifică marilor spirite.
Tânărul rebel se va vedea și cu ocazia cercetărilor și documentării științifice necesară găsirii celor mai bune reguli pentru scrierea cu litere latine a limbii românești.
Incă din vremea domniei lui Cuza Vodă, Ion Ghica semnase decretul de trecere la scrierea cu caractere latine (1860). Legiferarea a fost urmată de o perioadă de tranziție în care literele latine erau amestecate cu literele grecești adoptate de scrierea slavonă de până atunci. De fapt a fost un haos pe care oricine îl poate constata la simpla vedere a cărților din acea perioadă, cărți pe care eu am avut prilejul să le văd la Biblioteca Academiei frecventată zi de zi între treizeci și patruzeci de ani (vezi prefața la vol.: Isabela Vasiliu-Scraba, Filozofia lui Noica, între fantasmă și luciditate, Slobozia, 1992). Spre a face o oarecare ordine, însuși premierul Ion Ghica a publicat în 1864 niște reguli de scriere (Regulile limbii române). Desigur cu totul insuficiente într-o epocă de mari avânturi culturale în care pașoptiștii doreau franțuzirea limbii românești, Ion Heliade Rădulescu (1802-1872) propunea italienizarea (în 1869 fiindu-i respinse proiectele ortografice) iar școala latiniștilor ardeleni s-o latinizeze.
Din noiembrie 1865 a început și Titu Maiorescu să se preocupe să găsească cele mai potrivite reguli de scriere cu caractere latine. În acest scop a consultat ultimele cercetări ale unor filologi de prestigiu în Europa.
Absolvent pe primele locuri la instituția care educa înalta nobilime din Imperiul habsburgic, Maiorescu a fost înzestrat cu un spirit filozofic de mare finețe, pe care l-a cultivat toată viața. La el acel „grund” filozofic a stat la temelia întregii sale activități fie de domeniul literaturii (criticii literare), filozofiei sau al învățământului superior, fie de domeniul politicii. In ce o privește pe ultima, nepotrivirea dintre o formă importată și un fond autohton fără legătură cu forma l-a făcut pe Maiorescu să nu fie de acord cu adoptarea modelului belgian (o țară cu cca 43% flamanzi si cam 32 % valoni) pentru constituția din 1866 a Principatelor Unite (țară cu peste 90% români).
Când a avut de cercetat regulile de scriere, spiritul filozofic al lui Maiorescu l-a îndemnat să meargă pe calea cea mai scurtă. El n-a pierdut timpul să vadă pe unde se împotmoliseră inaintașii săi români. S-a documentat rapid, citind ultimele noutăți apărute în Europa occidentală, ca de pildă conferințele filologului Max Mueller din Anglia (1861-1864), traduse și tipărite în Germania în 1864 cu titlul Știința limbii, la care a l-a adăugat pe Steinthal, comandând cea mai recentă carte tipărită de acest filolog. După jumătate de an, fondatorul „Junimii” publica în iunie 1866 volumul: Despre scrierea limbii române. Proiectul maiorescian a fost acceptat în cea mai mare parte, deși la început stârnise opoziția vehementă a unor somități ale vremii (Cihac și alții reprezentanți ai etimologiștilor Școlii de la Blaj).
Așa au scăpat românii de bătaia de cap pe care o produce o limbă în care se scrie „curcă” (church), se citește „cioară” și înseamnă „biserică” (apud. Dan Duțescu, n.1918).
„Orice om este un produs al vremii sale. Și atunci când își depășește vremea. Fiindcă în acest caz el nu constituie decât o nouă îmbinare de elemente existente în epoca sa” scria europeanul (și rebelul) Maiorescu la 20 de ani (Titu Maiorescu, Einiges philosophische…, 1861).
Am ales drept titlu o sintagmă aforistică născocită de Dorel Schor! Confratele lui, cehul Karel Čapek, afirma că umorul ar fi o „deprindere democratică”. Și cum noi defilăm victorioși de aproape trei decenii pe bulevardul democrației totale, depline și (vrând-nevrând) originale, s-ar cuveni s-avem parte și de-o creștere semnificativă a cantității de umor pe cap de locuitor. Lucrurile stând taman pe dos, mai degrabă i-aș da crezare lui Moisil, care vede în umor doar „un cocteil de revoltă și disperare”.
,,Cine are vocaţiune? Cel ce în momentul lucrării se uită pe sine.”